Despre una din condiţiile genialităţii

          Deşi întunericul se lăsase şi începea să devină din ce în ce mai dens, zăpuşeala era sufocantă. Priveam fruntea îngustă a celui aflat în faţa mea, acoperită de câteva broboane de sudoare care nu apucaseră acelaşi drum cu cele care i se prelinseseră de pe tâmple. Ochii mici priveau, din când în când, gânditori, figurile celor de la mesele alăturate. Îşi mângâie mustaţa îngrijit tunsă, străbătută pe alocuri de fire cărunte, apoi degetele îi alunecară pe bărbia ascuţită, proaspăt rasă. Arătă cu mâna spre mine şi, întorcându-se spre cel din stânga lui, spuse:

          – Are dreptate, domnule… Ce atâta poetul românimii, poetul neamului! Eminescu e umflat cu pompa. Ce geniu pustiu, luceafărul poeziei româneşti pe naiba! Avem poeţi mai buni care au avut ghinionul să nu se nască atunci când trebuie. Sau să moară atunci când trebuie, spuse, luând o înghiţitură din sticla de bere rece.

          – Eu, am intervenit, nu spun că Eminescu nu a fost geniu. Dimpotrivă, înclin să admit acest lucru. Dar nu sunt de acord să fie aşezat pe un soclu atât de înalt…

          – Nu e, domnule, mă întrerupse gesticulând larg cu braţele puternice şi ridicând vocea. Nu e nici geniu! Sunt alţii genii, nu el. El e umflat cu pompa, ţi-o spun eu, care sunt inginer, apăi alţii!

          Cel din stânga lui râse:

          – Degeaba. Orice aţi spune, nu mă puteţi convinge niciunul. Eminescu e geniu şi merită să fie considerat cel mai mare poet român.

          Am tăcut. Inginerul îşi şterse de transpiraţie gâtul scurt şi gros, apoi fruntea. Luă în mână sticla de bere şi şi-o lipi de tâmplă, parcă încercând astfel să se răcorească. Oftă adânc, apoi, ca străfulgerat de o idee, se întoarse spre comesean şi îl interpelă cu cea mai mare seriozitate:

          – Bine, domnule, atunci spune-mi tu… ce ştia Eminescu despre vagoane?!