Umile revoltări muzicale

          O cunoştinţă de Facebook şi de viaţă reală tangenţial m-a uimit în urmă cu ceva vreme cu un status pentru care – deşi nu obişnuiesc – mi-am făcut cruce. Anume – cităm din memorie, deci nu sunt necesare ghilimelele – apreciază mai mult oamenii care sunt sinceri pe site-ul de socializare menţionat, care nu se sfiesc să se arate cum sunt, să spună ce doresc, să facă, să dreagă. Cu alte cuvinte: femei, dacă tot e spaţiu public, arătaţi-vă chiloţii şi ţâţele (cu asta aş fi de acord); băieţi, spuneţi ce-aţi vrea să rupeţi; şi cu câţi centimetri. Recunoaşteţi că i-aţi scoate vecinei hainele şi vecinului dinţii. Bre! Dacă mai există oameni care au impresia că Facebook este făcut pentru sinceritate nu pentru (cel puţin) autopromovare în ciuda presupuşilor prieteni, oricât l-aş considera eu pe Preafericitul un bişniţar nenorocit, daţi-mi voie să îmi fac cruce. Şi să cânt, că deh! Sau nu, să cânte Alice, eu îl îngân prin intimităţile mele.

Anunțuri

31

          Ar spune unii că astăzi se vor deschide porțile iadului. O fi ceva adevăr și în superstiția asta, deși multora le poate fi greu să observe vreo diferență față de viața de zi cu zi. Povesteam cu cineva depre “Abisuri” și aminteam că ideea volumului mi-a venit însoțită de planul de a o lansa în preajma Halloweenului. Pentru că, oricât mi-am dorit, nu mi-am găsit cadența cu vreo poveste veselă de Crăciun, dar mi-au reușit aproape mereu poveștile mai întunecate. Chiar dacă s-au schimbat planificările, m-am gândit că nu ar strica o mică adăugire virtuală. Încă puțin până mâine, dacă, bineînțeles, supraviețuim demonilor.

Tresărirea unei poveşti

          Pe vremea când mă agăţam cu încăpăţânare de scris aveam obiceiuri… bune. Nu trebuie menţionate acum. Erau bune ca exerciţiu. Din momentul trecerii dincolo de graniţa amatorismului lucrurile au devenit mai grele. Nu pentru că nu ar mai veni cuvintele, ci pentru că unele trebuie ţinute la sertar, altele folosite cu înţelepciune. Cred că, într-un fel, acum trei-patru ani mi-ar fi fost ciudă pe mine pentru neglijările locului meu de joacă. Astăzi este puţin diferit, deşi mă mai învinuieşte din când în când oglinda.

          Şi pentru că nu îmi mai permit să las la vedere tot ce se aşterne în cuprinsul nopţilor, m-am gândit, într-un moment de atingere a Cerurilor cu nişte stimulent, să transform totul în spaţiu de necrologuri – că tot a murit Hugh Hefner. E prea greu, las asta pe umerii altora. Mai bine să apese pe ai mei doar cuvintele şi simţirea. Bucuria este că, după ore întregi de zăcut în faţa unei pagini albe, o nouă poveste şi-a găsit drumul spre materializare.

          Că tot mi-am amintit că am vorbit nu cu multă vreme în urmă cu un domn mult mai împovărat de ani decât mine, care scria despre păsărele – nici măcar păsărici! -, râuri curgătoare, soare răsărind şi alte asemenea magii ale normalităţii. Tare mi-aş fi dorit să îi arunc în faţă un „bre, să vezi cum este când îţi susură în creier o poveste. Una pe care nu o poate vedea nimeni decât tipărită”!

Expresivităţi

          Ca să mai schimbăm puţin, că tot găsisem melodia potrivită pentru o biată zi de dumincă; mă întâlnisem cu mine în nişte reflexii de oglindă – ele, cele care mă lasă să dorm. Şi mi-am spus, zâmbind, că oricât suflet pui în oameni ajungi să fii dezamăgit. M-am gândit atunci că decât să scrii în alţii e mai bine să îţi scrii propria Biblie în tine. Doar că dacă o face cineva, nu mai ajunge la ceilalţi. Probabil separaţi ne-ar fi mai uşor să ne iertăm unii pe ceilalţi. Dacă nu cumva iertarea nu e decât un pretext de a urî în tăcere. Pentru că, până la urmă, pasiunea e motorul tuturor lucrurilor. Chiar dacă seamănă a ură.

Vorbe

          Mă întreabă cineva, nu ştiu dacă din plictiseală sau din curiozitate, tocmai când îmi culegeam gândurile pentru o poveste nouă: „Tu cum scrii?” Mi-au trebuit câteva clipe să mă hotărăsc în privinţa răspunsului. Ce era să zic, „Dezbrăcat, în costum de nuntă, îmbrăcat ca eschimoşii, cu alcool, cu ceai, cu cafea, cu gândul, cu gânduri, cu mintea, cu fapta, cu cerul, cu pământul, cu hotărâre -nu! – cu îndârjire, cu poftă, cu minte, fără minte, aproape deloc, aproape perfect, oricum”? Mi s-au succedat întrebările ca fulgerele pe un cer sufocat de furtună. Până la urmă mi-a venit răspunsul: „Cu mâinile”, zic.

 

Ne-literare

          Citind câte ceva din memorialistica lui Andersen (mai bine aşa decât din (i)memorialistica boilor care se cred importanţi), m-a trăznit (că tot s-au rupt cerurile) o întrebare stupidă: „Cum şi-ar fi botezat bietul Hans sirena dacă ar fi ştiut că nu se va alege de ea decât un nume de detergent?Pe de altă parte, norocul lui cu cântecul!

Nopţi albe

          Orice s-ar spune, este greu să fii serios când eşti neserios. În celălalt fel merge mai uşor, pentru că adevărurile mari se spun în glumă. Nici nu ştiu când, prins în faţa unei coli aproape albe, m-am trezit că s-a făcut dimineaţă. Şi eu mă întrebam unde sunt, cine sunt. Pentru că aşa este bine, să te pierzi de tine uneori, doar pentru plăcerea de a te regăsi. Iar eu cel mai bine m-aş regăsi în zori, în nişte braţe anume pe care le vreau eu, lăsând ca din oboseală să nu mai iasă cuvinte, doar diamante. Că vorba cântecului de noapte albă… „Now there’s just paper to heal the sun”