Muzical-frenetic

          Îi spuneam cuiva, cu ceva vreme în urmă: „cu tine timpul nu trece, doar zboară”. Afirmaţie perfect interpretabilă, cu ascunzişuri, cu suişuri şi coborâşuri, capabilă de ocheade şi de zâmbete. Chiar şi de colţi, atunci când îi scoate iarna şi începe să muşte. Dar era o vreme în care abia îi aşteptam muşcăturile imaginându-mi anotimpul perfect, plin de contradicţii, de opoziţii, de încleştări – chiar dacă încleştările sunt mai mult de dinţi şi mai puţin de suflet. Aşa făceam, cândva, ca să nu îmi clănţăne, îmi încleştam dinţii şi lumea mă învinuia de îndârjire. Doar că eu nu m-am îndârjit niciodată decât să îmi dau viaţa pentru visele mele. Cu atât mai mult cu cât, în multe momente, mi se părea că Anotimpul ăsta în care abia am păşit nu vrea decât să danseze frenetic.

În aşteptare

          Într-o noapte m-am trezit cu o durere în colţ de suflet. „Se schimbă anotimpul”, mi-am spus întinzându-mă aiurea, ca şi cum aş fi vrut să prind ceva ce nu îmi era la îndemână. Probabil timp. Îmi veni să mă reped la oglindă – oricât de ciudat le pot părea oamenilor, eu nu îmi măsor timpul privind ceasul, ci oglinda. Fracţiunile de timp aproape nu contează, doar anii. M-am întins, deci, spunându-mi că se schimbă anotimpurile. Mi-am amintit că nu cu mult înainte plecasem în căutarea împlinirii viciului meu de seamă şi am constatat uluit că îmi ieşeau aburi pe gură. Plecasem de acasă fără plasture pe gură. Aşa îmi mai spun, la fel cum se pansează rănile ca să nu curgă sânge, poate mie mi-ar trebui un plasture aplicat profesionist (sau profesional?) pe buze, ca să nu îmi mai curgă printre ele suflet. Şi cu vorbele ce faci?mă întreba o voce dubioasă în timp ce eu alergam ca înnebunit să scap de un coşmar, după un pachet de ţigări. Mi-am amintit că mai fugeam aşa din când în când de acasă, tot noaptea, dar cu alte scopuri. „Cu vorbele? Ce nevoie mai ai nevoie de vorbe atunci când ai ochi”?

         Mi se prelungeau fire subţiri de abur printre buze şi, rupt de oglinzile mele, mă întrebam dacă vine iarna. Sau vreun coşmar de care ar trebui să fug până mi se taie picioarele . Mă mai înspăimânt când ştiu că după iarnă urmează o primăvară în care costelivul lui suflet poate provoca omului reumatisme de care nici să nu ştie. Aşa e cu timpul rău, cred că de-asta am auzit de multe ori de la tot soiul de oameni: „mie nu îmi place iarna”. „Nici mie, răspundeam, dar cred că atunci îţi vezi mai bine sufletul. Cel care îţi scapă printre buze ca o speranţă; sau ca o aşteptare.”

Noapte

          Îmi plăceau nopţile de iarnă în care vântul şuiera mânios a pustiu. Sau, poate, gemea de frig. Înăuntru era cald, şi nu de puţine ori persista un miros puternic de portocală, pe care îl respiram cu plăcere doar ca să îmi treacă timpul. Uneori mă întrebam dacă am regrete, alteori mi le înşiram doar ca să mă absolv de greutatea lor. Începeam să şuier a pustiu, ca şi vântul, până când în jurul meu nu mai rămânea nimic, doar întunericul şi visul. Ea, visul, femeia mea vis, aceea ale cărei braţe mă cuprind ca noaptea dar, în loc să mă îngheţe, mă încălzesc şi îmi dau viaţă.

Despre…

          Uneori mă cuprinde lenea şi somnul. Somnul raţiunii, acela născător de monştri. Ce monstru s-ar naşte din somnolenţa gândurilor mele nu mi-am dat seama şi, sincer să fiu, parcă nici nu îmi pasă. Într-o noapte mi-am spus că monstrul este senzaţia pe care o simţeam – că făcusem platfus la creier. Apoi mi-am spus că, de fapt, înspăimântătoare şi monstruoasă îmi este liniştea şi nevoia de a o umple cu ceva. Mi s-a făcut dor…

          Uneori, din necuprinsul iernilor mele, mi se făcea dor de primăvară. Deveneam nerăbdător, mă frământam, alergam pe câmpii de vis în căutarea celei mai frumoase dintre flori pentru a o pregăti spre oferire cuiva care mi-ar fi adus anotimpul dorit. Apoi, mai târziu, am lăsat deoparte inocenţa şi am învăţat să sfidez. Am învăţat să sfidez cerul, norma, pământenii şi timpul în care trăiesc atât de încorsetaţi că nici nu mai pot să respire. Am învăţat că nu se face primăvară cu o floare, în schimb, cu o senzaţie, cu o dorinţă, da! Oricând!

De sezon

          Nu mi se întâmplă să visez niciodată, sunt o fire mult prea pragmatică pentru aşa ceva. Visul este caracteristic dezrădăcinaţilor, celor care nu au suficientă greutate pentru a îşi înfige bine picioarele în pământ şi a înfrunta ceea ce au de înfruntat pe parcursul timpului care le este dat.

         Nu ştiu ce s-a întâmplat, însă, în noaptea aceea, în care o lumină obscură îmi veghea singurătatea şi gândurile. Nu, mai degrabă lipsa lor, pentru că nu făceam nimic, nici măcar nu gândeam, poate doar ascultam, între somn şi trezie, geamătul îngheţat al vântului. Dacă mi-aş fi aruncat privirea afară, pe un colţ de geam aburit pe care ar fi trebuit să îl şterg înainte, aş fi văzut fulgi lunecători din văzduhuri şi zăpada albă, acoperitoare de rădăcini de copaci şi de oameni, întinsă ca o pătură peste tot pe unde şi-ar fi găsit un loc, fie de bună voie, fie împinsă de rafale de vânt. Dar nu aveam nevoie, am auzit de unii nebuni care fantasmează în asemenea momente spunând, jucându-se cu propria lor minte bolnavă, cum că ar exista nopţi albe şi ceruri neîntunecate în nopţile cu ninsoare. Singurul lucru de care aveam nevoie era căldura moleşitoare care stăpânea camera şi îmi înmuia trupul, pătrunzându-l până la ultimul cartilaj ca să îl destindă, apăsându-mi, în acelaşi timp, din ce în ce mai greu pe pleoape.

         Brusc mi s-a părut că luminile slabe care curgeau ca o cascadă, ba ascunzându-se ba ieşind la iveală dintre crengile bradului aşezat într-un colţ al camerei, încep să strălucească mai tare, şi atunci, a mirare, mi-am îndreptat privirea spre ele. Am văzut-o, şi aproape m-am înspăimântat, la fel cum se înspăimântă aerul neatins şi împietrit atunci când este sfâşiat de un dangăt de clopot. Era ea, cu privire caldă şi lucitoare, cu buzele colorate de zâmbet, cu părul curgându-i bogat pe umeri, aşa cum îl ştiam, capabil să prindă în el, ca într-o plasă un fluture, reflexii de lumină. Silueta suplă, care părea să alunge întunericul din încăpere părea că îmi face semn, că mă cheamă mai aproape, mai lângă ea, iar eu o urmăream împietrit cum îmi răsfira din ce în ce mai mult bezna înconjurătoare.

        Am avut impresia că o forţă nevăzută mă împinge înspre ea, ducându-mă pe nevăzute până în braţele ei, şi îmi aşază capul pe umărul ei, aproape de curba fină a gâtului. Mă cuprinsese în braţe, strângându-mă la fel de puternic pe cât o strângeam eu, aşezându-şi şi ea capul pe umărul meu, inundându-mi nările cu parfumul părului şi cu cel al pielii, apoi, din ce în ce mai des şi mai îndelungat, buzele pe buzele mele şi între ele. I-am mângâiat umărul rotund şi alb. Degetele mi-au alunecat în jos, pe braţ, înspre încheietura mâinii, apoi pe degetele ei, ca pentru a îi afla acolo vreun inel magic capabil să o facă să apară şi să dispară când ar fi vrut ea. Deopotrivă cu lunecarea atingerii mele, rochia vaporoasă care o acoperea începu să alunece, însoţindu-mi degetele, descoperindu-mi-o, oferind privirii mele gâtul, umerii, pieptul. Îi simţeam pielea caldă, fierbinte, fină, atingând-o pe a mea, ca o arsură, părând că se topeşte ca o zăpadă care căuta să intre în mine pentru totdeauna, ca o magie.

           Umerii începură să îi tremure într-un tremur uşor, braţele să mă cuprindă, trupul ei să se muleze pe al meu, ca o haină foarte strânsă, apoi ca o piele – propria piele care îl acoperă pe fiecare. Ochii începură să îi ardă în orbite, de o culoare mocnită intens, contrastând cu albastrul sferelor răspândite prin verdele bradului care îmi părea că nu mai reflectă deloc picuri de lumină, asortându-se cu pielea ei de alabastru neatinsă de cicatrici aşa cum sunt alte suflete. M-a sărutat, la început ca o adiere, apoi din ce în ce mai viforos, ca o vântoasă cumplită şi înfiorătoare, capabilă să facă să tremure şi cel mai adăpostit suflet. Mi-am pierdut brusc cunoştinţa, simţind cum totul se învârte în jurul meu, cum umbre dense se hârjonesc cu pale de lumină, cum trupul ei din ce în ce mai descoperit mi se ascunde, voit, sub palme şi sub sărutări, în timp ce trupul meu se strângea din ce în ce mai mult într-o îngenunchere care îmi apăsa umerii, îndreptându-mi capul înspre coapsele ei, ca profund gest de pocăinţă. Camera părea că devenise un carusel din înalturile căruia ningeau fluturi mari de zăpadă, calzi, fierbinţi şi reci deopotrivă, care ne poposeau pe trupuri sau ni se prindeau în păr, transformând fiecare por al pielii în tremur, şi fiecare mişcare în şoapte şi în zâmbete. Faţa mi se îngropase în zăpada trupului ei, şi îi simţeam izvorând din piele mirosul umed, transpirat, de cetină veşnic verde, de cetină veşnică, aşa cum îi era şi mângâierea. Aşa cum era şi mângâierea mea pe trupul ei străveziu, cald şi primitor, pe care se reflectau luminiţe slabe de albastru-verde-galben-roşu, înmănunchiate toate într-o nouă culoare, inexistentă până atunci, a ochilor mei.

          Am mângâiat-o şi am cuprins-o, acolo, sub brad, confundându-i parfumul cu cel al veşniciei şi pe acela al eternităţii cu parfumul ei. Şi în timp ce eu mă smeream blasfemiator cu trupul ei în palme, ea îmi şoptea şi îmi mângâia, cu ochii închişi, primindu-mă sub pleoape, părul.

La colindă

          Să vă afle Crăciunul încălziţi de iubire şi de bucurii, şi să vă intre în case plin de zăpada purităţii pe picioare, cu lumină blândă de lumânări în ochi şi în urechi cu zvon de colindă. Crăciun Fericit! Şi să primiţi şi colindul ăst’ al nostru, de aici, de la noi din judeţ.