Consideraţii asupra unor diverse atribute

          În fiecare dintre noi există un sâmbure, o scânteie de divinitate insuflată de acea putere omnipotentă care a creat omul. De aceea nu se putea altfel, omul trebuia să fie înzestrat, dacă nu cu puterea, măcar cu noţiunea iertării. Pentru că, se spune, a ierta este divin.

          Am cunoscut oameni care propovăduiau iertarea greşelii şi, automat, uitarea ei – un fel de dualitate ciudată, o împletire greţoasă şi de-a dreptul sfidătoare a naturii divine cu cea animală. Pentru că, dacă divinitatea are atributul iertării, animalul se bazează, în general, pe o memorie de scurtă durată. Nu s-a văzut un câine care, bătut fiind, să fie prietenos cu rasa umană. Şi, dacă respectivul câine întâlneşte un om capabil să îi ofere mângâieri şi iubire, treptat uită experienţele vechi şi le înmagazinează pe cele noi; până în momentul în care va fi bătut din nou, redeschizând ciclul schimbării amintirilor.

          Iertarea şi uitarea nu trebuie şi nu pot merge mână în mână, generând, altfel, automat, un conflict, o deflagraţie care ar nărui orice eşafodaj. Sau poate ar merge, dar numai în cazul în care se acceptă natura animală a divinităţii – ceea ce echivalează cu o blasfemie, respectiv natura divină a animalului – o profundă eroare de raţionament, pentru că o scânteie poate să aprindă un foc, dar nicidecum nu se poate confunda cu focul în sine.

          A ierta este divin, se spune, la fel cum se spune că divinitatea are nu numai posibilitatea, ci şi datoria de a pedepsi atunci când este ceva de pedepsit. Dar mă întreb dacă o astfel de putere s-ar supune îndoctrinării pe care o aruncă reprezentanţii ei, în văluri groase de întuneric, peste ochii celor suficient de naivi să şi-o însuşească.

          Iertarea poate interveni, uitarea, însă, pentru conservarea individului în sine, este ideal să nu apară niciodată. O lecţie este o lecţie, şi în momentul în care este uitată, experienţa se poate repeta ca şi când nu ar fi existat. De aceea nu am înţeles niciodată de ce în baza iertării, chiar dacă uitarea nu îşi face simţită prezenţa, se presupune că trebuie să întoarcem şi celălalt obraz. Celălalt obraz pe care nu se văd, pentru o vreme, urmele de degete lăsate de o pălmuire figurată pe care, într-un fel sau altul, suntem nevoiţi să o suportăm. Există oameni care iartă, care iartă cu inconştienţă. Oameni care nu înţeleg că întoarcerea celuilalt obraz presupune, automat, o nouă lovitură. Poate că unii sunt prea îndoctrinaţi, au caractere prea slabe, mândrii inexistente sau, pur şi simplu, inteligenţe firave care nu au posibilitatea de a înţelege că braţul care a lovit nu trebuie lăsat să o mai facă o dată.  Iertarea nu trebuie exclusă  în cazurile în care şi-ar găsi locul, în cazurile în care ar avea acoperire. Dar la fel de divin ca iertarea este ca braţul care a lovit să fie zdrobit în ţărână.

Frânturi

          Încep să cred că o greşeală aduce cu sine o alta. De aceea se spune că drumul spre iad este pavat cu bune intenţii. Oricât am încerca să rămânem cu o singură zală, orice lanţ prinde mereu viaţă, unul al slăbiciunilor. Slăbiciunea poate să însemne greşeală…

          Cred că poţi să îţi dai seama de măsura unui om după modul în care îşi acceptă greşelile. Unii plâng, se zbuciumă, îşi caută iertarea, în timp ce alţii rămân împietriţi. Oare ce ne împietreşte, ideea, evidenţa că, deşi credeam altfel, putem greşi? Sau greutatea greşelii ne apasă într-atât de tare încât ne lasă inerţi, pierduţi sub un bolovan care ne interzice respirarea?

          Greşeala, se spune, este omenească, doar perseverarea în ea este diabolică. Poate că în asta constă măsura fiecărui om, să înţeleagă că de mult suntem căzuţi din ceruri, izgoniţi din Paradis, aruncaţi în faţa furtunii pe care o îndreptăm noi înşine împotriva noastră. Cât din perseverarea în greşeală este diabolic şi cât este uman?

          Cel care greşeşte, dacă nu se ascunde de adevăr, nu poate deveni altceva decât o victimă. O victimă a conştiinţei sale, a vinovăţiei care îi picură în vene dimpreună cu fiecare clipire a genelor. Cel căzut în greşeală nu poate avea un alt călău decât remuşcarea şi, uneori, pe sine însuşi. Pentru că, de la un punct, devine mai nefericit decât cel căruia i s-a greşit. Nefericirea se transformă în pierdere, în stare latentă, într-o aşteptare eternă a loviturii de bici. Dacă lovitura nu vine, cel care a greşit o caută şi, într-un fel sau altul, o face să cadă, într-o abandonare totală în faţa autoflagelării, a supliciului continuu venit chiar din interiorul său – supliciu alimentat de tendinţa autodistructivă.

          Încep să cred că nimic nu este mai înălţător decât autodistrugerea. O sfidare completă a instinctului de conservare, a raţiunii, a speranţei naturale în mai bine. O sinucidere lentă şi treptată. Poate cea mai inumană pedeapsă auto-aplicată, poate cea mai sfidătoare de Dumnezeu, poate cea mai drăcească. Sau poate cea mai umană, pentru că remuşcarea nu vibrează niciodată în animal.

Pact

          M-a întrebat ce aş face dacă aş fi demon. De parcă nu aş fi, mi-am spus zâmbind în gând. Dacă, însă, aş avea puterile unei asemenea creaturi m-aş îndrepta, în primul rând, asupra mea. M-aş chinui până când, sătul de suferinţă, aş îmbrăţişa ura şi dispreţul pentru ceea ce mă umanizează. Mi-aş uita remuşcările şi regretele, pentru că, în definitiv, acestea sunt singurii viermi care ne rod, meticulos, sufletul.

          Greaşeala este atribut uman, dar numai atât cât influenţează structurile interioare. Altfel, atunci când nu este resimţită, când nu lasă urme în cel care o săvârşeşte, când nu mai provoacă nicio tresărire, nicio clipire din gene, deja nu se mai poate numi greşeală. Aş considera o asemenea izbândă o îmbogăţire a mea uitând să îmi mai fie dor de mine, privindu-mă ca pe un străin aciuat într-un colţ pustiu de lume. Un biet străin pe care nu l-aş mai cunoaşte, pe care nu l-am cunoscut niciodată, mai bogat decât mine, şi asupra căruia doar aş vrea să mă dezlănţui pentru a îl sărăci. Fără vreo teamă că mi-aş putea face rău. Eu nu aş mai fi eu, unele schimbări de structură nu sunt altceva decât renunţarea la sine. O renunţare care, însă, este prezentă în semnarea oricărui pact, fie că se foloseşte cerneală, fie că se foloseşte sânge. În definitiv, orice convenţie trebuie încheiată în situaţia în care există ceva de câştigat, chiar dacă, pe altă parte, se pierde ceva…