Umane, cred

          Şi-am mai scris o poveste. Nu neapărat electorală, deşi este la modă, una în care am încercat să reţin latura de care nu ar trebui să ne despărţim niciodată – cea a umanităţii. SCrisul meu, la prima vedere, a spus că ar trebui să o arunc. La a doua a cerut termen de gândire. Aşa e când te lupţi cu tine însuţi.

         Şi m-a mai întrebat cineva, că tot purtam discuţii în stări în care nu ar fi trebuit purtate: „Ce e bunul simţ”? Am răspuns, dar să mă trăznească dacă ştiu de am dreptate sau nu. Totuşi sper că bunul simţ are legătură cu umanitatea. Idealist, ştiu!

Zbucium

          Îmi mai aminteam prin nopţi întunecate vorbe pe care le consideram înţelepte: „drumul în sine este o bucurie, nu numai destinaţia”. Cu zborul este totuşi altfel – cel puţin eu am ajuns să îl consider resursă limitată. Îmi spuneam că refuz să îmi sec puterile pe lucruri mici, pe bucurii care nu au nicio legătură cu aceea mare pe care o aşteptam, pe care o doream şi o căutam. Asta şi pentru că există oameni care obosesc căutând şi obosind uită să îşi atingă idealurile chiar şi când acestea le stau la îndemână. Mă simţeam diluat de multe ori, rătăcind între concepţii, neştiind pe care să o adopt, spunându-mi mereu că oricăreia îi pot găsi neajunsurile, nicidecum binefacerile. Ochii îndreptaţi înspre departe pierd din vedere lucrurile apropiate, detaliile mărunte. Şi totuşi, ochii orbi văd de multe ori mult mai mult decât ai altora…

Raţiuni

          “Nu mă judeca”, i-am cerut, şi în clipa următoare am fost judecat. O judecată succintă, fără drept de apel sau de recurs, cu o sentinţă definitivă şi irevocabilă: “Visător; nebun; aerian”.

          Eu aş spune mai degrabă dezrădăcinat. Nebun care a îndrăznit să îşi scuture colbul de pe picioare şi să înalţe la început capul. Apoi am îndrăznit să îmi lungesc gâtul, să încerc să privesc peste capetele altora. Nu ştiu cum, tălpile mi s-au desprins de sol şi înainte să îmi dau seama, am ajuns cu capul în nori, aşchie sărită mult prea departe de orice trunchi din care ar fi fost desprinsă, privind dincolo de foamea din stomac şi de confortul pe care îl preţuiesc atât de mult unii când, ghiftuiţi şi abia mişcând, se prăvălesc pe un divan sau pe un fotoliu, cu mâinile încrucişate pe burta gata să le pleznească.

          “Nu mă judeca”, i-am cerut. Pentru că sunt oameni care nu judecă mai departe de ospăţul de mâine, sau de monedele care le zornăie, avide de altele, în buzunar. Şi eu de judecata acestora mă tem cel mai mult. Mă tem de acela care nu preţuieşte mâncarea pentru că îi poate potoli foamea; mă tem de acela care iubeşte banul devenindu-i sclav în loc să şi-l transforme în unealtă; şi mă tem de acela incapabil să viseze, pentru simplul fapt că visul nu se potriveşte cu setea lui de parvenire.

          În definitiv, aşa este: cei care se caţără agăţându-se cu ghearele şi cu dinţii pe satisfacerea nevoii de parvenire nu vor fi niciodată fericiţi. Ei uită să viseze, doar urmăresc scopuri, obiective, şi plăcerea le devine neplăcere, pentru că de prea puţine ori apreciază călătoria, acordând prea multă importanţă destinaţiei. De asemenea oameni mă tem eu, şi am vaga impresie că şi ei se tem de cei ca mine, de dezrădăcinaţi, de nebuni, de cei dispuşi nu numai să viseze, dar şi să făurească vise. Pentru că prăpastia dintre adâncime şi înălţime este ireconciliabilă, pentru că diferenţa dintre scufundare şi înălţare este evidentă, uşor de citit în ochi tăioşi, în sprâncene încruntate, în strângeri nervoase de buze lipsite de putere în faţa unui dezinteres dispreţuitor.

          Dar, pe de altă parte, deşi nebun, deşi dezrădăcinat, deşi visător, nu pot să nu dau dreptate judecătorului meu. Trebuia să mă condamne pentru că eu sunt cea mai mare ameninţare pentru raţiunea lui de a fi. Eu sunt contraponderea, eu sunt extrema cealaltă, eu sunt însuşi modul prin care “dreptatea”, “justiţia” lui poate fi anulată, redusă la nivelul de biată concluzie stupidă şi neavenită. Or, anarhia şi nihilismul sunt indezirabile unui sistem anume, împământenit, fie că este politic, fie că este social, fie că este, insesizabil, raţional.

           Spunea cândva un gânditor, dreptul este cea mai înaltă expresie a umanităţii. Dar uneori umanitatea dispare, fie din pricina urii, fie din pricina unei apropieri de natura animală, fie alungată de imposibilitatea de a mai trece, măcar cu gândul, nu neapărat cu puterea de înţelegere, dincolo de nevoile primare. M-am ridicat, eu, condamnatul, şi  am tăcut, deşi aş fi răspuns aşa cum o fac de fiecare dată: “Dacă tu nu ai aripi, măcar lasă-mă pe mine să visez”. Nu mai ştiu dacă am fost şi eu la fel vreodată, până în acel moment în care, rătăcind cu ochii pe naivitatea, pe nebunia, pe dezrădăcinarea altora, mi-am întipărit adânc în minte, în inimă, în mine: “am blestemat faptul că nu am pantofi până când am întâlnit un om fără picioare”.