Apocaliptic

          Apoliptic vorbind, pentru că prostia este mare și până și mayașii ar trebui să-și ceară scuze în fața fanilor lui Dumnezeu pentru sfârșitul lumii prost prevestit, suntem pe marginea prăpastiei. Isteria covidului, devenită între timp subiect de glumă și de bârfă, a aprins până și cele mai sterpe imaginații. Conspiraționiștii își freacă palmele, sărmanii cu duhul îndeamnă la revoluție pentru că le sunt încălcate drepturile de a pierde vremea înafara propriilor ziduri (să fim înțeleși, nu ziduri ale minții, alea rămân) și visătorii, normal, visează la vremuri mai bune. Unii visători devin futuriști (deh!), alții nostalgici – primii speră să se mai deschidă vreodată cârciumile, ceilalți susțin că ar da timpul înapoi până în clipa în care s-ar regăsi pe ei înșiși împliniți, fericiți, plini de puterea pe care o inspiră visarea. Problema cu oamenii e simplă. Mulți sunt naivi, mulți sunt proști. Problema cu visătorii e și mai simplă: ei nu vor fi fericiți niciodată, pentru că orice visător care se respectă, în clipa în care își împlinește un vis (sau abandonează unul), își caută altul. Dar cum sunt și ei tot oameni, nu pot da nicidecum timpul înapoi și sunt siliți să meargă până în pânzele albe agățându-se de anumite mecanisme care le dirijează nu numai comportamentul ci și gândirea. Marea problemă va fi cu concursurile de miss – care, probabil, din pricina sau datorită distanțării sociale nu se vor mai ține o vreme. Ca atare, nicio țâțoasă, mai mult sau mai puțin brunetă, nu va mai putea declara că visul ei este pacea mondială. Și nici nu este nevoie, pentru că omenirea a cam depășit momentele în care să mai vrea pace. Mai degrabă, în ultima vreme celebrele preșuri din fața ușii inscripționate, plastic, “Welcome” ar fi trebuit schimbate cu altele: “Lasciate ogni speranza, voi ch’entrante”. Că vom ieși din case, pun pariu. Că ne vom elibera, pun pariu că nu se va întâmpla. Și în goana după slujbe, poate (prea) multe făcute de popi, omul va uita că lumina nu apare pentru că Pământul se învârte în jurul soarelui, ci pentru că sufletele noastre permiteau, cândva, acest lucru. Beznă totală? Sper că nu.

 

 

 

 

 

 

 

 

Anticipare

          Ce ziceam?! Cred că era ceva despre nopţi întunecoase care vin să acopere… Ce să acopere?! Monştrii de multe ori se potrivesc mai bine zilei decât nopţii. Astăzi,însă, nu. Cine ştie ce noapte ne aşteaptă!

Nul

          Pentru o clipă, privind un chip familiar, poate dintr-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, mi-am spus că anularea proprie, de sine, intervine din pricina factorilor care au impact major asupra existenţei oricăruia dintre noi. Îmi spuneam că decât să oferi un dram de iubire firavă cuiva care nu inspiră mai mult, mai bine nu oferi nimic. Şi îmi mai spuneam că anularea de sine, inclusiv prin renunţări sau prin resemnări, ne duce la izolarea socială – încarcerarea spiritului într-un trup care trece pe lângă oameni nepăsător şi intangibil, ca o pală de vânt; sau de gând. Apoi mi s-a întors gândul, ca un cuţit într-o rană, cerând să mai fie judecat o dată. Şi cumva, cred că am înţeles că, de fapt, anularea de sine nu intervine nici atunci când ne rupem de lume, nici când renunţăm la toate pentru o idee sau pentru o altă persoană ci, mai degrabă, atunci când ne dorim să fim asemenea lumii, asemenea oamenilor.

Viitor apropiat

          Cred că am cunoscut oameni a căror singurătate este eternă; o spun gândindu-mă că nu mi-am mai pus de mult problema singurătăţii. De fapt, nu mi-am mai pus de mult nicio problemă; când mă strig, acolo, în mine, îmi mai răspund doar ecouri vagi. Deci, nu sunt probleme.

        Ar spune unii că impunându-mi tăcerea am reuşit să mă înving pe mine. Pe de altă parte, învingându-mă prea des, mi se făcuse poftă să mai şi pierd – sau să mă mai şi pierd. Parcă m-aş pierde într-o sărbătorire dulce, cu gust şi iz înţepător-aromat de veselie. Cred că mă bucur că în scurt timp îmi voi învinge încă o aşteptare. Cum ziceam, e cazul să mai şi pierd şi să renunţ. Când o aşteptare se încheie, în orice fel, se poate spune că am renunţat la ea. Iar renunţarea, în unele cazuri, este esenţa victoriei.

Metalul săptămânii

          Îmi închipui că pot să existe unele vieţi caracterizate de aşteptare. Aşteptarea – o lecţie pe care nu am vrut să o învăţ niciodată. Dar sunt alţii care fac din ea un mod de viaţă. Fiecare om – ăsta este adevărul – aşteaptă ceva. Aşteaptă o realizare, o întâlnire, o viaţă, o zi, o clipă, o moarte… cine mai ştie?! Toţi aşteptăm, mereu, câte ceva. Cel mai mult îmi plac însă nebunii. Nebunii aşteaptă lucruri care, deşi posibile, sunt puţin probabile. Aşa cum este o apropiere caracterizată de sinceritate profundă, sau o lovitură de tunet.

Metalul săptămânii

          Sunt unii – nu toţi, doar unii – cărora le place să se supună superstiţiei. S-ar spune, spre exemplu, că noaptea forţele iadului se vor dezlănţui asupra umanităţii, căutând să o subjuge, să o domine prin teroare. Surprinzător pentru mulţi, nu voi spune că de fapt cei mai înspăimântători dintre demoni trăiesc printre noi. Nici nu voi statua că cei mai înfricoşători demoni sunt ai noştri, cei care ne chinuie zi de zi şi noapte de noapte. Dar aş putea să afirm că în lupta cu forţele întunecate nimeni nu are nevoie de legiuni de îngeri comandate de arhangheli sclipitori. În realitate omenirea are nevoie de ceva mult mai plăcut, mult mai uşor de obţinut, care nu necesită nici efortul unei rugi aruncate în neant nici vreo milă neverosimilă a vreunei puteri care nu s-a manifestat niciodată (şi dacă nu a făcut-o, de ce ar face-o în nopţi de coşmar?!). Îmi spunea, nu de mult, însuşi visul meu, că mi-a remarcat obsesia – obsesia fără de care eu nu aş putea să fiu ceea ce sunt. Obsesia mea, visul. Întotdeauna, orice demon se înspăimântă şi dispare în faţa puterii visului. Iar visul şi puterea lui vine din noi, atâta timp cât nu ne rupem legăturile cu lumea noastră interioară ideală.

Muzicalităţi

          Mi se mai întâmplă, rar, este adevărat, să fiu întrebat ce fel de muzică ascult. Unul dintre răspunsuri este, invariabil, “muzică”. Nu impresii, nu fiţe, nu prostii. Muzică, aceea care se simte pornită din suflet, căreia însuşi sufletul îi dă valoare. Nu vreau să mi se vorbească de subiectivitate, nu vreau să mi se dea dovezi de toleranţă şi de cultură prin invocarea lui “de gustibus”. Asemenea scuze sunt ale inepţilor, ale acelora care nesiguri pe simţirea şi pe scara lor de valori sunt capabili să admită vreo valoare a oricărei porcării pe care alţii, tâmpiţi sau răuvoitori, o încadrează într-una din categoriile artei.

          La fel de bine se poate spune că prostia este o artă, precum este şi incultura şi simţirea. Artele sunt mereu supuse subiectivităţii, deşi, dacă trebuie neapărat să fim sinceri cu noi înşine, este imposibil să nu acceptăm că valoarea adevărată a artei este dată de un numitor comun. Arta întotdeauna atinge sufletul, îl marchează, îi poate provoca strângeri, zbateri, tremururi. Ceea ce îngreţoşează, ceea ce tâmpeşte, nu este artă, asta îmi spun mereu, la fel cum îmi spun că mulţi oameni nu au suflet, doar pretind în mod mincinos că îl au.

         Subiectivism: arta are întotdeauna muzicalitatea ei. Fie că este vorba de muzică, de pictură, de îmbinări de fraze sau de sculptură, arta se identifică prin armonie. Armonia ei în sine, armonia în care se împleteşte cu sufletul pe care îl atinge, armonia cu care mângâie simţurile. Arta este ca armonia unui trup pe care l-aş strânge în braţe, flămând-venerator, căutând să îi descopăr rotunjimea ca formă perfectă. De ce simbolul perfecţiunii este cercul, nu aş putea să spun. Poate pentru că nu are asperităţi? Pentru că nu are colţuri? Poate pentru că aşa este şi sufletul? Sufletul acela în mijlocul căruia adorm în fiecare noapte, ascultându-i muzicalitatea şoaptei. Noi avem multe feluri de muzică, muzicalităţi care stau ascunse în noi până când sunt declanşate de tremurul primului acord al iubirii. Nu, nu ştiu dacă iubirea este o artă, dar de multe ori îmi spun că a iubi este.

Vulgarităţi artistice

          Spuneam într-o vreme – şi am rămas fidel respectivei concepţii – sunt situaţii în care nu mai rămâne nimic altceva decât înjurătura şi blestemul; pumnul ridicat spre cer, ameninţător, în semn de revoltă. Mai cred, de asemenea, că există unii oameni atât de cunoscători de cele sfinte încât sunt capabili să coboare din cer pe pământ, rânduindu-i temeinic în noroiul vulgarităţii, toţi sfinţii cu toate moaştele lor, şi cu dumnezeii şi cu fecioarele, de nu se mai spală cerul multă vreme cu toată apa Mureşului, să spunem.

           Totuşi, oricât m-ar amuza şi m-ar mulţumi blasfemia, cred că unele lucruri trebuie spuse simplu, pe şleau, în propoziţii scurte, în cuvinte concise. Vulgaritatea nu a fost niciodată o artă, din punctul meu de vedere, exprimarea ei în anumite situaţii, însă, da! Metal de început de săptămână, ca exemplu.