Umile revoltări muzicale

          O cunoştinţă de Facebook şi de viaţă reală tangenţial m-a uimit în urmă cu ceva vreme cu un status pentru care – deşi nu obişnuiesc – mi-am făcut cruce. Anume – cităm din memorie, deci nu sunt necesare ghilimelele – apreciază mai mult oamenii care sunt sinceri pe site-ul de socializare menţionat, care nu se sfiesc să se arate cum sunt, să spună ce doresc, să facă, să dreagă. Cu alte cuvinte: femei, dacă tot e spaţiu public, arătaţi-vă chiloţii şi ţâţele (cu asta aş fi de acord); băieţi, spuneţi ce-aţi vrea să rupeţi; şi cu câţi centimetri. Recunoaşteţi că i-aţi scoate vecinei hainele şi vecinului dinţii. Bre! Dacă mai există oameni care au impresia că Facebook este făcut pentru sinceritate nu pentru (cel puţin) autopromovare în ciuda presupuşilor prieteni, oricât l-aş considera eu pe Preafericitul un bişniţar nenorocit, daţi-mi voie să îmi fac cruce. Şi să cânt, că deh! Sau nu, să cânte Alice, eu îl îngân prin intimităţile mele.

Reclame

Rock, mătuşă!

          Românul s-a născut poet, spune zicala, deci, pe cale de consecinţă, orice apartenent la naţie este caracterizat de o doză mai mică sau mai mare de sensibilitate. Este un lucru care nu poate fi contestat, românul este sensibil şi impresionabil. Mai spunea o vorbă, cu care iarăşi sunt de acord, că hoţul neprins este negustor cinstit. Problema apare atunci când, în virtutea impresionabilităţii şi sensibilităţii poporului ăstuia, hoţul prins rămâne tot cinstit, chiar dacă este negustor sau şi-a construit cariera (adevărat, strălucitoare) în alt domeniu decât cel al comerţului. Şi mi se mai întâmplă să mă minunez şi deopotrivă să nu înţeleg cum o faptă rea, săvârşită cu bună ştiinţă, devine scuzabilă în virtutea unei amintiri. Pare-mi-se, legea este aceeaşi pentru toţi şi toţi suntem egali în faţa legii, cu menţiunea că egalitatea aceasta este şi ea relativă. Sau, la fel de adevărat, cu menţiunea că sensibilitatea poate degenera în prostie. Eh, ţara arde şi baba se piaptănă. Rock, mătuşă!