O vreme am încercat să pun ceva minte în cuvinte. Am căutat o idee în stânga și în dreapta. Când alții dormeau, căutam cu disperare creier până și în măcelării. Brutarii îmi reproșau că-i las să moară de foame. Cârciumarii se plângeau că le golesc frigiderele. Oamenii se întărâtau că le plâng pe la mese. Nu mai apucasem de mult vreo femeie de țâțe, ca într-un roman prost, să o întreb: “Ți-ai construi fericirea pe nefericirea mea?” Nici ninsorile, nici femeile nu mai au farmecul de altă dată, îmi spuneam, ascunzându-mă în întunericul unor nopți prea vii pentru gustul adormiților întru gânduri. Și ascultam albumul ăsta nou pentru care îmi căutam vorbele cu minte, minunându-mă că mă atinge altfel decât o făceau altele în alte vremuri. Și atunci mi-am dat seama că dincolo de sens, unele vorbe nu au nevoie de creier. Doar de suflet. Abia atunci am fost în stare să caracterizez succint ce-mi auzeau urechile: “În sfârșit”!
Arhive pe etichete: Heart
……
Îmi amintesc cu drag de unele lucruri care s-au întâmplat cu mult timp în urmă – poate prea mult; ciudat, aş spune – dacă vorbim de prea mult timp trecut, nu ar fi trebuit să intervină uitarea? M-am contrazis de multe ori, în câteva rânduri chiar mi-am spus că amintirile mele cele mai fragede sunt închipuire. Alteori mă admonestez, catalogându-mă de-a dreptul idiot dacă nu înţeleg că un om care se simte străin în toate ajunge să se refugieze, ca să se regăsească, în amintirile lui.
Dar despre altceva era vorba; îmi amintesc cu drag de unele lucruri pe care se pare că le-aş fi trăit acum prea mult timp trecut. Într-o seară – pare-mi-se joi sau duminică – am fost luat aproape cu forţa, la o întâlnire a credincioşilor care, din punctul meu de vedere de atunci, ca şi de acum, erau mai degrabă prea-credincioşi. Nu ajunsesem nici măcar la vremea pionieratului, chiar dacă eram ditamai Cymerianul. Şi mi s-au pus, oameni buni!, (aş fi vorbit la plural, „ni s-au pus”, dar nu îmi mai amintesc cu câţi şi cu cine de teapa mea oi fi fost) nişte diapozitive educativ-religioase cu un Christos aruncat pe cruce din care curgea sânge mai abitir decât vinul dintr-o sticlă pe care s-ar chiti subsemnatul să o golească într-o clipită. Apoi mi s-a explicat – din nou singularul, dar mărturisesc că memoria îmi e păcătoasă în multe privinţe – cum fariseii cei ticăloşi au călcat în picioare Iubirea şi cum sufletul omului trebuie să tindă mereu înspre ceruri. Deşi nu îmi mai amintesc motivarea logică, sunt de acord; eu nu fac decât să visez că zbor, şi să zbor, şi să mă fac una cu Cerul, nicidecum una cu pământul.
Cred că de aceea, de când aproape ni s-a recomandat autoflagelarea şi traiul în numele răstignitului, m-am cam dezis de sărbătoarea Învierii. Nu ştiu dacă vreodată, după ce mi-au mai crescut minţile, mi-am spus la modul cât se poate de sincer şi de raţional că o găsesc crudă. Mereu m-am raportat la coşmarurile provocate de acea seară din fragedă pruncie în care eram învăţat că Iubirea trebuie, neapărat, să fie arătată suferind pe cruce. „Dar vezi ce înseamnă experienţa de viaţă?”, îmi spun atunci când mă mai bag şi pe mine în seamă prin necuprinsul nopţii invocând amintiri dragi. Am învăţat să nu mai întreb pe nimeni ce este şi cu iubirea asta, e o întrebare prea incomodă. Aşa am învăţat, să am puterea să mă întreb numai pe mine.
One night…
Era frumoasă – o frumuseţe cum nu mai văzusem de mult, ca a unui înger izgonit dintre nori pentru o vină neştiută de nimeni. Mă privea la intervale scurte de timp, ferindu-şi ochii de ai mei de câte ori observa că mi-i îndrept înspre ea. Îşi ţinea paharul în mână şi, când îl apropia de buzele pline, perfect conturate, părea că îi zâmbeşte. Cu privirea aţintită în altă parte îşi oferea bogăţia trupului privirii mele, pe care o simţea şi o aştepta deopotrivă. Sânii rotunzi tresăltau ca la o atingere indecentă de câte ori ochii îmi coborau pe pieptul ei, deşi buzele, misterioase, păreau că îmi aprobă, murmurat, îndrăzneala. M-am apropiat de ea, i-am împins o şuviţă rebelă de păr după ureche şi i-am zâmbit. Mi-a zâmbit şi ea, dar zâmbetul ei nu trăda niciun motiv pentru care să fi fost izgonită din paradis, dimpotrivă. Mai târziu mi-am sprijinit fruntea pe umărul ei, în timp ce ea îmi respira pe obraz, amestecându-şi respiraţia proaspătă cu parfumul meu. Un deget îndrăzneţ i s-a scurs pe linia gâtului, până la baza umerilor, alunecându-i apoi pe braţul dezgolit, acoperit de pielea mătăsoasă şi înfiorată. Mâna mi s-a oprit pe talia ei subţire dar, înfruntându-mi teama că s-ar putea frânge, am strâns-o cu braţul, apropiindu-i trupul de al meu. Nu se îndepărtă, doar îşi aţinti privirea în a mea, aşteptând, poate, ca pedeapsa pentru blasfemia mea să vină din altă parte. Apoi, palma care nu îi mângâiase talia s-a strecurat, în îmbrăţişarea strânsă, ca o adiere, pe interiorul coapsei ei. Abia atunci când răsuflarea de pe buzele ei începu să îmi izbeasă precipitată obrazul, parcă pălmuindu-l, i-am şoptit…
Şi-a lăsat capul pe spate într-o mişcare rebelă şi un hohot de râs îmbătător îi părăsi pieptul. Nu îmi spuse niciun cuvânt, doar buzele ei mi-au răspuns, strângându-le tandru pe ale mele.
Nevermore 