31

          Ar spune unii că astăzi se vor deschide porțile iadului. O fi ceva adevăr și în superstiția asta, deși multora le poate fi greu să observe vreo diferență față de viața de zi cu zi. Povesteam cu cineva depre “Abisuri” și aminteam că ideea volumului mi-a venit însoțită de planul de a o lansa în preajma Halloweenului. Pentru că, oricât mi-am dorit, nu mi-am găsit cadența cu vreo poveste veselă de Crăciun, dar mi-au reușit aproape mereu poveștile mai întunecate. Chiar dacă s-au schimbat planificările, m-am gândit că nu ar strica o mică adăugire virtuală. Încă puțin până mâine, dacă, bineînțeles, supraviețuim demonilor.

Sam (final)

          Trupul i se înfioră şi pentru o clipă umerii i se strânseră în tremur. Aştepta ascultându-şi răsuflarea. Strânse puternic mânerul de lemn al secerii şi cu paşi egali se îndreptă spre cel de-al treilea perete. Se aplecă şi desfăcu borcanul în care păianjenul captiv amorţise din nou. Îl întoarse cu gura în jos şi îl lăsă să îi cadă în palmă. Îşi strânse palma căuş, simţind în ea mişcările insectei.

           -Iată-mă, rosti cu glas hotărât, acesta sunt eu. Eu, cel care îşi descoperă chipul în căutarea încarnării în tine. Iată-mă, gata să mă alătur ţie, gata să îţi aparţin. Iată-mă oferindu-mă prin acest sol pe care ţi-l trimit ca să mă recunoşti. Recunoaşte-mă după chip, după suflet, după sânge. Recunoaşte-mă şi vino să mă îmbrăţişezi, să devenim în întunecimile tale nefiinţă şi uitare.

           Samhainn îşi desfăcu palma în care păianjenul prinsese viaţă. Cu grijă, fără să facă mişcări bruşte, îşi apropie mâna de rana sângerândă. Apoi, tot fără grabă, o presă cu întreaga palmă. Strivi păianjenul de rana dureroasă, şi trupul chitinos al insectei căpătă o nuanţă roşie şi vâscoasă.

          -Iată-mă, recunoaşte-mă prin acest vestitor pe care ţi-l trimit ca să îţi arate darul pe care îl ofer. Recunoaşte-mă prin fierbinţeala dorinţei de a mă alătura ţie şi prin gustul a ceea ce alţii numesc sacral viaţă. Recunoaşte-mă şi îmbrăţişează-mă şi găzduieşte-mă veşnic în beznele tale!

          Afară, din întunericul nopţii răsună, repetat de câteva ori, un croncănit de pasăre. Samhainn nu auzi nimic, privirea îi era injectată, trupul începuse să îi tremure şi răsuflarea îi devenise accelerată. Îşi privi podul palmei pătate de sânge în care zăcea trupul strivit al păianjenului. Îl lăsă să îi cadă din mână şi privirea i se ridică înspre bolta întunecată a criptei. I se păru că pe tavan se mişcă ceva şi îşi încordă toate simţurile, repetând obsesiv: „iată-mă, recunoaşte-mă.”

           Brusc sări în picioare şi înmuindu-şi degetele în sângele care încă se scurgea din rană, strigă:

           – Recunoaşte-mă! Recunoaşte-mă după eternitatea muritorilor la care renunţ pentru a deveni una cu tine, nume rostit cu spaimă. Iată-mă dăruindu-ţi viaţa mea şi orice altceva, totul, pentru odihna în întunericul tău!

           Îşi trasă din nou pe frunte o linie verticală, cu degetele pline de sânge. Apoi, grăbit, din trei paşi ajunse în faţa desenului pe care îl făcuse pe al patrulea zid al criptei.

           – Iată-mă întrerupându-mi eternitatea vieţii pentru a ţi-o oferi ţie. Iată-mă înjumătăţind-o, gata să o împart cu tine oriunde m-ai duce, oriunde m-ai ascunde de amintirea ei.

         Îşi pipăi din nou rana, căutând să o deschidă cu vârful degetelor. Sângerarea i se înteţi şi cu degetele pline de acea sevă a vieţii sale, Samhainn îngroşă linia cu care înjumătăţise semnul infinitului. Apoi îşi rezemă fruntea de peretele rece şi aşteptă tremurând puternic. Frigul începuse să îl pătrundă. Îşi dezlipi fruntea de zid, se îndreptă de umeri şi murmurându-şi cuvintele de chemare privi în jur. I se păru că în lumina slabă a felinarului zăreşte alunecând o umbră. Se lumină la faţă şi îşi începu incantaţia cu mai multă forţă. Glasul îi devenea mai puternic, deşi i se părea că umbra se apropie.

           – Iată-mă, te chem pregătit să mă ofer, aşteptând să mă recunoşti. Sunt aici!

          Făcu în grabă câţiva paşi înspre zidul pe care i se păru că zărise apariţia umbrei. Cu un efort, căutând să îşi stăpânească tremurul şi respiraţia, Samhainn îşi încordă simţurile. Căuta cu ochii o mişcare pe care să o identifice, aştepta un zgomot, un freamăt de mantie, orice semn auditiv care să îi anunţe încă o prezenţă în acel loc. Mai făcu doi paşi, puţin aplecat de umeri. O umbră se lungi întinzându-se pe ciment şi se prelinse pe zidul din spatele său. Încă o clipă de aşteptare care păru o eternitate. Nimic, doar umbra lui, lăţindu-se, luând diferite forme în bătaia slabă a felinarului şi împrăştiindu-se pe ziduri imitându-i mişcările.

           – Iată-mă, te chem pentru a douăsprezecea oară, recunoaşte-mă!

          Glasul lui Samhainn îşi pierduse toată forţa devenind un geamăt plâns, un suspin scăpat înspre nicăieri, doar o fărâmă de suflet aruncată inutil în neant, încă o speranţă sfărâmată care să îşi găsească locul în mormântul imens pe care oamenii îl numesc lume. Umerii îi căzură şi braţele îi atârnau inerte pe lângă trup. Pieptul îi sângera şi dâre calde de sânge i se prelinseseră pe piept şi pe braţ. Simţi ca prin vis cum câteva picături ajung pe încheietura mâinii, şi strânse mai puternic mânerul secerii. Se repezi la sticla de whiskey şi luă o gură zdravănă. Băutura îi arse gâtul şi îl făcu să se scuture. Ochii i se înceţoşară şi câteva lacrimi îi alunecară pe obraz. Răsuflă adânc şi râse. „Ce nebunie!” îşi spuse.

           – Iată-mă, te chem pentru ultima oară, recunoaşte-mă în noaptea asta în care barierele dintre lumile noastre sunt atât de slăbite, spuse cu glas pierit.

          Începu să râdă din ce în ce mai tare, hohotea şi lacrimile i se prelingeau pe obraz. Se repezi spre oglinda spartă şi ridicând-o se privi în ea. Îşi privi fruntea murdară de cenuşă şi de sânge. „Recunoaşte-mă”, spuse în gând, şi cu privirea afundată într-un ciob al oglinzi îşi împrospătă dâra de sânge de pe frunte.

           – Recunoaşte-mă! strigă brusc, cu disperare.

           Pentru prima oară i se păru că nu este glasul lui, că este al altcuiva şi că nu regăseşte nimic uman în el. Îşi mai privi o dată chipul răvăşit şi spuse:

           – Te recunosc după chipul tău, îmbrăţişează-mă! Te recunosc după aripile tale, murmură oprindu-se în faţa fluturelui ţintuit de perete.

           Se împletici până în locul în care credea că lăsase să cadă trupul strivit al păianjenului.

          – Te recunosc după mesagerul tău şi după darul pe care mi-l aduce. Te recunosc după timpul pe care nu îl mai vrei şi tânjeşti să mi-l oferi mie, îmbrăţişează-mă! Îmbrăţişează-mă! strigă, ajungând în dreptul semnului infinitului, pătat de sânge de pe perete.

          Afară totul era tăcut. Noaptea adâncă se liniştise şi nimic nu o mai tulbura. Nicio pasăre, niciun animal, nicio pală de vânt. Copacii înţepeniseră neîndrăznind să mai tulbure liniştea mormântală şi somnul morţilor. Cerul era acoperit de o pâclă metalic-alburie care lăsa împresia că se coboară tot mai mult spre pământ. Fuioare de ceaţă învăluiau sufocant capetele aprinse ale stâlpilor de iluminat. Totul devenise nemişcare, numai Samhainn, între zidurile sale, murmura fără să se mai poată opri: „Iată-mă, recunoaşte-mă”!

          Strivi sub călcâiul bocancului rămăşiţele oglindei care ţipară scurt. Repezindu-se, smulse fluturele ţintuit de perete şi îl lăsă să cadă pe ciment. Se împletici, clătinându-se, să se răzbune pe trupul strivit al păianjenului. Îl căută cu privirea tulbure, dar nu îl găsi. Se întoarse şi îşi aţinti privirea asupra semnului infinitului. Se gândi să se apropie, să îl privească şi să îl scuipe. Chiar îşi păstră în gură saliva, refuzând să o înghită. Făcu un pas nesigur, apoi încă unul. Umbra i se alungi pe pereţi şi îl urmă în cădere. Lovi cu fruntea cimentul rece şi un zgomot surd, un icnet, întrerupse liniştea. Ochii lui Samhainn priveau în gol, prea departe pentru a se şti unde. Pe colţul buzelor, dintre ele, i se prelingea un fir subţire de sânge amestecat cu salivă. În dreptul pieptului său cimentul începu să se înroşească tot mai tare, părând că se topeşte şi devine lichid. Partea stângă îi era puţin ridicată şi de sub ea se întrezărea o lucire timidă de metal ruginit înfipt în inima unui muritor, fără a se mai opri în vreun os, ca şi cum i-ar fi confirmat: „te recunosc”. Flacăra felinarului, parcă înfiorată, clipi tremurător şi se stinse. Afară se auzi o pală de vânt. Frunzele ruginii ale copacilor foşniră şi câteva, desprinzându-se de ramuri, plutiră fără grabă înspre pământ, ca şi cum ştiau ce le aşteaptă: a doua zi le va mătura cineva şi, până seara, va şi uita că a făcut-o. Iar lumea îşi va continua, înfiorată, mersul.

Sam (V)

          Pentru o clipă gândul lui Samhainn zbură departe, dincolo de întuneric, dincolo de porţile cimitirului şi se opri printre oameni. Îi vedea, cu ochii minţii, deghizaţi în personaje înspăimântătoare, aprinzând noaptea cu zgomote, cu râsete şi cu veselie. Un vacarm îngrozitor menit să înspăimânte orice era nemuritor. „Oameni care pentru o clipă de viaţă în plus îşi alungă eternitatea”, gândi. „Superstiţíi prosteşti, transmise din generaţie în generaţie, preluate de la oameni fără minte. La fel de lipsiţi de minte ca mine, care în loc să mă veselesc pe undeva îmi petrec ziua de naştere, sau noaptea de naştere, în cimitir. Doisprezece ani, bătrâne Adrian! De atunci, din anul în care m-ai părăsit şi tu, nu am făcut decât să trăiesc zadarnic, dintr-un an în altul, transformându-l pe fiecare în aşteptare. În aşteptare inutilă devenită obicei prost, dacă nu cumva nebunesc. Dar e timpul!”

         Se aşeză în genunchi în mijlocul criptei, simţind cimentul rece cum îl înfioară şi câteva clipe aşteptă în tăcere. Felinarul pâlpâia liniştit lângă el şi totul în jurul lui nu mai era decât tăcere întreruptă de o respiraţie puţin precipitată. Rosti cu glas domol, aproape şoptit:

          – Nu ştiu cum să te numesc, unii te cheamă Înger, alţii Spaimă, alţii Întuneric. Orice ai fi, suflare, boare de vânt, aripă de întuneric, flacără stinsă, aşteptare, risipă, ruină, orice ai fi, ca în fiecare an eu te chem Moarte. Te chem aici, în locul în care ţi-am scăpat printre degete, în locul în care trebuia să mă găseşti, în care, probabil, mă găsisei şi doar mă amânai amuzându-te. Te chem eu, copilul îngropat într-o lume şi dezgropat în alta, a vieţii, dispus să mă ofer ţie pentru totdeauna şi în vecii vecilor, acceptându-mi neputinţa de a mă întoarce. Sunt pregătit şi te conjur să ieşi din ascunzişul tău, să îmi învălui trupul în tenebrele tale şi să mă desparţi de tot ce nu mai vreau să fiu, aşa cum ar fi trebuit să o faci cu treizeci şi trei de ani în urmă. Sunt gata să mă ofer şi să îţi fac voia de a îţi deveni recoltă, chiar astăzi, chiar acum, eu, viaţa licărită în ziua morţilor. Sunt gata să te îmbrăţişez frăţeşte, să devenim unul singur şi, împreună, uitare. Îţi aduc ofrandă eternitatea mea şi mi-o şterg de pe frunte ca să îţi aparţină ţie, iar eu să fiu parte din tine.

          Spunând acestea, Samhainn îşi şterse cu dosul palmei fruntea. Se ridică, prinse sticla cu apă şi, udându-şi degetele cu câţiva stropi, îşi trasă pe frunte o linie verticală.

          – Aici trebuie să se sfârşească eternitatea mea şi să devină a ta. Iată, o împart cu tine!

          Cuvintele îi răsunară puternic şi ecoul lor, lugubru, se sparse de pereţi. Se îndreptă înspre peretele de care sprijinise oglinda. În timp ce mergea, îşi acoperi capul cu gluga hanoracului negru pe care îl purta. Ridică oglinda la nivelul ochilor şi se privi în ea.

          – Iată-mă, acesta sunt eu. Priveşte-mi chipul, cunoaşte-mă şi află că mă ofer ţie. Mă ofer fără teamă, doar cu dorinţă. Nu mă ascund în spatele vreunei măşti, nu caut să te înspăimânt în vreun fel, doar te chem să devenim întreg în nefiinţă.

          Cu un gest brusc îşi descoperi capul şi privi în oglindă fix, intens, murmurând:

          – Acesta sunt eu, eu al tău, cel care se oferă, gata să îţi dăruiască chipul, trupul şi viaţa în schimbul uitării. Acesta sunt eu, cel care te aşteaptă aşa cum îl ştii şi îţi va fi imposibil să nu mă recunoşti. Îmbrăţişează-mă!

          Lăsă oglinda să cadă şi aceasta se sparse cu un zgomot ascuţit, ca de avertizare. Cu paşi hotărăţi, Sam se îndreptă înspre sticla de whiskey. O duse la gură, înghiţi, apoi, se aşeză din nou în genunchi. Îşi dezbrăcă hanoracul şi rămase la bustul gol. Prinse secera şi îi apropie vârful ascuţit, plin de rugină, de o cicatrice care îi brăzda pieptul în partea dreaptă.

          – Iată-mă oferindu-mă ţie, să devenim unul, să devenim întreg în uitare. Iată-mă gata să mă ofer aşa cum eram când m-ai pierdut atunci! Vino şi coseşte-mă, seceră-mă pe locul în care stau, pentru că în faţa ta nu mai sunt decât o lumină lipsită de mândrie, o pâlpâire care îţi aşteaptă suflarea!

          Îşi înfipse vârful secerii în piele şi îl lăsă să alunece gemând scurt. Sângele porni să îi curgă din rana deschisă, prelingându-i-se pe piept. Îşi atinse rana cu vârful degetelor şi o presă în aşa fel încât sângerarea să se înteţească.

          – Aşa cum sângele acesta curge din mine, viaţa mea să curgă din mine în tine, iar sângele meu să ne unească întru totul, să îţi ude ogoarele întunecate pe care ţi-a venit vremea secerişului!

         Se ridică şi se îndreptă înspre peretele pe care reuşise să ţintuiască fluturele. În mâna dreaptă încă ţinea secera cu rugina pătată de sânge. Îşi trecu vârful degetelor peste piept, simţind vâscozitatea sângelui, apoi, cu mare grijă, atinse aripile fluturelui.

          – Iată-mă, recunoaşte-mă după această ofrandă pe care o ofer. Recunoaşte-mă după chipul meu neferit, recunoaşte-mă după râul din mine care să îţi facă plăcere, recunoaşte-mă după aripile mele pătate care îşi caută viaţă pentru a putea bate din nou. Sunt eu, Samhainn, cel mort cu treizeci şi trei de ani în urmă, cel pierdut de tine, care caută să se întoarcă acasă, acolo unde îi e locul. Recunoaşte-mă şi redă-mi trupului de umbră sufletul rătăcitor! Te invoc, te chem, nu ca să îţi poruncesc, doar ca să mă ofer!

          Felinarul pâlpâi şi flacăra sa plăpândă păru că dă se stingă, dar doar pentru o clipă. În următorul moment păru că luminează mai tare, că răspândeşte umbre mai dense. Samhainn privea în jurul său ca în transă, cu pieptul pătat de sânge, cu un abur subţire ieşindu-i dintre buze. Dincolo de zidurile criptei răbufni o pală de vânt şi un copac trosni scurt, ca un geamăt care străpunge noaptea.

Sam (IV)

          După o vreme în care resimţi liniştea nopţii şi în gânduri, reuşind să le calmeze, Samhainn se ridică şi părăsi mormântul lui Adrian fără să mai scoată o vorbă. Îşi strânse haina pe trup şi cu umerii plecaţi, cu ochii sfredelind pământul se îndepărtă. În loc să se îndrepte spre poarta cimitirului, însă, porni pe aleea pietruită care îl străbătea. Inspiră adânc aerul rece şi oftând îşi mută privirea spre cer. Apoi, pe măsură ce paşi îl îndepărtau, privea câte o cruce, câte un copac, câte un stâlp de iluminat artificial ca şi cum ar fi căutat să şi le întipărească în minte sau să îşi ia rămas bun. Nu avea nevoie de repere, de coordonate. În ultimii doisprezece ani în fiecare noapte de treizeci şi unu octombrie se ducea în cripta în care fusese găsit – de fapt, cum mai spuneau Adrian şi doctorul, în cripta în care se născuse. Cunoştea drumul cu ochii închişi şi ar fi nimerit locul şi orb.

          Când ajunse în dreptul ei, alunecând ca o umbră întunecată printre morminte, se opri. Se roti şi privi de jur împrejur, aşa cum făcea de fiecare dată înainte de a intra în acel sălaş de moarte. Apoi deschise uşa criptei fără să îi bage în seamă scârţâitul jalnic. Păşi înăuntru şi, aşa cum făcuse şi Adrian cu treizeci şi trei de ani în urmă, bâjbâi pe peretele rece căutând felinarul. Îl aprinse şi umbre firave se împrăştiară în interior. Ridică felinarul în dreptul ochilor şi privi cu ochii mijiţi, deranjaţi de lumină, înspre unul din colţurile criptei. Se îndreptă spre el, se lăsă pe vine şi începu să caute într-un rucsac ferfeniţit pe care îl păstra acolo. Rânji amintindu-şi cum, într-o noapte, căutându-l, s-a speriat că i-a fost furat. De fapt, cu un an înaintea întâmplării îi schimbase locul, mai degrabă îl aruncase cu disperare şi uitase. „Cine naiba să îl fure, morţii?!”, îşi spuse liniştindu-se după ce îl găsise. De atunci, deşi trecuseră ani buni, venea în fiecare dimineaţa care preceda vizita lui nocturnă în criptă să se asigure că toate sunt la locul lor.

          Scoase din rucsac o sticlă cu apă, apoi o cutiuţă, un borcan în care stătea liniştit un păianjen, o altă cutie mai mare, un os uscat din pieptul unei păsări, un vas mic de porţelan ciobit şi, apoi, cu grijă, o seceră ruginită. Le înşiră pe toate în faţa lui şi le privi parcă ezitând. „Dacă aş fi fumat, cu siguranţă acum ar fi fost momentul să îmi aprind o ţigară”. Samhainn nu fuma; aşa cum unora le lipseşte puterea de a renunţa la un asemenea viciu, lui îi lipsea puterea de a dori să se apuce. Şi acest lucru era valabil şi în alte privinţe. După moartea doctorului, cu toate străduinţele lui Adrian, Sam devenea tot mai apatic şi părea că îi este lene până şi să trăiască. Aşa şi spunea, râzând în barbă, certându-se singur în anumite momente, că ar trebui să îşi învingă lenea ca să înceapă să trăiască. Încercase de câteva ori, dar de fiecare dată efectele fuseseră dureroase – suferinţe, dezamăgiri, însingurări. Nu se regăsea între oameni orice ar fi făcut, de aceea moartea groparului Adrian reprezentase, pentru el, o condamnare ireparabilă la singurătate. „Măcar aş fi putut să fac un efort”, spuse, ca şi cum ar fi vorbit cuiva. „Dar acum nu mai este vreme, e ceasul. Chiar aşa, cât să fie ceasul? Trecut de miezul nopţii sigur, dar nu cred că e unu. Iar m-ai ţinut de vorbă, bătrâne Adrian!”

          Suflă greu, ca omul hotărât să înceapă o treabă obositoare. Deschise cutia mai mare şi, cu grijă, îi turnă conţinutul în vasul ciobit. „Cenuşă… peste ea turnăm puţină apă”, mormăi în timp ce respecta întocmai indicaţiile pe care şi le dădea singur. Amestecând cu degetul continutul consistent al vasului – turnase foarte puţină apă, în aşa fel încât cenuşa să devină asemănătoare unei paste – se apropie de unul dintre pereţii criptei şi desenă, înmuindu-şi de mai multe ori degetul în vas, semnul infinitului. „Să fiu iertat, nu am fost niciodată bun la desenat cu cenuşă pe pereţi, nici măcar la desenat, o fac numai o dată pe an”, îşi ceru scuze întunericului. Aşeză vasul jos după ce îşi mai plimbă degetul o dată în el, apoi îşi desenă pe frunte, aşa cum putu, acelaşi semn. Din câţiva paşi ajunse la obiectele înşirate pe jos şi prinse borcanul în care păianjenul începuse să se mişte, atras de lumina slabă a felinarului. Îl aşeză şi pe acesta la baza peretului învecinat cu acela pe care desenase, apoi, scoţând din cutiuţa mai mică un fluture străpuns cu un ac de gămălie, reuşi să îl înfigă într-o crăpătură din zidul imediat următor. Se apropia de fiecare perete în sensul invers al acelor de ceas şi părea că se însufleţeşte pe măsură ce înainta în aceste pregătiri. „Bun! Desenul, păianjenul, fluturele… Oglinda! Am uitat de oglindă!” Se repezi la rucsac şi căutând într-un compartiment mai mic scoase o oglindă mică, ovală, pe care o sprijini de al patrulea perete al criptei. Privi satisfăcut în jurul său, apoi se căută în buzunarul hainei. Înjură cu glas scăzut, dar fără vreo urmă de patimă. Îşi uitase butelca la mormântul lui Adrian. Scoase din rucsac o sticlă de whiskey şi bău o înghiţitură zdravănă. „E bine să fii mereu pregătit… Pentru curaj!”, îşi spuse şi închinând mai trase o duşcă.

          – Şi acum?!

          Întrebarea, rostită cu voce tare, răsună ciudat şi când i se stinse ecoul Samhainn se aşeză în genunchi ţinând între degete iadeşul. „Lupta mea cu mine însumi, decisă de un os de pasăre”. Prinse fiecare parte de os cu câte o mână şi, dozându-şi forţa în aşa fel încât să nu pună mai multă într-o mână decât în alta, rupse osul. Mâna dreaptă se ridică victorioasă. Aruncă oasele pe podea, zâmbind cu încredere. „Încă o înghiţitură, pentru prima înfrângere din istorie a mâinii stângi. Acum chiar e timpul!” Ultimele cuvinte le rostise şoptit, iar şoapta păru că se extinde şi că mângâie fiecare perete al criptei. Bău, apoi îşi dezbrăcă haina şi o aruncă grăbit într-un colţ. „Acum chiar e timpul.”

All Hallows’ Even

          Îmi mai vine să râd de unii ţinându-mă cu mâinile de burtă. Nu ştiu de ce nu o fac. Poate de teamă, cumva, pentru că dacă unora dintre proşti le este aruncată în faţă propria condiţie, sunt capabili să pună rapid de un rug mic şi, numindu-te demon, să te facă friptură. Indiferent de ce anume gândesc alţii, mie a început să îmi placă să am în fiecare an o noapte a demonilor. Cu atât mai mult cu cât nu presupune decât o luptă de câteva ore împotriva lor. Dar cine mai ştie…?!

 

Sam (II)

          În urmă cu mai bine de treizeci de ani, viaţa lui Adrian luase, cumva, o turnură neaşteptată. Locuia într-o casă mică de la marginea cimitirului şi când se întorcea de la taverna din oraş, ca să nu ocolească prea mult, îşi scurta drumul traversând cimitirul. Într-o noapte, pe când străbătea cu paşi repezi aleea pietruită străjuită de cruci, i se păru că observă o umbră alunecând printre morminte. Nu băuse mult şi nici nu era sperios din fire; într-atât se obişnuise cu spectrul morţii încât, dacă vreun mort s-ar fi ridicat de sub ţărână, în loc să se sperie, Adrian i-ar fi vorbit căutând să îl liniştească şi să îl convingă să se întoarcă să îşi doarmă somnul. Totuşi, acea umbră îl intrigă puţin, în toiul nopţii cimitirul era pustiu şi nimeni nu s-ar fi aventurat pe acolo. Cunoştea foarte bine cât de fricoşi sunt oamenii, cât de superstiţioşi. Se opri în loc scrutând întunericul. Ascultă pentru o vreme, dar nu distinse niciun zgomot, niciun pas, îşi auzea doar respiraţia şi alunecarea vântului tăios de sfârşit de octombrie. Îşi spuse că umbra a fost doar o părere, sau poate o iluzie, şi îşi continuă drumul. După câteva zeci de paşi auzi un scâncet înfundat. Se gândi că unul dintre copacii legănaţi de vânt o fi trosnit producând acel zgomot, îşi înfundă bărbia în gulerul hainei şi mări pasul. Trecură câteva clipe şi scâncetul se auzi din nou, de undeva din dreapta lui. Se opri şi ascultă în tăcere, concentrat, până când acesta se repetă. Se întrebă dacă nu cumva este doar un animal, sau vreo pasăre de noapte care să scoată acele sunete. Totuşi, în loc să îşi continue drumul, păşi cu atenţie printre morminte. Era nevoit să se oprească, uneori, pentru că scâncetul înceta. Alteori, părea să devină mai puternic, purtat de vânt, iar Adrian se trezea întrebându-se dacă în loc să caute să afle despre ce era vorba nu ar fi fost ai bine să îşi vadă de drum. În cele din urmă, în apropierea unei cripte, scâncetul se auzi clar. Era un fel de plâns slab şi întrerupt, ca un scheunat, ca un strigăt de ajutor care nu avea forţa să ajungă la destinaţie. Adrian privi pământul reavăn, îl văzu bătătorit şi distinse impregnate în el urme de paşi care se opreau la uşa criptei. Îşi apropie urechea de uşa de fier şi ascultă o vreme. Când auzi din nou scâncetul, se înfioră. Îşi duse mâna la frunte şi şterse câteva broboane de sudoare. Deşi era frig, Adrian se încălzise, inima îi bătea puternic şi simţea o transpiraţie ca de gheaţă inundându-i spatele şi fruntea. Împinse cu hotărâre uşa care se deschise cu un scârţâit sumbru. Din întunericul dens scâncetul porni din nou, mai slab de data aceasta, izbindu-i timpanul cu forţa spaimei. Adrian se căută în buzunare şi, aproape tremurând, aprinse un băţ de chibrit. Căută bâjbâind un felinar, pe care îl găsi agăţat pe zidul rece al criptei. Reuşi să îl aprindă când scâncetul se auzi din nou. Lumină încăperea strâmtă şi, în apropierea unui mormânt, zări o movilă de pământ. Se apropie de ea cu băgare de seamă, spunându-şi că nu ar fi trebuit să fie acolo. De sub pământ, în raza tremurândă a felinarului, lui Adrian i se păru că zăreşte un picior mic, aproape învineţit. Se aşeză în grabă în genunchi, puse felinarul deasupra mormântului, în aşa fel încât să lumineze slab movila aceea de pământ şi porni să o împrăştie. Brusc mâinile simţiră ceva cald, un corp mititel care abia se mai mişca în respiraţie. Cu groază şi cu febrilitate porni să împrăştie pământul până când descoperi un trup de copil înfăşat într-o cârpă, probabil o bucată de pânză ruptă dintr-un cearşaf alb. Parcă simţind salvarea, trupul acela micuţ dădu impresia că se mişcă şi un scâncet slab, mai degrabă un oftat de durere, străbătu aerul întunecat şi apăsător. Adrian respira greu, precipitat, fără să mai simtă cum sudoarea îi inunda trupul. Prinse copilul în braţe, îl întoarse cu faţa în sus şi căută să îl privească. Atunci observă pe cârpa albă, murdărită de pământ, pete stacoji de sânge. Strânse copilul în braţe, se ridică şi fără să mai ţină seama de nimic, ca un hoţ, o rupse la fugă. Alerga strigând, gâfâind, strângând la piept mogâldeaţa care nu mai scotea niciun sunet. Nu se opri decât la casa doctorului, reuşind să îl trezească, înainte să bată la uşă, cu strigătele sale. Abia apucă să lovească de câteva ori cu pumnul în uşa puternică de lemn, că doctorul apăru în prag. Adrian bâigui câteva cuvinte aproape fără noimă, dar doctorul înţelesese gravitatea situaţiei din expresia nebunească de pe faţa vizitatorului nocturn. Prinse repede copilul, îl aşeză pe o măsuţă aproape de sobă, desfăşură pânza în care era învelit şi, sub impresia a ceea ce vedea, fruntea i se tulbură. Un copil mic, abia născut – poate împlinise o lună, cu ochii închişi, abia respirând, plin de pământ şi de sânge. În pieptul mic i se deschideau răni – „a fost înjunghiat!” strigă doctorul în sinea lui, căutând să înlocuiască teroarea cu forţa de a acţiona.

          – Repede, Adrian! Repede, dă-mi batista ai de pe masă! Fugi la bucătărie şi adu-mi apă caldă, să vedem ce se poate face!

          Adrian îl ascultă fără a-şi mai putea controla gesturile. Doctorul apăsă batista pe pieptul copilului, aţintindu-şi privirea undeva în interiorul său, în conştiinţa sa umană care părea că se clatină. „Cine, ce fiară ar putea face aşa ceva?! Să înjunghii un copil abia venit pe lumea asta?!”

          Când Adrian apăru aducând apă caldă într-un vas mare de porţelan, doctorul păru că îşi recapătă întregul sânge rece. Spălă trupul copilului şi continuă să îi preseze rănile.

          – Poate reuşim, Adrian, poate reuşim! Nu sunt atinse nici inima, nici plâmânul. Pumnalul a intrat razant şi se pare că s-a oprit în stern sau în coaste. În os! Cealaltă lovitură este subclaviculară, nu a atins plămânul! Avem un noroc chior. Poate reuşim! Ce s-a întâmplat? Lasă, nu acum. Acum trebuie să salvăm viaţa asta. Ce cruzime!

          Doctorul vorbea în grabă, ca într-un delir, strângând sub mâinile sale salvatoare trupul în care abia mai pâlpâia o licărire de viaţă. Nu observase că vorbea singur. Adrian, care se sprijinise de perete parcă de teamă să nu încurce, să nu incomodeze la salvarea acelei vieţi, se lăsase să alunece în jos până când atinse podeaua şi stătea privind fără ţintă, într-o nemişcare vecină cu leşinul.

Sam

          „Cu părere de rău mă despart de tine. Ce atârnată!” Râse în întuneric, împingându-şi paşii grei tot spre înainte pe drumul care părea că îl pierde în întunericul lăptos al nopţii. „Mă întreabă ce cred că face el la ora aia şi pe unde e. De parcă îmi pasă mie de toţi dobitocii. Şi nu mai termina cu vorbitul, şi eu aveam treabă. Bine că am scăpat! Concluzia fundamentală nu este „eppur si muove”, ci „lumea e plină de idioţi”. Sau de idioate. Bine că am scăpat, bine că a sunat la uşă cine ştie ce vecină băgăcioasă pe umărul căreia poate să plângă şi să se plângă, şi m-a lăsat dracului în pace. Nu i-am înţeles niciodată pe oamenii ăştia care fac un capăt de lume dintr-o ceartă care atrage sfârşitul unei relaţii de câteva săptămâni. Şi iubirea… Eh!”

        Dădu dispreţuitor din mână, şi dacă l-ar fi văzut cineva, nu ar fi ştiut dacă vrea să alunge noaptea sau gândurile. „Unde să fie şi omul ăla, la alternative, la altele! Dacă am avea toţi alternative… Eu nu am avut. De fapt, de ce să mint? Am avut. Am avut una pe care am căutat-o la telefon după câteva luni de tăcere şi m-a întrebat cine sunt. Şi or mai fi fost şi altele, care nu contează. Exact acolo unde contează nu am avut alternative!”

       Aluneca asemenea unei umbre printre morminte, fără să se uite în stânga şi în dreapta. Urmărea doar cursul potecii pietruite străjuite de cruci şi, mai cu seamă, firul gândurilor care nu îi dădeau pace. Se opri în faţa unui mormânt mic, fără bordură, doar o movilă de pământ în dreptul căreia fusese înfiptă o cruce de fier care începuse să ruginească. O rază alburie lumina numele scris pe ea cu vopsea albă, care începuse să se scorojească şi să se şteargă. Se aşeză lângă mormânt şi se căută în buzunarul hainei. Scoase o butelcă pe care o destupă fără grabă. Îşi întoarse privirea către movila de pământ, închină şi bău cu sete. „Noroc cu tine, bătrâne! De multe ori m-am gândit că tu ai fost exact lipsa mea de alternativă, dar mi-am dat seama că greşesc. Nu îţi datorez decât recunoştinţă, deşi nu cred că ai ştiut vreodată ce povară grea mi-ai pus în spate. Dacă ai fi fost aici, ţi-aş fi spus să îţi fie ruşine, apoi ţi-aş fi întins prieteneşte butelca asta, să o terminăm amândoi, să o stoarcem ca pe o viaţă de om.”

        Duse din nou butelca la buze şi bău. Se înecă, tuşi de câteva ori zgomotos, apoi scuipă, în direcţia opusă mormântului. „Aşa îmi trebuie, bătrâne, dacă spun prostii despre tine. Chiar şi acum nu mă laşi în pace. Poate era mai bine să o fi făcut atunci. Dar cine ar mai fi băut cu tine în fiecare an pe vremea asta? Cine te-ar mai fi pomenit şi nu te-ar fi lăsat să te odihneşti în linişte? Cine ar mai fi venit să bată prieteneşte cu palma pământul ăsta care te acoperă? Nu ştiu dacă ai făcut tu o faptă bună pentru că erai bun la suflet sau dacă doar ai căutat să îţi asiguri memoria. Sunt destui care te-au uitat, uite, deja ţi se şterge numele de pe cruce, şi nu a fost nevoie decât de câţiva ani şi de câteva ploi. Treabă făcută de mântuială.”

       Tânărul îşi îndoi picioarele în aşa fel încât să îşi poată sprijini coatele pe genunchi. Apoi îşi lasă capul în palme şi, oftând, scrută cerul. O pătură de nori, aproape metalică, acoperea stelele. Părea că se apropie de pământ, apăsătoare, şi cuiva cu o imaginaţie mai înclinată înspre morbid i-ar fi oferit posibilitatea să spună că seamănă cu o placă funerară. O placă aplicată deasupra întregii lumi, toată prinsă fără să îşi dea seama într-un mormânt. Şi de ce să îl fi contrazis cineva? Până şi lumea nu este altceva decât un cimitir de gânduri, de vise sfărâmate sau condamnate la pieire, de aşteptări care nu se mai termină; de oameni care se proclamă vii deşi au început să moară de la primul scâncet. „Totul în jur nu este decât moarte”, îşi spuse Sam, apoi izbucni într-un râs înfundat privind în jur. „Asta e culmea, umblu prin cimitir în puterea nopţii şi mă plâng că tot ce mă înconjoară este moarte! Dar nici dincolo, dincolo de porţi, nu este altfel. Peste tot e la fel.”

       – Ce părere ai, bătrâne Adrian? Încă puţin şi îmbătrânesc, iar dumneata stai pitit sub movila aia a ta în loc să ieşi să îmi urezi „La mulţi ani”! Treabă e asta, moşule?!

       Trecuseră prea mulţi ani de la moartea bătrânului Adrian şi acesta nu mai era capabil să răspundă. Vizitatorul său încercă să îşi închipuie cum, cu o atitudine părintească, mortul l-ar fi prins de umeri, l-ar fi strâns la piept şi i-ar fi spus câteva urări stângace. Adrian, groparul, nu fusese niciodată priceput la vorbe. Aproape toată viaţa şi-o petrecuse în cimitirul care acum îl înghiţise şi pe el. Orfan de mic fusese luat ca ajutor de groparul de dinaintea sa. Nu avusese parte de cine ştie ce şcoală, învăţase să scrie şi să citească, şi puţină matematică, exact atâta cât să îşi poată număra leafa care nici măcar nu era prea mare. După ce muri groparul care îl crescuse, Adrian îi luase locul şi îşi văzu liniştit de viaţa lui – dacă traiul printre cruci, printre monumente funerare şi cripte, acel trai mereu cu moartea în faţă, se poate numi viaţă. Nu reuşise să îşi găsească o nevastă, niciuna din oraş nu acceptase să devină vreo Prosperină care să-şi împartă, împreună cu Adrian, ziua – jumătate pe tărâmurile care poartă amprenta cenuşie a morţii, iar altă jumătate în îmbrăţişări fierbinţi. Dar nici Adrian nu insistase în asemenea demersuri, probabil nu îl interesase, sau probabil, simţindu-se impregnat o viaţă întreagă de moarte, se temuse că până şi copiii i s-ar fi născut morţi. Aşa că rămăsese singur şi murise singur, unica lui bucurie şi uşurare fiind că nu a fost nevoit să se îngroape singur.

All Hallows’ Even

          Nu sunt deloc fanul sărbătorilor importate. Dar, cum vorbeam cu nişte prieteni acum ceva vreme, „este al dracului de greu să scrii în fiecare zi”. Uneori ideile nu vor să se nască, alteori, deşi ideea există, cuvintele nu vor să se lege, doar sună bolovănos înşirate fără vreo urmă de armonie. În asemenea cazuri nu ai ce face altceva decât să înşeli. Să înşeli timpul, ziua. Să îţi accepţi neputinţa şi să acţionezi ca atare, închipuind fraze surogat în speranţa că inspiraţia îşi va deschide, totuşi, ochii. Sau, cum fac în alte cazuri, atunci când ideile sau cuvintele refuză să mă ajute, pornesc în căutare de experienţe sau de oameni care să îmi fie utili în momentul în care mă hotărăsc să îi închid în cuprinsul unei coli de hârtie.

          Nu sunt fanul sărbătorilor importate. Şi totuşi, sunt multe cazuri în care îmi înşel intoleranţa.

„Sun is going down
And there’s no tomorrow
Sun is going down
Going down on me
Sun is going down
No more time to borrow
Dance with the devil”