Dacă ar trebui să vorbesc despre mine, nu neapărat sincer, aş spune că încerc să scap de obsesii. Aş recunoaşte, totuşi, că nu reuşesc mereu. Pe de altă parte, ca să scap de subiecte delicate, mi-aş mărturisi stupoarea în ceea ce priveşte o presupusă atitudine dumnezeiască: ce rost are viaţa dacă ţi-o treci cu privirea mereu înfiptă în pământ?! Cred că eu mi-aş folosi altfel eternitatea. Egoism, poate.
Într-o noapte, terminându-mi-se motivele de sărbătoare, m-am trezit singur cu mine, spunându-mi că ar fi cazul să mai scriu câte ceva. Măcar un cuvânt. O vreme am stat mut privindu-mi umbra pe un perete gol – un perete gol de idei, pe care îl simţeam asemănător creierului meu. Nu, să nu râdă nimeni, de multe ori am impresia că fac ce fac şi reuşesc să mă pricopsesc nu cu vreo răceală, ci cu platfus la creier. „Început de an, se pun în mişcare atât de greu toate”! Îmi cercetam fraza şi căutam cuvântul de ordine; Cuvântul. Le priveam pe rând, pe fiecare – „greu”; „toate”; „început”. „Şi care dracu’ este legătura lor cu scrisul”?! Aşa mi-am urlat mie, şi cine nu mă crede, să mă pună să jur că aşa este. Am început să râd, mai întâi cu răutate, de mine. „Platfus la creier, ce să mai vorbim, şi cine ştie pentru câtă vreme”! Apoi am început să râd de alţii. M-am oprit, de exemplu, asupra unui personaj pe care l-am considerat mereu lipsit de orice atribute care să îl deosebească de primate şi care, scriind câteva rânduri despre sine, nu multe, nu mai mult de 20, mărturisea că nimic altceva nu îi fusese mai greu. Am început să mă întreb: “este vorba de falsitate pură, sau de o persoană incapabilă să găsească în sine ceva de povestit”?! Atunci m-a lovit Cuvântul. Cred că m-a lovit cumva chiar peste platfus, ameninţându-l cu o corecţie. Când nu găsesc nimic de spus încep să mă prefac că scriu despre mine. Şi totuşi, nu de noi avem nevoie ca să scriem. Nu noi ne suntem de trebuinţă, ci o Furtună. Una pe care să avem nu curajul(!) ci tupeul să o privim în ochi.
Tot la o bere, dar nu mai ştiu la a câta, mă întreabă ‘nea E. “Măi, copile, dar tu de ce scrii”?! Nu ştiu de alţii, alţii care o fac sau care visează mai mult sau mai puţin în secret să o facă, dar şi eu mi-am pus întrebarea asta, şi de cele mai multe ori am fugit de ea. Am fugit până când am avut curajul să o privesc în faţă şi să îi dau răspunsul. Fiecare scrie pentru motivele lui şi îmi spunea cineva că noi, unii, suntem blestemaţi să fim prea plini. „Şi dacă suntem prea plini de noi”? A râs, şi cred că cel mai bun sfat pe care l-am primit în ale scrisului a fost să nu scriu pentru glorie.
De multe ori îmi spun că pot să îmi tratez scrisul ca pe o femeie. E prea capricios ca să fie altfel, deşi ca exprimare mereu îmi lasă senzaţia că ar avea gen masculin. Mi-l asum, cu spaimă, uneori, cu încredere, alteori. În toate capriciile lor, mereu vor fi femei care să îşi amintească de mine; de Literatură nu sunt sigur. Dar speranţa moare ultima, chiar dacă asta este abia a doua greşeală.
Nevermore 