Prin singurătate spre lipsa de însemnătate

          Se susţine de prea multă vreme, încă de dinainte să te naşti dumneata, cititorule, că lucrurile mari se pot spune cu vorbe mici. Se pot scrie cu vorbe mici. Vorbe puchineţe, scurte, zgribulite, care prin vibraţiile lor dau un înţeles frazei. Adică ansamblului. Adică lucrului care se transmite. Nu, nu aş susţine niciodată că vorba, cuvântul scris, trebuie să dea un sens celui de la care pleacă, este suficient să se integreze în ansamblu. În realitate, aceasta îi este menirea.

           De asemenea, se mai susţine, pe la colţuri, că arta nu are ca limite decât neputinţa artiştilor. Aşa zvonea acum ceva vreme unu‘ pe nume Zola. Emile Zola. Nu ştiu dacă bea martini sec, nu ştiu dacă bea ceva, în definitiv tabieturile oricărui scriitor ar trebui să ne rămână mai puţin cunoscute decât minţile şi gândurile lui. Am întâlnit însă oameni care, căutând să deschidă orizonturi pentru cuvintele lor, nu reuşeau decât să le limiteze. Limitau accesul lor, al cuvintelor, către oameni, şi le transformau în fornăieli, în sforăieli, în invective – de ce nu?! – pe care le azvârleau asupra colii de hârtie, drept în ochiul cititorului. Şi dacă se întâmpla ca vreunul căruia îi pica o carte în mână să nu o înţeleagă, bineînţeles că nu era vina autorului. Pentru că, ne închipuim, orice om capabil să scrie o carte nu reprezintă decât o divinitate supusă riscului de a fi călcată în picioare de un oarecare (sau oricare) „bou absolut”. Mă întreb uneori: nu cumva cripticul în literatură a apărut din pricina unor oameni care nu erau capabili să exprime ceva valoros din punct de vedere literar? Sau poate din criptic izvorăşte posibilitatea scriitorului – de acolo, din înălţimile sale dumnezeieşti – de a considera cititorul care nu îl înţelege „Prostul Suprem”?

         Pentru că este adevărat, la adăpostul invocării artei, scriitorul poate scrie orice. Dar la fel de bine, celălalt, cititorul, poate să nu mai citească nimic. În felul acesta nu se ajunge numai la „divorţul” dintre aceste entităţi care au trăit multă vreme în simbioză, ci la falimentul amândorura. Este vorba mai ales de un faliment moral-intelectual, unul produs de dezumanizare. Pentru că dezumanizarea nu este altceva decât rezultatul rupturii violente dintre litera scrisă şi cititorul ei.

          Îi vezi uneori, pe ei – oamenii, înghesuiţi prin tramvaie, prin metrouri, împingându-se unii în alţii, cerându-şi scuze cu jumătate de gură, concentraţi pe ecranul fluorescent al telefonului. Sau pur şi simplu privesc în gol, prea văduviţi de gânduri, sau prea apăsaţi de ele, ca să îşi mai caute scăparea în fanteziile altora. Numai lui Ortega y Gasset i s-a părut că arta s-a dezumanizat, nu publicul ei. Deşi, pe de altă parte, de ce nu ar fi posibil să aibă dreptate?! Întrucât şi artistul este om (nu dumnezeu, aşa cum speră), schimbându-şi natura a imprimat schimbarea şi artei lui. Grea întrebare, la care orice om cu scaun la cap nu s-ar încumeta să răspundă în pripă: „Omul a dezumanizat arta, sau arta l-a dezumanizat pe om?”; “Scriitorii şi-au alungat publicul, sau publicul şi-a ostracizat scriitorii?” Ar spune unii că asemenea întrebări sunt lipsite de importanţă, că divorţul este pronunţat, că dezumanizarea este ireversibilă. Dumnezeul îşi priveşte cititorul de pe culmile intangibile ale unui autodeclarat act de creaţie, iar cititorul este complet dezinteresat de ce ascund înălţimile – pentru că, cercetându-le uneori fugar, nu le mai găseşte pe placul lui.

          „Graba! mai strigă câte o voce. Dinamica vieţii! Îndobitocirea! Dezinteresul!” Sunt vorbe mari strigate de la o tribună mică, una de la care se poate arăta cu degetul înspre cirezile de bovine care îşi petrec drumul spre locul de muncă în stare de vegetaţie aparentă. Şi totuşi, din turmă se ridică murmure de nemulţumire, iar cei care mai citesc câte o carte – nu puţini – cer fără vlagă să li se dea altceva. Altceva decât nişte file în care un presupus dialog între personaje „Pe-a mă-tii! – Ba pe-a mă-tii! i se răspunse” – este catalogat drept artă.

          Cine să fi judecat divorţul dintre public şi literatură?! Şi pe ce motive s-o fi bazat când l-a pronunţat, nedând câştig de cauză nimănui? Pe lipsa „gustului” cititorului? Pe lipsa „calităţíiartei? Pe fundamentele nihilismului? Eu nu ştiu, şi nu aş vrea să răspund, dacă m-ar întreba cineva. Iar soluţiile par să fie puţine, pentru că întoarcere în timp nu există. Poate doar întoarcerea omului către om. Poate întoarcerea omului comun către tărâmurile visului, conştientizând că lectura nu este numai evadare din cotidian ci şi educare. Şi, de asemenea, întoarcerea dumnezeului auctorial către calitatea sa de om, de om dator faţă de alţii. Pentru că dintotdeauna nu publicul este supus scriitorului, ci scriitorul este supus publicului. Nu, nu criticilor publicului, ci nevoilor acestuia, mai degrabă servitor decât divinitate.

         Şi atunci, să fie lipsa de modestie una dintre cauzele dezumanizării? Sau însingurarea? O carte poate însemna o salvare, dar în absenţa ei omul se poate pierde de sine însuşi. Aşa cum acela care se numeşte Creator se însingurează într-o lume în care nu mai are cui îi adresa Cuvântul. Oameni şi cărţi; cărţi şi scriitori; scriitori şi oameni. Poate între asemenea noţiuni ar trebui pus, din când în când, semnul echivalenţei. În interesul reconcilierii. Altfel, omul de pe stradă e tot mai neînsemnat pentru scriitor, iar scriitorul e tot mai neînsemnat pentru omul de pe stradă. Şi sfârşesc, amândoi, singuri, pentru că nimeni nu poate predica în pustie.

 

De pe la socializări

          Într-un moment de socializare m-a întrebat cineva dacă scriu în format electronic sau pe hârtie. Ca orice om sănătos la minte, în loc să răspund scurt, am ajuns să povestesc despre obiceiurile scriitorilor – aici am amintit principiul conform căruia toţi scriitorii sunt morţi, în viaţă sunt doar oameni care scriu -, şi despre tabieturile lor. Într-un moment de socializare plăcută pică numai bine să ai puterea de a para, de a evita, de a eschiva – sau, mai pe scurt, e mai bine să ne ferim de răspunsuri seci, clare, care nu pot decât să sugrume discuţia. Bineînţeles, pus la zid, am recunoscut că nu mă bazez pe hârtie atât de mult pe cât o făceau predecesorii (era să scriu predecedaţii) mei. Dar atunci când îmi fac „bucătăria” tare îmi place să mângâi hârtia, de parcă ar fi cine ştie ce femeie ideală gata să îmi nască vreo odraslă atinsă de har divin.

          Pentru că, totuşi, în anumite momente este imposibil să discuţi cu oamenii pragmatici numai despre femei şi vin, am fost încolţit. M-am văzut nevoit să recunosc. Dacă prin absurd aş avea un copil, i-aş spune: „prietene, bucură-te de gustul aspru de alcool, de favorurile femeilor şi de înălţimile visului. Oricât ai muri în tine, păstrează-ţi visul în viaţă. E posibil să îţi supravieţuiască”.

Marotă, cum s-ar zice

          De la o vreme încep să simt că mă lasă memoria. Mă trezesc spunându-i cuiva: „Am vrut să îţi spun ceva, dar am uitat”. Mai grav este, însă, că uit să tai de prin carnete, de pe coli, chiar de prin minte, dictonul care mă face să vreau să renunţ la el de câte ori îl aplic: „Ce-i în guşă, şi-n căpuşă”. Mă mai reped la oglindă – este singurul al doilea eu cu care accept să discut problema asta – şi privindu-mă, îmi spun: „Mai trebuie să creştem guşa, că de căpuşă nici nu poate fi vorba”. Mă încrunt ameninţător – şi atunci îi înţeleg pe cei care când întreb „ce am zis?!”, îmi răspund scrâşnind: Adevărul”.

Obsesiv

          Îmi mai spunea cineva, în faţa unui pahar (gol sau plin), că deşi nu mi-aş repeta mereu cuvintele îmi îndrept gândurile spre idei care se repetă. Am râs – ce să fac mai mult?! Fiecare om, dincolo de universul său, are obsesiile sale. Şi oricum aş fi în momentele mele de graţie, cred că mereu îmi sunt legate gândurile de aşteptare. Aşa cum mi-am spus de nu ştiu cât timp – am învăţat să trăiesc nu de pe o zi pe alta, mai degrabă dintr-o aşteptare în alta. Mă bucur când mi se termină o aşteptare, mă întristez când începe alta. Dar, în mod cumplit, dacă toţi ne aşteptăm moartea… De ce, totuşi, să fim pesimişti în zi de veselie?! Aşteptări mari, aşteptare încheiată! Şi weekend!

..

          Pentru că o vreme mă părăsiseră ideile multiple m-am trezit spunându-mi: „să vezi că aici se termină. Aici se termină totul”. Până şi cuvintele de pe degete mi se părea că se scurg pe hârtie ca ultimele suflări din pieptul unui om. Înspăimântat, mânat de doza necesară de narcisism, m-am repezit la oglindă să văd dacă îmi dau sufletul. Până să ajung acolo, între apele ei, au început să se învârtă spaimele: „ne naştem din nimic şi devenim nimic”. Mai târziu, privindu-mă şi lăsându-mi spaimele să îşi facă mendrele, m-am contrazis: „Pot să spun despre mine multe rele, dar nu m-aş autocaracteriza ca fiind un vierme. Nu am ros niciun sicriu până acum”. M-am mai gândit, fulgerător, inconştient, la filosoful acela care afirma că doar din orgoliu crede în Dumnezeu. Din orgoliul care îi cerea să creadă că are în el o scânteie de divinitate, nu un sâmbure de primată. Şi chiar înainte să mi se stingă luminile, aproape gata să îmi înfrunt singur Haosul, l-am contrazis gândindu-mă la ce m-au lăsat ochii să văd uneori. „Dacă venim din nimic, devenim nimic. Dar uneori, chiar dacă am veni din nimic, devenim maimuţe”. Aşa, ca un apeiron care dă naştere contradicţiilor.

Ilogic

          Îmi vine să mă laud, asta mi-o mărturisesc de fiecare dată în oglindă, exact cu lucrurile pe care nu le fac. Spun, de exemplu, privindu-mi cearcănele, „laudă-mă gură, că-ţi dau prăjitură”. Şi gura îmi mimează un zâmbet strepezit, parcă spunând: „prea demult te-ai depărtat de dulciuri, mincinosule!Îi mai spuneam cuiva, cuiva drag mie, aşa, ca un suflet, că urăsc scandalurile. Şi pe cât de mult le urăsc, iată-mă gata să le pornesc, să le fac tocmai acum când am intrat, cum îmi plăcea mie să spun, în Anotimpul Crăciunului. Cred că asta este diferenţa dintre inteligenţă (inteligenţă, nu înţelepciune!) şi prostie – unii intră în Anotimp, alţii în Postul Crăciunului. Dar despre astfel de lucruri, altă dată. Dacă a venit vremea confesiunii, că altfel decât în faţa unei foi de hârtie eu nu o fac, cu atât mai puţin sub poala popii, tocmai pentru că mă prea contrazic şi pentru că spuneam că urăsc scandalurile, mai ales în Anotimpul Crăciunului (ce titlu de carte, (con)fraţilor!), sunt gata de unul. Un fel de gâlceavă a mea, cu apropiaţii şi cu depărtaţii, pentru că de multe ori omul este de principiul „dacă mie nu îmi prieşte şoriciul, de ce să îi priască – scuzaţi cacofonia – caprei vecinului?!” Bineînţeles, în cazul în care vecinul ar avea nevastă, iubită, amantă, sau cine ştie ce alt specimen de relaţie cu vreo femeie.

          Cumva, însă, ascultându-mi muzica, asta care de multe ori valorează mai mult decât o tonă de şorici – pentru că şoriciul dă cuminţenie, pe când sunetul şi reacţia sufletului la el poate da rânduri – m-am mai calmat şi am hotărât să îmi văd de ale mele. Adică, de dilemele mele. Şi mă minunam într-o noapte cum unii oameni sunt capabili să se declare pe veci legaţi de cineva cu verigi ruginite de prietenie, până în clipa când o tresărire de orgoliu poate schimba totul. Totul, exact aşa cum divinitatea a prăbuşit dominaţia dinozaurilor. Doar că, dacă mi se permite, unii dinozauri ar merita majusculă şi unele divinităţi minusculă. Dacă ar citi lumea asemenea rânduri, cu siguranţă ar urma şi continuarea titlului subliniat mai devreme – „Scandal în Anotimpul Crăciunului”. Noroc că eu mă scriu, eu mă citesc, eu îmi dau peste gură atunci când nu sunt de acord cu mine. Şi aici revin la latura mea schimbătoare şi nestatornică, pentru că, oricât îmi spun că vine vremea bunătăţii şi a bunătăţilor, a împărtăşirii bucuriilor cu Lumea întreagă, sunt primul care ar goli-o de toate, doar ca să îmi fac mie pe plac, să îmi ostoiesc dorul de pustietate. Râdeam într-o vreme de unii oameni, cum că ar fi vorbitori de romglish (sau rom-glish). Dar parcă în engleză unele noţiuni de „schimbare”(răzgândire?) sună de multe ori mai bine – “change of heart”.