Atunci… acum…

Nu știu… am stat și m-am gândit mult. Și nu știu de ce, dar  nu îmi pot închipui cum aș fi fost fără iubirea ta. Adică… îmi pot închipui. Dar nu vreau. Nu mai vreau. Adu-ți aminte când te atingeam atunci, când te sărutam, când te chinuiam cu privirea… Și te mai chinuia ceva, ceva din interiorul tău… Ceva care striga să iasă la lumină din adâncurile ființei tale – o ființă atât de caldă și de gingașă, de care nu aveai habar.

Îmi amintesc, acum, cât de mult te-ai ignorat, cât de puțin te-ai prețuit… și pentru asemenea faptă nu găsesc nimerită nici o altă pedeapsă. Da, am dreptul să te pedepsesc, pentru că ignorându-te m-ai ignorat pe mine, m-ai privat de o fericire nebună, continuă, de o suferință dulce, înnebunitor de dulce… M-ai păstrat alături de tine, dar mereu m-ai ținut afară, dincolo de porțile printre ale căror gratii priveam și mă minunam. Până când, într-o zi, brațele mele te-au cuprins. Neatentă, prea speriată, tremurând, încercând să fugi, ai scăpat cheia, o cheie care mi-a deschis acele porți ferecate atâta amar de vreme, porțile sufletului tău. Atunci am pășit înăuntru, fără teamă, poate doar puțin sfios, ferindu-mă să fac vreun rău, dorindu-mi să nu strivesc nimic. Acum totul îmi aparține. A venit momentul răzbunării mele – pedeapsa despre care vorbeam: eu, stăpânul Paradisului, deși nu mi-am dorit să îl cuceresc, îl voi încătușa cu iubire…