Literare

          Lumea literară e plină de legende pe care nu aș fi vrut să le știu. Nu știu ce nimic de scriitor a fost omorât de altul care s-a supus comenzilor, cică. Și nu știu mai care, și-o ține legată de genunchi. Clar nu vorbim de inteligență. Și, încep să-mi spun, decența e dată în pizda mă-sii. Doar pentru că nulitățile nu se luptă pentru supraviețuire. Se luptă să existe.

Epitaful unei iluzii

          Îmi este dor de femeia-minune pe care ai închipuit-o pentru mine. Ştiu, tu eşti altfel, eşti doar femeie. Şi totuşi… îmi e dor de pielea-ţi înfierbântată de răsuflarea mea, de buzele-ţi întredeschise de atingerea limbii mele, de zâmbetul nevinovat, de râsul copilăresc, de zilele noastre şi de nopţile care le urmau. Îmi e dor de tine, cea care mi-ai fost, chiar dacă totul a fost iluzie. Unele iluzii nu se destramă, doar rămân amintiri, vagi, şterse, la fel ca atingerea, ca sărutul tău, ca tine – cea care nu ai fost niciodată.

Nostalgii

M-ai intrebat de ce nu îți scriu. De parcă nu ai ști. De parcă nu ai vedea. Oare ochii mei nu trădează suficient? Nu pot să îți scriu ce arăt, e ca și cum aș căuta răsplata pentru ceea ce ofer. Și nu îmi trebuie. Îmi este suficient colțul meu de imaginație în care domnești tăcută, fără să știi.

Îți mai amintești cum bătea vântul la fereastră? Avea răsuflarea zgomotoasă, plină de gerul viselor neîmplinite. Și cred, doar cred, că, dacă i-ai fi deschis, primul lucru pe care l-ar fi făcut ar fi fost să se repeadă să îți sărute trupul. Așa, poate ca o răzbunare, sau poate ca o încercare de realizare a unui vis vechi și aproape uitat. Ce bine că nu i-ai deschis…

Dar de lumina difuză care împrăștia pe pereți umbre lungi și palide? De ea îți amintești? Nici acum nu știu dacă nu era de fapt fericirea care îţi răzbătea în zâmbet și în priviri atunci când mă vedeai. Sau doar o lumină artificială, nesimțitoare, a vreunei lămpi ascunse pe undeva. Încerca să te cuprindă, să îți dezvăluie fiecare curbă a trupului, dar nu asta îți era teama… te temeai să nu dezvăluie altceva, ceva care începea să crească în fiecare curbă a sufletului tău. Nu știai? Sufletul are curbe… și dacă nu le-a descoperit lumina aceea artificială care încerca să te învăluie fără să reuşească, a făcut-o lumina din ochii mei, care se aprindea parcă mai puternică atunci când te vedeam.

Să nu te superi dacă îţi amintesc de amintirea mângâierilor mele răspândite pe întregul tău trup. A fost demult, a fost odată ca niciodată… parcă și ele s-au desprins de tine, au căzut undeva în hăuri nevăzute. Ascunde-le… uită-le… până când vor apărea altele, mai tandre, mai aprinse, mai fierbinți, mai… mai cuprinzătoare. Dacă este posibil. Pentru că îmi pare că nimic nu te mai poate cuprinde. Nici măcar imaginația mea.

Adu-ți aminte de acea clipă, de acel vis pe care l-am trăit împreună, atât de ireal, totuși atât de real, atât de sincer și de mincinos… I-ai descoperit minciuna fără să vezi adevărul, și l-ai refuzat pentru că doare. De parcă nu ai ști că adevărul doare, nu minciuna… Iluziile sunt mincinoase. Dorinţele sunt înşelate. Visurile… poate doar ele rămân în noapte. Poate. Sau poate nici atât. Nu, refuz să cred că cineva ne poate lua visurile! Ele rămân. Ele și stigmatul sărutărilor mele așezate, duios, pe umerii tăi.

Mărgeaua de sticlă

Mi-am căutat sufletul pereche în ceruri şi l-am găsit în mocirlă. L-am cuprins în braţe promiţându-i iubire veşnică, lăsându-mă pătat cu noroaie, coborându-mă pe mine, desacralizându-mă cu seninătate, descinzând în infernuri al căror gust nu ar fi trebuit să îl cunosc niciodată. Sau, de fapt, trebuia, deşi nu aş fi vrut.

După ce acel suflet s-a scuturat de zgură, după ce s-a odihnit şi s-a poleit cu praf de stele visătoare a pornit-o în zbor. Aşa cum şi trebuia, de altfel, către braţe mai puţin slăbite, către ochi mai puţini trişti, către alte lumi pe care să le cucerească şi să le subjuge.

Dar, spre nefericirea mea, şi-a început zborul înainte să apuc să îi spun că pentru a subjuga îţi trebuie tărie şi putere de a oferi, indiferent de consecinţe. Praful de stele presărat pe fiinţa-i nu este al ei, este doar iluzia mea, dorinţa şi speranţa. Atunci când ele vor înceta să mai existe şi sclipirea ei se va stinge, lăsând-o doar cum a fost la început, poate doar cu o experienţă mai mare, dacă are puterea să înveţe. Atunci când urmele ei se vor şterge de pe rănile mele şi păcatul meu va înceta să existe. Aşa e dat, să fie pedepsit cel care aruncă mărgăritare porcilor – dar atunci când iubirea încetează mărgăritarele nu mai sunt decât biete mărgele de sticlă.