Previziune

          Credeam că mi-am uitat vremea în care îmi strângeam anii triumfător în pumn, fără să ştiu că, de fapt, îi scăpam printre degete. Poate de la o vreme, împreună cu anii, din mână am început să mă scap şi pe mine, fără să mă mai intereseze să privesc în urmă. Îmi spuneam mereu că viaţa mi se află în faţă, susţinând că lucrurile pe care le trăisem în timp reprezentau doar soclul pe care îmi clădeam statuia. Şi spun bine statuie, pentru că deşi mă tem, aşa mă văd peste încă o vreme, un pietroi, o statuie înzestrată doar cu puterea minunată de a mişca. De a mişca, nu neapărat de a gândi, pentru că dacă îmi amintesc bine despre un exemplu pe care l-am citit în psihanaliză… da, acela cu omul şi piatra. Eh!

          De multe ori m-am întrebat dacă sunt omul care stă pe piatră sau piatra care stă sub om, şi de fiecare dată răspunsul mi-a fost in mod constant acelaşi – că pot fi în mod indisolubil amândouă, că sunt şi capul care gândeşte şi care dă porunci, şi că sunt şi mâna, fie strânsă în pumn ca să strivească, fie gata să mângâie alintător. În definitiv totul este o chestiune de alegere. Iar alegerile le facem în funcţie de partea care este mai puternică în noi şi care ajunge să dicteze. Nu sufletul şi mintea sunt cei mai aprigi duşmani, ci împietrirea şi mişcarea. Iar eu, pentru că deşi am început să îmi amintesc cum îmi strângeam triumfător anii în pumn aruncându-i în faţa lumii ca dovadă a maturităţii, îmi prevăd, în mod imatur şi fatalist, chiar fatal, că voi deveni statuie. A cui statuie? Încă nu o ştiu. Încă nu ştiu ce voi fi atunci când mă va confrunta împietrirea. Ştiu doar ce vreau să fiu – o statuie mişcătoare al cărei soclu să nu se clintească nicicând, dar a cărei faţă să mişte mereu a expresie. Şi chiar dacă unii nu o ştiu, expresia cea mai de seamă este zâmbetul şi privirea, şi sufletul care vibrează chiar şi atunci când ajunge să se întrebe ce caută în locuri care rămân pustii.

Transformare

          Părul îmi curge pe umeri pentru că la început așa ne plăcea nouă. Mă mângâiai, numindu-mă frumosul tău, îmi sărutai buzele și părul tău îmi acoperea obrazul neted ferindu-l de soare. Acum barba îmi prinde rădăcini pe față, crește, se lungește atât în interior cât și în exterior. De mult firele ei au început să se unească tăcute cu firele de păr… Asprul și moliciunea pot conviețui foarte bine împreună. Apar lacrimi, apar revolte, dar, într-un final, totul se liniștește și cade în letargie, într-o amorțire profundă, soră bună a morții. Trupul se destinde din încordarea în care viața îl obligă să trăiască. Sufletul își deschide aripile și începe să planeze, pe nesimțite, ca o slabă pală de vânt, așteptând clipa în care lutul care îl ține prizonier se va dezintegra redăruindu-i libertatea de a zbura.

          Timpul capătă noi forme și noi dimensiuni, necunoscute și uneori stranii. Dar curge, curge ca un râu de neoprit deși pașii mei nu mai lasă urme pe malurile lui. Am prins rădăcini acolo, în locul în care m-ai lăsat. Am renunțat de mult să te mai aștept, dar rădăcinile mă împiedică să pornesc în noi călătorii, în noi căutări. Cu fiecare zi capul mi se apleacă din ce în ce mai mult către unda albastră. Și aștept nerăbdător ca această covârșire să ajungă la un final. Părul îmi acoperă ochii, barba caută, parcă însetată, să atingă undele fermecate…

          Uneori aud voci în timpul somnului, aud pași grăbiți sau leneși, un râset vesel sau o șoaptă înflăcărată. Dar pleoapele îmi sunt atât de grele! Capul îmi este atât de amorțit încât nu îl mai pot mișca. Doar alunecă, din ce în ce mai în jos. Într-o noapte am visat că o mână mi-a atins inima. Și o voce s-a minunat “Ia uite ce forma ciudată are scorbura asta!”. Doar părul mi-a foșnit puțin, și barba s-a zbătut parcă mai tare să atingă valurile timpului.

          Alteori vântul îmi poartă suspinele până departe. Se joacă în pletele mele, se ascunde, parcă dispare și brusc răbufnește într-o nouă pală dispărând în zări…. Câtă îndurare îmi arată atunci când, foarte rar, îmi descoperă ochii în adiere, ca să revăd în valurile timpului o privire de mult stinsă…

Frânturi

          Încep să cred că o greşeală aduce cu sine o alta. De aceea se spune că drumul spre iad este pavat cu bune intenţii. Oricât am încerca să rămânem cu o singură zală, orice lanţ prinde mereu viaţă, unul al slăbiciunilor. Slăbiciunea poate să însemne greşeală…

          Cred că poţi să îţi dai seama de măsura unui om după modul în care îşi acceptă greşelile. Unii plâng, se zbuciumă, îşi caută iertarea, în timp ce alţii rămân împietriţi. Oare ce ne împietreşte, ideea, evidenţa că, deşi credeam altfel, putem greşi? Sau greutatea greşelii ne apasă într-atât de tare încât ne lasă inerţi, pierduţi sub un bolovan care ne interzice respirarea?

          Greşeala, se spune, este omenească, doar perseverarea în ea este diabolică. Poate că în asta constă măsura fiecărui om, să înţeleagă că de mult suntem căzuţi din ceruri, izgoniţi din Paradis, aruncaţi în faţa furtunii pe care o îndreptăm noi înşine împotriva noastră. Cât din perseverarea în greşeală este diabolic şi cât este uman?

          Cel care greşeşte, dacă nu se ascunde de adevăr, nu poate deveni altceva decât o victimă. O victimă a conştiinţei sale, a vinovăţiei care îi picură în vene dimpreună cu fiecare clipire a genelor. Cel căzut în greşeală nu poate avea un alt călău decât remuşcarea şi, uneori, pe sine însuşi. Pentru că, de la un punct, devine mai nefericit decât cel căruia i s-a greşit. Nefericirea se transformă în pierdere, în stare latentă, într-o aşteptare eternă a loviturii de bici. Dacă lovitura nu vine, cel care a greşit o caută şi, într-un fel sau altul, o face să cadă, într-o abandonare totală în faţa autoflagelării, a supliciului continuu venit chiar din interiorul său – supliciu alimentat de tendinţa autodistructivă.

          Încep să cred că nimic nu este mai înălţător decât autodistrugerea. O sfidare completă a instinctului de conservare, a raţiunii, a speranţei naturale în mai bine. O sinucidere lentă şi treptată. Poate cea mai inumană pedeapsă auto-aplicată, poate cea mai sfidătoare de Dumnezeu, poate cea mai drăcească. Sau poate cea mai umană, pentru că remuşcarea nu vibrează niciodată în animal.

Piatra

Unele tristeţi pot să fie mult prea covârşitoare. Atât de apăsătoare încât să nu mai lase în urma lor nimic neatins. Pulsaţiile care înflăcărau cândva ochii dispar în abisul deschis subit sub picioarele lor; zâmbetele se şterg, ca o mască prost aplicată pe faţa unui mim mult prea transpirat. Şi bătăile inimii încetează, lăsând locul unei tăceri asurzitoare.

Aproape întotdeauna tristeţea este urmată de împietrire. Împietrirea este urmată de infinit, de nesfârşit. Aşa avem impresia, că împietririle sunt ireversibile. Poate de aceea ne este aşa de teamă să le lăsăm să ne cuprindă. Uneori, însă, sunt mai puternice decât noi. Nimic nu le mai dezleagă, nici dorinţa, nici lacrimile scurse din ochii goi şi lipsiţi de expresie. Nici speranţa care nutreşte undeva, împiedicată să dispară în iţele întunecoase ale vreunui gând rătăcit. Speranţa unui gând… gândul unei speranţe… Despietrirea nu există, este doar rezultatul unei împietriri parţiale, a uneia nereuşite pe deplin.

Împietririle nu dor. Ele doar se întâmplă, se strecoară, se furişează, curg cumva, fără să fie simţite, prin vene. Curg împreună cu tristeţea şi o înghit, îi iau locul, o includ pentru a o transforma la început în praf. În praful care în decurs de câteva clipe se cristalizează cât în secole şi devine soliditate, devine calcar inert, munte lipsit de suflu şi de viaţă, cu palide străfulgerări de închipuire.

Fragment de gând

Am deprins un obicei, să îmi risipesc timpul, să îl pierd, să îl tratez ca pe o resursă inepuizabilă aflată mereu la discreţia mea. Las să îmi scape din vedere lucrurile cu adevărat importante şi mă pierd în acţiuni care nu au niciun rost, niciun fel de utilitate sau, măcar, vreo posibilitate de a îmi aduce ceva, altceva decât o nouă zi, încă un pas făcut către o dispariţie care va pune cândva stăpânire pe mine.

De fapt, îmi doresc să dispar, să mă pierd din amintirile care îmi torturează visele, să uit şi să mă fac uitat într-un spaţiu care să nu îmi aparţină, doar să mă conţină, în aer mirosind a iarnă, în noaptea răsturnată bolnav peste coamele înstelate ale unor dealuri.

Mi-e dor de moartea mea, acea moarte care nu îmi mai permitea să exult, care îmi interzicea speranţa unei stări sentimentale nemuritoare, şi îmi lipseşte imparţialitatea cu care priveam totul, nepăsarea cu care îmi anatemizam existenţa. Viaţa nu este făcută, neapărat, ca să fie trăită, poate mai presus sunt aceia care o privesc de sus, cu un dispreţ suveran, cu un zâmbet îngheţat pe buze, cu ochii lipsiţi de luciu, de dorinţă, de orice trădează umanizarea sau dezumanizarea unui suflet.

Împietrirea este mereu bună, mereu dezirabilă, cu atât mai mult cu cât consumă mai temeinic decât înflăcărarea. Sau poate cineva să spună că există vreo pasăre phoenix care să fi renăscut din propria împietrire?!