Frântură de existenţialism

          Când mai reuşim din când în când să ne mai scurgem printre degetele singurătăţii, înţelegem cum timpul ni se scurge şi el printre degete. Şi din cauza asta nu aş mai îndrăzni să mai întreb oamenii de ce anume se tem ei cel mai tare. Mai degrabă i-aş întreba ce îşi doresc cel mai mult. Aşa mă întreb eu pe mine, de cele mai multe ori când gândul şi amintirea încep să îmi urle pe la ferestre. Uneori îmi doresc să nu fi fost eu, alteori mă tem de ce era dacă eram altul.

Gând

          Mi s-a spus de atâtea ori că nu am inimă încât începusem să cred. Apoi s-a schimbat ceva: într-un moment de inocenţă, mi s-a aruncat în obraz că aş avea inimă de piatră. “Şi atunci, mi-am spus, am inimă sau nu am”? M-am întrebat doar pe mine, nu am îndrăznit să cer altă părere, în schimb am spus, într-o ureche care pretinde că îmi va fi mereu deschisă: “Sunt produsul tău”. Şi inima ei a bătut a teamă, pentru că din animal nu se mai poate face om, deşi la fel de adevărat este, din om se poate face animal.

           La fel de adevărat este, unele inimi călcate în picioare rămân doar amintire, pe când altele mai reuşesc să bată slab, din când în când, nu din inerţie, nici din simţire, doar din dorul unei amintiri. Iar amintirile… Spuneam cândva, speranţa este cel mai mare duşman al omului şi al liniştii sale; dar pot să adaug, la fel şi amintirea…

          Un om este produsul acţiunilor sale. Aşa ar trebui, dar uneori se întâmplă să fie produsul acţiunii altora asupra lui. Atunci, oricât ar vrea să reuşească, de unii oameni nu se poate lepăda niciodată. Poate doar prin alţii…  dacă are puterea.