Scurtă poveste fără vreo urmă de morală (final)

          Nu am nimic împotriva favorurilor, dimpotrivă, atunci când mi se cer, dacă îmi stă în putere, încerc să le acord. Nu îmi place să le primesc, în schimb, sunt prea puţini oamenii care cunosc noţiunea de gratuitate. Mereu un favor, oricât de gratuit ar fi, până la urmă se cere întors. De aceea am încercat să mă feresc de asemenea situaţii în care oricine, la un moment dat, poate intra. Cea mai bună răsplată pentru un ajutor este zâmbetul şi înflăcărarea cu care se mulţumeşte. În rest, nicio răsplată nu poate egala senzaţia simţită. Dar oamenii nu ştiu asta. Poate de aceea a început să se spună despre mine că nu sunt omul care să menajeze. Adevărul este că îmi place să întorc spatele, în mod egal, şi resentimentelor pe care le provoc, şi recunoştinţelor. În mod ciudat, de multe ori binele făcut se uită mult mai repede ca răul, şi dacă nu se uită, apasă. Cred că din acest motiv cândva, când mi-am rupt piciorul, primul lucru care mi s-a spus a fost: “Ei, vezi?! Te-au ajuns blestemele”… Dar la fel de bine m-ar fi putut ajunge şi recunoştinţele prea apăsătoare – motiv pentru care stau în dubiu, întrebându-mă, uneori, dacă nu cumva este şi mai bine, nu doar mai uşor, să faci rău, nicidecum bine. Ştiu, ideal este să nu le faci pe amândouă, dar din păcate, cel puţin eu, sunt incapabil să trăiesc într-un mediu steril avându-mă drept companie doar pe mine însumi.

         “Îmi permiteţi, vă rog frumos”? m-a tulburat o voce scăzută, aproape copilărească. Am tresărit şi i-am făcut loc. I-am simţit parfumul învăluindu-mă, pătrunzător, ca acela al unei flori de liliac. Mi-am îndreptat ochii în direcţia ei şi i-am întâlnit privirea – veselă dar în acelaşi timp misterioasă, pornind de sub sprâncenele subţiri şi arcuite a mirare constantă. Mi-a zâmbit şi mi s-a justificat: “Nu merg mult, dar nu vroiam să stau în uşă”.

          Ca orice alt animal, femeia are un al şaselea simţ, acela care îi permite să vestească apropierea verii. Privind-o scurt, încercând să reuşesc să o fac dintr-o clipire pentru a avea posibilitatea de a o cântări fără să realizeze, mi-am spus că pentru o scurtă vreme mi-ar putea deveni barometrul ideal. Bineînţeles, ca să fim sinceri, este greu să minţi o femeie; nu ştiu cum se întâmplă că toate îşi dau seama când sunt cântărite. De aceea când ochii mei, după ce clipiseră, i-au întâlnit pe ai ei, nu au putut să nu îi observe şi zâmbetul care îi flutură, scurt, nu numai sub gene, ci şi pe buze. “Cobor la a doua, treceţi vă rog”, îi spuse volubilă unei bătrâne care părea puţin nedumerită. Apoi se întoarse din nou înspre mine, zâmbind. Era uşor, am simţit-o. Nu, nu este o caracteristică unică, una care să îmi aparţină numai mie, dar aşa cum un prădător simte mirosul de sânge, aşa îi simţeam şi eu chemarea. I-am zâmbit şi am cuprins-o cu privirea, dezbrăcând-o de hainele uşoare pe care le purta, eliberându-i trupul, pe rând, de fiecare articol de îmbrăcăminte, dar într-un mod atât de plăcut ei încât, în faţa ochilor minţii mele ea nu se mai acoperea decât în surâs. Îmi plăcea să o simt aşa, oferindu-se fără nicio rezervă, şi totuşi punându-mi în mod conştient bariere şi piedici peste care trebuia să trec pentru a mă arăta demn de ea. Am învăţat, cu ceva timp în urmă, că dacă nu ai grijă cum o faci, pentru o femeie este jignitor să fie dezbrăcată cu privirea. Dar este şi mai jignitor să nu se întâmple. De aceea o dezbrăcam şi o învăluiam în nori de fantezie, închipuindu-mi pielea albă ieşind din ce în ce mai mult la iveală; imaginându-mi sânii rotunzi eliberaţi din încorsetarea sutienului roşu – nu l-am văzut, dar ochii ei îmi spuneau că sub nicio formă nu poate să aibă altă culoare; pierzându-mă, brusc, într-un acces de timiditate, în buclele de un blond închis şerpuitoare pe umeri, care păreau că vor să îi apere gâtul de sărutările ochilor, pentru a reveni, aproape imediat, cu săruturi clipite pe buzele subţiri.

          Mi s-a părut că mă sărută şi ochii ei atunci când i-am cerut să renunţe la formulările mult prea politicoase şi oficiale. Atunci când mi-a spus “Tu” mi s-a părut că niciodată vreun nume nu mi se potrivise vreodată mai bine; “tu” – unul din numele mele special născocit pentru a mă aşeza pe buzele ei. În vârtejul gândurilor care o cuprindeau, care mi-o ofereau din ce în ce mai complet fără ca ea să se opună, m-a înfiorat o licărire. Coborâserăm împreună, şi după câţiva paşi se oprise ca să caute ceva în poşetă. În cele din urmă renunţă şi mă întrebă: “Ai să îmi dai o ţigară”? Am avut senzaţia unei electrocutări. Mi-am amintit cealaltă voce, aceea care avusese îndrăzneala să mă coboare din înalturile mele pentru a mă aşeza alături cu nemernicia ei, cerându-mi, în acelaşi timp, o ţigară. Am privit-o altfel, dar ea nu şi-a dat seama cu câtă disperare mă întrebam cum de nu poate să observe ceea ce pentru mine devenise evidenţă. Deşi, este adevărat… valabilă numai prin apartenenţa la aceeaşi specie, egalitatea dintre oameni este un mit scornit de cei slabi, de teamă să nu fie călcaţi în picioare. Oamenii se simt altfel între ei, nu ştiu cum, dar altfel. Animalele se simt între ele după miros, după marcarea teritoriului, după pericolul care începe să plutească în aer atunci când nările le reperează un miros străin. La fel este şi cu stelele, care luminează alături de lună întreaga noapte, când se simt una pe cealaltă licărindu-şi razele sclipitoare. Şi la fel este şi cu neoamenii, care, indiferent că au fost cândva oameni şi au devenit vagabonzi sau au fost cândva oameni şi îşi ascund transformarea sub o mască – singura rămasă, se simt în baza instinctului, sau poate a unei imagini personale oglindite inconştient în ochii celui recunoscut. Ei, însă, neoamenii, spre deosebire de oameni, sunt egali în profunzime, pentru că nimeni nu a putut demonstra vreodată că există neoameni buni şi neoameni răi.

          Am privit-o zâmbind în timp ce îi aprindeam ţigara, dar nu reuşeam să îmi înfrâng uimirea dublată de satisfacţie că ea, omul, nu realizează că în scurt timp vara urma să sosească. De multe ori buletinul meteo cel mai exact este cel făcut ochiometric, este important doar să ştii anotimpul în care trăieşti.

Scurtă poveste fără vreo urmă de morală (V)

          În orice structură piramidală de natură socială nu există diferenţe în privinţa alcătuirii, fie că aceasta este de natură umană sau animală. Diferenţa dintre societatea umană şi societatea animală este scopul. Bineînţeles, scopul primordial al oricărui organism viu este supravieţuirea, şi nu se poate spune că există vreo deosebire între o haită de lupi şi organizarea umană. Diferit este modul prin care se realizează supravieţuirea. Masculul alfa, ca lider al haitei, urmăreşte, prin comportamentul său, binele întregii structuri construite în jurul său, nicidecum binele propriu. În cazul omenirii lucrurile se schimbă radical, liderul acesteia căutând să acapareze cât mai multă putere, indiferent că aceasta este cuantificabilă în potenţă materială sau nu, în scopuri pur personale. Mi-am amintit, privind succesiunea copacilor de pe marginea drumului, de o activistă politică de care vârtejurile vieţii – în general, sau al vieţii mele, în particular – mă despărţise, de asemenea, fără multe lacrimi şi cu şi mai puţine cuvinte. Mereu încerca să îmi amintească faptul că puterea poporului este mai mare decât aceea a oamenilor care au puterea. “Nimic mai fals”, îi spuneam, pentru că teoria nu se reflectă ideal în practică şi, mai mult, practica ajunge chiar să contrazică teoria, dovedindu-i punctele slabe din raţionament. Asta pentru că viaţa nu este un exerciţiu de matematică a cărui rezolvare perfectă este garantată de cunoaşterea teoriei. Iar umanitatea, studiind comportamentul animalelor, înţelegându-l, observându-i nu numai lacunele dar şi punctele forte, adică înţelegând teoria, refuză cu obstinaţie să o pună în practică într-o variantă îmbunătăţită, perfectă.

         Spre deosebire de lupi, înainte ca aceasta să se transforme în viciu, oamenii acumulează putere nu de foame, ci de teamă. Teama, poate cel mai vechi şi mai cuprinzător dintre sentimente, este cea care împinge individul să recurgă la gesturi egoiste pentru a îşi asigura supravieţuirea. Bineînţeles, una este să supravieţuieşti cu o coajă de pâine, aşa cum se întâmplă, nu de puţine ori, în cazul maselor, alta este să supravieţuieşti cu caviar şi cu şampanie. Ceea ce apropie ambele categorii sociale, masa şi elita, este instinctul. Instinctul oricărei forme de viaţă care îşi doreşte cu disperare, şi în mod iraţional, gura de aer, oxigenul care îi permite să îşi continue viaţa.

        La fel de adevărat, însă, este faptul că instinctul şi modul în care se manifestă pot să transforme omul în cu totul altceva – într-o nouă formă de viaţă demnă de dispreţuit, banală în esenţă şi redusă la un singur rol în lumea în care există – contrapondere. Să folosim cuvinte mari şi pe alocuri amuzante: dihotomia dintre bine şi rău (mereu îmi vine să râd când aud expresia!) nu este o invenţie nici religioasă, nici filosofică, nici literară. De fapt nu este niciun fel de invenţie, este o realitate pură care ţine lumea în balans, nelăsând-o să se prăbuşească în adâncurile platitudinii. Adevărul este că numai omul care trăieşte, pentru o vreme, fericirea, poate spune şi ce înseamnă nefericirea; tristeţea nu ar exista fără veselie, la fel cum sunetul nu ar putea fi deosebit de tăcere dacă nu am avea noţiunea ei; binele este oglinda fermecată în care răul îşi reflectă, îşi filtrează şi îşi purifică imaginea, şi invers, răul fiind geamănul monstruos al binelui – fraţi siamezi care ori există doar împreună, ori nu mai există deloc.

          Se spune că omul este, prin excelenţă, fiinţă raţională. Ca orice fiinţă raţională, a fost înzestrat cu subiectivitate. Subiectivitatea nu dă numai posibilitatea, ci însuşi dreptul de a alege ce ne este pe plac şi ce nu, pe cine ne este pe plac şi pe cine nu. Subiectivitatea ne permite să ne alegem ţeluri, obiceiuri, scopuri, dorinţe. Într-un fel sau altul, ea ne face ceea ce suntem, chiar mai mult decât ne face să credem că suntem într-un anumit fel. Pentru că suntem fiinţe caracterizate de devenire, fiinţe devenite. Devenirile ne sunt conduse de alegeri personale şi subiective, şi de structura psihică şi sufletească pe care într-un fel sau altul ajungem să o posedăm – deşi, la fel de bine spus ar fi “structura psihică şi sufletească, aceea care, într-un fel sau altul, ajunge să ne posede”. Pentru că nu de puţine ori, privind mereu spre creste, râvnind să le urcăm cu paşi hotărâţi, ne rostogolim la baza muntelui pentru a rămâne acolo, întinşi, zdrobiţi, fără dorinţă şi curaj de a mai urca vreodată.

          Mi-am amintit, aproape tresărind, de cineva care s-a apropiat de mine într-un moment în care mă pierdusem. Mă pierdusem de mine şi de ceea ce ştiam că am în viaţă, precum şi de sensul şi de valoarea ei. Nu după puţină vreme după ce îmi oferise umărul să îmi sprijin capul, mi-a cerut o favoare. O favoare pe care, bineînţeles, nu aveam de gând să o acord niciodată decât dacă ar fi venit din proprie iniţiativă. Îmi amintesc suferinţa invocată, supărările, crizele de personalitate care mă înfierau, numindu-mă nerecunoscător, nesimţitor, ticălos. De parcă lucrurile care mi se aruncau în faţă aveau vreo valoare pentru mine, sau m-ar fi făcut, cumva, să îmi schimb opinia. Prostii! Oamenii sunt proşti în marea lor majoritate – nu o spun eu, o spun studiile, statisticile. Şi prostia, aşa cum am mai spus, trebuie să se plătească. Eu nu sunt omul întoarcerii favorurilor, îmi place prea mult independenţa, atât cea fizică, dar şi cea sentimentală şi raţională. Vreau să fac ceea ce fac pentru că vreau, nu pentru că trebuie, nu pentru că se cere. De aceea mi-am întors spatele în clipa următoare celei în care ultimul cuvânt şi-a închis ecoul sub porţile tăcerii.

//

Scurtă poveste fără vreo urmă de morală (IV)

          Încercând să mă binedispun mi-am amintit de un lucru pe care mi l-a spus o femeie nemulţumită de conduita mea: “O să ajungi un bătrân alb, cu câteva fire rare de păr în cap, pe care nu o să îl iubească nimeni, şi o să mori singur”! I-am râs în nas, când mi-a spus-o, dar fără vreo urmă de ironie, fără răutate, mai degrabă cu poftă. Hohotele de râs mi s-au prăvălit înafara fiinţei spărgând tăcerea sub care spera să mă îngroape, anulând impresia oricărei spaime despre care ea credea că m-ar fi putut cuprinde. După ce nu a mai fost în faţa mea, având în vedere modul în care a plecat, m-am gândit că până şi o insultă ar fi jignit-o mai puţin. Aşa sunt oamenii, preferă de multe ori cuvântul şi nu fapta, şi mulţi iartă mai degrabă o insultă decât o atitudine sfidător-jignitoare.

           Adevărul este că terenul genetic îmi este bun, sunt şanse minime să mă pricopsesc cu vreo calviţie. În plus, atâta timp cât vor exista încă femei invidioase pe părul meu, îmi permit să stau liniştit şi să râd cu poftă de cei care îi prevăd un viitor sumbru. Am râs, spuneam, de acea femeie, cu acea pornire pe care o declanşează orice glumă bună, orice comic de bună calitate, şi nu m-am considerat niciodată vinovat de vreo intenţie ofensatoare. La fel de adevărat este, însă, şi faptul că atunci când păşim, mai devreme sau mai târziu, chiar fără voie, în drumul nostru vom strivi şi câteva furnici, lucru pentru care nu trebuie să avem remuşcări. Acesta este cursul vieţii, al mersului înainte, mereu va exista câte o formă de viaţă zdrobită sub o talpă, şi dacă ne-am face griji pentru asemenea lucruri mărunte ar trebui să stăm mereu zâvorâţi într-un spaţiu minim, pentru a nu îi pune în pericol pe alţii. Cât despre remuşcări, ele îşi au rolul lor, dar trebuie controlate, încuiate undeva în străfunduri şi lăsate să respire doar atunci când posesorul lor consideră de cuviinţă.  Eu nu am prea avut ocazia să le las să mă bântuie, deşi a fost vreme în care eram curios cum le-aş resimţi…

          Uneori îmi spun, privindu-mă în oglindă, că Dumnezeu s-a întrecut pe sine însuşi atunci când m-a creat. Poate pentru că sunt înzestrat cu frumuseţe mi se iartă multe şi mi se suportă şi mai multe. Sunt de multe ori lăudat, ba pentru ochi, ba pentru buze, ba pentru zâmbet, ba pentru armonia corpului. De aceea am rămas surprins într-o dimineaţă când, sorbindu-mi cafeaua, femeia lângă care mă trezisem mi-a spus: “te îndrăgesc pentru ceea ce eşti, pentru fizic, pentru intelect, pentru suflet. Te îndrăgesc, cu bunele şi cu relele tale”. Am mai spus-o, şi o voi susţine mereu – fiecare trebuie să îşi cunoască locul, prostia trebuie să se plătească, iar cocoşatul nu trebuie lăsat să îşi închipuie că prin aplicarea legilor compensaţiei i se poate ierta hidoşenia. Ridicându-mă de lângă ea i-am aruncat în faţă ceea ce nu înţelesese până atunci. Există un moment pentru toate. Rolul ei în viaţa mea era simplu – să mă placă pentru chip şi pentru trup. Şi să le laude, fără să îmi amintească nici măcar o clipă de altceva. Încă este momentul laudelor pentru frumuseţe, abia mai târziu, când în cruzimea lor timpul şi, poate, viciul mă vor deposeda de ea, atunci va fi cazul să fiu îndrăgit pentru intelect şi pentru suflet. Deşi, îmi închipui, în acel moment voi rămâne în cumpănă dacă nu cumva, în pofida avidităţii mele de a primi laude, nu va trebui să mă lipsesc de multe dintre ele. Aşa îmi închipui, că un suflet corupt de viciu nu poate să fie îndrăgit decât de cele care îi seamănă, şi să fie respins cu teamă de celelalte. Iar eu, dacă m-am temut vreodată de ceva în afară de clipa în care mi-aş pierde frumuseţea, m-am temut de întunericul sufletelor corupte. M-a privit enervată şi acea femeie, încercând să îmi arunce pe umeri povara ruşinii: “Frumuseţea trece, nu este importantă. Importantă este comuniunea dintre suflete, modul în care rezonează, felul în care se îmbogăţesc prin experienţe, fiecare separat dar şi împreună. Refuz să cred că îţi închipui că eşti aici doar pentru chipul tău”. I-am râs în faţă, m-am îmbrăcat şi am plecat, refuzând să o mai întâlnesc vreodată. Mi s-a părut exact genul de profesor stupid care, după ce a învăţat un copil tabla înmulţirii, are direct pretenţia ca elevul să rezolve ecuaţii de gradul doi. Aprecierea sufletului este inventată de cei care nu au avut parte de frumuseţe. Aprecierea intelectului a fost inventată de cei care nu au mai avut suflet pentru care să fie apreciaţi. Aprecierea frumuseţii, în schimb, este cea mai spontană, cea mai impulsivă, cea mai sinceră dintre toate, pentru că aceasta, deşi supusă subiectivităţii fiecăruia, nu poate să fie contestată sub povara postulatului. Mai ales în condiţiile în care este lăudată nu de propriu-i stăpân, ci de alţii, din jur, de oameni dispuşi să fie răniţi şi chiar călcaţi în picioare pentru a se putea bucura de ea. Mai mult de atât, sufletul şi intelectul nu au dreptul la cruzime, copilăria şi frumuseţea da. De aceea i-am aruncat cuiva în faţă cuvinte pe care fără îndoială le merita şi de care nu am vrut să o cruţ. “Nu te mai împăuna atâta că eşti frumos, pe mine nu m-a dat pe spate când te-am văzut prima oară”, mi-a zis. “Nu, i-am răspuns, te-a aşezat pe coate şi pe genunchi cu bazinul ridicat înspre mine, abia apoi te-a dat şi pe spate”. I-am văzut lacrimile lucind în ochi, răsfrângându-mi zâmbetul muşcător. Da, pe lângă privirea aceea absentă, neîntoarsă nici în interior, nici îndreptată spre exterior, mi-am studiat şi zâmbetul acesta care doare, care mutilează, care muşcă ucigător. Pentru că este o vreme pentru fiecare lucru în parte, şi pentru acţiune, şi pentru inacţiune, şi pentru luptă, şi pentru tăcere, şi pentru frumuseţe, şi pentru sufletisme. Iar cei care nu reuşesc să înţeleagă acest lucru trebuie să plătească pentru incapacităţile lor.

//

Scurtă poveste fără vreo urmă de morală (II)

          Fumătorii invocă, uneori, o lege a cărei manifestare am observat-o şi eu, în anumite momente. Se spune că dacă aştepţi autobuzul, cel mai probabil este ca acesta să ajungă în staţie imediat după ce ţi-ai aprins ţigara. În acea seară nu a fost chiar aşa – apucasem să îmi fumez ţigara pe jumătate. Înainte să mă îndrept către marginea trotuarului am mai tras un fum şi m-am pregătit să o arunc. Atunci, pe neaşteptate, l-am auzit din nou: “nu o arunca dacă”… L-am ţintuit cu privirea şi cred că umilinţa la care mă simţeam supus mi se citea pe faţă. L-am mai măsurat o dată, de sus până jos, apoi rânjind i-am aruncat ţigara nestinsă la picioare. I-am întors spatele dar nu m-am putut abţine să nu caut să îl mai privesc de la fereastra autobuzului. Mi-a zâmbit vesel, mi-a făcut cu mâna şi mi-a strigat: “Mulţumesc”! Am vrut să cobor şi să îi aplic o corecţie fizică. De prea multe ori s-a ajuns în lumea asta la situaţii cumplite pentru că oamenii superiori s-au lăsat umiliţi de cei inferiori lor, motivând: “Nu este suficient să ţi se spună un lucru, trebuie să vezi şi cine o spune”. În anumite cazuri mi se pare mai indicat ca orice încercare de răsturnare a evidenţelor să fie stopată din faşă. Prostului trebuie să i se dovedească faptul că este prost atunci când vrea să pară inteligent. Plebei care are aere de înaltă societate trebuie să i se amintească fără menajamente unde îi este locul. Urâtului trebuie să i se arunce în faţă defectele fizice înainte de a ajunge să creadă că prin cine ştie ce artificiu, compensând cu frumuseţea sufletească, poate trece înaintea celui frumos.

          Asemenea concepţii egalitariste ar trebui condamnate, iar cei care încearcă să se folosească de ele ar trebui pedepsiţi, fie fizic, fie psihic. Fiecare trebuie să îşi cunoască locul, să fie conştient de capacităţile sale, de calităţi şi de posibilităţi, şi să nu invoce cu inconştienţă egalitatea pentru că niciunde în lume un om nu se naşte egal cu altul. În plus, acest individ care nici măcar om nu mai era, nu se făcea vinovat numai pentru că încercase să se considere egalul meu, ci şi de faptul că îndrăznise să mă considere egalul lui.

          Când autobuzul se puse în mişcare i-am mai privit o dată faţa şi mi s-a părut că pe ea, dimpreună cu plăcerea fumatului, se putea citi o anumită blândeţe. O blândeţe fie bovină, fie, mai degrabă, iepurească, dacă am privi ca adevărată afirmaţia lui Rousseau, cum că omul ar fi asemănător iepurelui, atât din punct de vedere al inofensivităţii cât şi al curajului. M-a tulburat puţin imaginea aceea, pentru că, indiferent de care parte a contractualismului ar alege să se situeze cineva, societatea, în definitv, s-a născut din nevoia de protecţie a celui slab în faţa celui puternic. Nu m-aş putea pronunţa dacă şi-a atins sau nu scopul, pentru că, de fapt, aceleaşi legi ale junglei se manifestă într-un climat mai restrictiv în care fiecare nu trebuie decât să găsească soluţia de a îl oprima pe cel pe care îl depăşeşte în putere prin mijloace considerate unanim legale, chiar dacă nu şi morale. “Şi atunci, aproape mi-a venit să îmi spun mie, neomul acesta este, aproape cu siguranţă, mai om decât toţi ceilalţi care au viermuit pentru câteva minute în jurul lui”.

          Aproape toată lumea are pe chip o anumită expresie, în funcţie de ceea ce se întâmplă în spatele “faţadei”. Expresiile mele, privirile absente, deloc interesate de interior sau de exterior au fost la început studiate, înainte de a deveni instinct. Poate pentru că a fost o vreme în care îmi simţeam sufletul slab şi mă temeam să îmi arăt slăbiciunea. Acum a devenit totul atât de natural şi atât de reuşit încât uneori am impresia că zidul scorojit al unei case părăsite poate să fie mai expresiv decât chipul meu. Îmi place mult gândul ăsta, mă face să mă simt puternic, chiar dacă, din sila pe care mi-a provocat-o neomul acela, ticălosul care îndrăznise să mă coboare pe aceeaşi treaptă cu el vorbindu-mi într-atât de familiar, nu a simţit pe propria-i piele puterea şi îndârjirea care zac în mine.

          Adevărul este că iepurii nu sunt deloc îndârjiţi, niciodată. Ei până şi mâncarea şi-o mănâncă cu spaimă şi cu grabă, ca şi cum oricând ar exista pericolul nu numai să fie deposedaţi de ea, dar chiar să devină ei înşişi hrană. Lucru adevărat de altfel. Dar, cu toate acestea, în ochi li se citeşte blândeţea, aşa cum mă intriga că se întâmplase pe chipul acelui neom care, aproape sigur, fusese cândva om. Spun că fusese om şi îmi susţin concepţia cu tărie pentru că, asemenea supraomului, neomul nu se naşte, devine. Susţineam că oamenii nu se nasc niciodată, niciunde, egali între ei şi voi susţine mereu acest lucru tocmai pentru că singurul semn de egalitate dintre noi este condiţia umană ca apartenenţă la specie. Dar nu, aceasta nu este decât o echivalenţă conjuncturală, nicidecum o egalitate, pentru faptul că, dacă o anumită soartă, sau putere, a vrut să ne naştem oameni, nu înseamnă că şi în cadrul speciei noastre nu există iepuri, viermi, vulturi, tigri sau lupi.

Scurtă poveste fără vreo urmă de morală (I)

          A venit primăvara, chiar începe să bată spre vară. O simt, dar nu de asta o spun cu atâta certitudine. Sunt atât de sigur pentru că o văd. Nu, nu în calendar…

         Acum câteva nopţi nu am putut să dorm din cauza unui câine. S-a apucat, puţin după miezul nopţii, să hăulească tânguit şi lugubru. Nici măcar nu era lună, am verificat, cerul era acoperit de o pânză groasă de întuneric. A doua zi, când m-am trezit şi îmi beam cafeaua, am aflat că a murit un vecin. O presimţise câinele, dacă nu cumva chiar el hotărâse acest lucru. Îmi pun uneori întrebarea dacă animalele presimt moartea stăpânului, o prevestesc, sau o hotărăsc. Nu ştiu, mi se pare că Universul are prea multe legi pe care suntem incapabili să le cunoaştem sau să le înţelegem…

          Dar, cum spuneam, văd! Văd că se apropie vara. Femeia, ca orice alt animal, are un al şaselea simţ care, ipotetic, îi permite să presimtă ceva ce are să se întâmple. De aceea mi-am ales-o de mult ca barometru. În momentul în care începe să piardă din haine, atunci când devine mai uşor de privit şi de dezbrăcat, orice bărbat cu capul pe umeri ştie că se apropie vara.

          În urma prognozei meteo pe care o urmăresc cu atenţie în fiecare loc în care merg, am început să renunţ treptat la garderoba de iarnă şi să trec la cea de vară. În acea seară decisesem, totuşi, să nu îmi pun în pericol sănătatea – ştiu, se spune că oamenii inteligenţi răcesc vara, dar decât să dovedesc ceva printr-o asemenea metodă, prefer să îmi sacrific imaginea şi să fiu mai grijuliu. Eram îmbrăcat în blugi albaştri, subţiri, şi în tricou negru mulat. Peste, îmbrăcasem o haină de piele, lungă până aproape de glezne, care nu prea trece neobservată, nu pentru frumuseţea ei ci pentru că mă înfrumuseţează pe mine şi mai mult. Dar nu, aici nu este nevoie să mă laud singur, am cine să mă laude!

         Mergeam la bere, normal – termen pe care îl folosesc în mod generic, pentru că, deşi spun mereu “ies la bere” mi se întâmplă să nu mă dau în lături de la vreun vin sau de la un rom, şi să uit complet de drojdia dezgustătoare pe care o invoc ca scop al ieşirilor mele. Mă retrăsesem în apropierea unui coş de gunoi şi, aşteptând autobuzul, îmi aprinsesem o ţigară. Îmi plimbam privirea în jur fără să văd ceva – o privire oarbă şi întoarsă spre interior, care nu priveşte nici în afară, dar nici în străfundurile sufletului. Privire absentă şi dezinteresată de orice, una din specialităţile mele. Am tresărit aproape vizibil când o umbră mă întrebă, de undeva din lateral: “nu te supăra, ai să îmi dai o ţigară”? Mi-am întors privirea înspre cel care mă întreba: un individ nu foarte înalt, cu barbă răspândită dezordonat pe cuprinsul ridat al obrajilor, cu părul nespălat parcă de săptămâni întregi, ciufulit şi ridicat în sus de parcă atunci terminase să îşi facă de lucru cu o priză. Purta o haină care, iniţial, nu pot să presupun decât că fusese gri pentru ca, mai târziu, să se închidă din ce în ce mai mult la culoare, îmbogăţindu-se cu modelul deloc stilizat compus din dungi negre de murdărie. Mi-am spus că pantalonii de stofă probabil avuseseră, cândva, o notă de distincţie şi de eleganţă până când să devină lucioşi, tociţi şi rupţi într-un genunchi. Atunci am simţit nevoia de a tresări violent: “Tu, patibularule, tu îndrăzneşti să mă tutuieşti pe mine?! Am fost cumva la aceleaşi şcoli, sau colegi de breaslă, sau am băut vreodată ceva împreună, ca să ai calitatea şi dreptul de a mi te adresa la pertu”?!

         Când sunt surprins de câte ceva ochii mi se măresc şi mai mult, se rotunjesc ca ai unui copil care îşi găseşte în dimineaţa Crăciunului cadourile sub brad. Sau, în cazul surprizelor neplăcute, ochii mi se îngustează şi privirea ţâşneşte din ei ca o săgeată trimisă din arc căutând să străpungă mortal ţinta. Deşi am simţit cum mă cuprinde revolta, în cele câteva secunde în care l-am privit am decis să îl ignor. Să îl iau de guler nu era decât o pierdere inutilă de timp şi de energie şi, mai mult, o dovadă a importanţei pe care i-aş fi acordat-o. Nu, el nu îmi merita nici măcar o clipire din gene, nicidecum un alt efort mai mare. Nu i-am răspuns, am clătinat din cap în semn negativ şi mi-am reluat privitul spre nicăieri, nici în exterior, nici în interiorul meu.