Am inorogii mei

Spune lumea c-ai fi un inorog
Care urcă spre cer pe pante abrupte
Cu potcoavele rupte.

Mă mai întreabă vreunul „eşti bine?”
Îl privesc de departe şi-i spun „Sunt în mine
Căutând în zări inorogi”.

E bine că-s eu cerşind de la zări inorogi
Sub ceruri de ploaie golite
Cu raiuri în care n-ai cui să te rogi
Şi pleoape închise de lacrimi zdrelite.

Elucubraţii de weekend

          Cu ceva vreme în urmă, nici nu mai ştiu, ore, nopţi, ani, am îndrăznit să îmi exprim o dilemă cu ajutorul unei reţele de socializare. Pe scurt: „vin sau ceai”? Pesemne că se stricase vremea şi stătusem pe cine ştie ce terasă nă îmi intrase frigul în oase. Sau, poate, era o întrebare retorică, şi nici nu ieşisem pe undeva, doar mi se făcuse frig. Cine mai ştie?! Cui îi pasă?! Şi, mai ales, cui îi foloseşte să ştie, pentru că mie nu!

           După o vreme, după ce încercasem să îmi rezolv problemele cu mine însumi, într-o altă seară, m-am întâlnit cu ei. Cum care ei?! Amicuşi Amigo. Să facem o distincţie. Amicu‘ este un individ simpatic, un fel de o a doua conştiinţă. Are un început de burtă, o chelie abia simţită şi rezistenţă la băutură direct proporţională cu gradul de obseală. Amigo este ceva mai altfel, cu o burtă abia simţită (în cazul în care nu te freci de el în autobuz), cu chelie acoperită de păr blond – dar nu vă minţiţi, nu foarte des –, cu o personalitate care simte nevoia de cămăşi hawaiene. Adică, nişte cămăşi cu siluete de femei dansând (nu neapărat dansabile), cu palmieri, cu valuri de ocean sau de soare, cu cămile purtătoare de cocoaşe răcoritoare, cu orice care este ieşit din peisajul ăsta românesc care tinde să devină hibernal.

           Eram cu ei, cu ei doi, la o oră nu foarte înaintată în noapte când, lipsind pentru o vreme să îmi satisfa viciile, sau de ce să nu le spunem nevoile, mi se atrage atenţia: vezi că te sună curvele”. M-am repezit ca apucatul spre telefon, cu teamă să nu par indisponibil, pentru că… De ce să nu spunem lucrurilor pe nume?! Cei care încearcă să mă sune în cursul dimineţii se lovesc de zidul gros al tăcerii celui adormit sau, mai rău, de ocările celui trezit din somn care nu are chef de niciun fel de discuţie. Pe de altă parte, cei care sună prea târziu se lovesc de altfel de ziduri pe care nu vreau să le laud sau să le povestesc astăzi. Adevărul este că nu mi se pare că e aşa cum spun unii, că resursa limitată este pământul, pentru cei dezinteresaţi moşiile nu contează – singura resursă deloc regenerabilă şi irecuperabilă este timpul, iar eu, chiar dacă îl pierd pe al meu, ştiu să îl folosesc aşa cum trebuie.

           Să revin: „vezi că te sună curvele”, îmi spun Amicuşi Amigo, amândoi oameni aproape căsătoriţi şi cu cine ştie ce fantezii ascunse. Mare dezamăgire, totuşi, când am văzut că nu mă suna vreo femeie, ci un alt prieten pe care, cumva-cumva, am reuşit să îl educ. Sau mai bine zis, om adaptibil şi inteligent, un om care se învăţase să se adapteze la programul meu de viaţă şi nu suna decât exact la orele la care eram disponibil. Bineînţeles că i-am pârât pe împricinaţi, pe Amigo şi pe Amicu‘, numai că, spre dezamăgirea mea, cei doi s-au ales cu o invitaţie la bere în loc de câteva înjurături pornite din suflet. Ce să îi faci, aşa este între prietenii care se cunosc din copilărie!

          Fără să îmi dau mulţumirea pe faţă, m-am bucurat pentru telefonul pe care îl primisem. Îmi spuneam că sunt oameni care au ajuns să mă cunoască nu numai pe mine, ci să îmi cunoască simţirile şi orele la care se întâmplă să nu mai fiu piatră. Deşi, de ce să nu fim sinceri?! Tare mi-aş fi dorit să mai primesc un apel în cadrul căruia să spun „sunt atât de obosit de absenţa ta încât mâine o să mă îmbăt din nou”! Nu, nu pentru că aş face-o… Doar aşa, de dragul statutului, pentru că, o spun cu mare sinceritate, acela care se apucă să scrie cărţi fără să fi suferit vreodată nu este scriitor, nici cert, nici aspirant, nici în devenire, este doar bou închipuit. Dar cu parul pe spinarea „scriitorilor” poate voi reveni. M-am oprit din gândit, prea îmi spuneau şi Amicu’ şi Amigo: „Ce spurcat poţi fi, domnule”!

Libertăţi

        Trebuie să vă mărturisesc… nu sunt un bărbat frumos. Auzeam bătrânele vorbind în jurul meu, când eram mai tânăr, spunându-le fetelor aflate la vârsta măritișului că bărbatul trebuie să fie puțin mai frumos decât dracul. În realitate, aceasta este singura manifestare a frumuseții în mine, la un concurs de “mister” necuratul ar pierde la mustață.

          Nu știu cum se face, poate o manifestare a legii contrastelor – pentru că de multe ori este adevărat, polii opuși se atrag – în jurul meu sunt femei frumoase. Femeia, oricum ar fi ea, este frumoasă, să știți, pentru că o clipire mai altfel din gene, sau un zâmbet, sau o șoaptă, o înfrumusețează nespus dacă sunt făcute cum trebuie. Frumusețea femeii nu trebuie să fie fizică, trebuie să fie inconștientă și doar uneori, dar în foarte puține cazuri, studiată. Știți cum folosesc femeile toate acele pomezi, toate acele îmbălsămări, verzi, roz, cu ochi mari și largi de castravete, cu argilă cărămizie, cu creioane colorate, negre, sau albastre, cu praf sclipitor de parcă ar fi sărit dintr-o stea căzută pe un polizor? Toate acestea sunt studii, dar cum mereu au existat elevi mai studioși decât alții, unora le este mai ușor, altora mai greu. Totuși, dacă mă întrebați, nu efortul de a se face frumoasă înfrumusețează femeia, ba chiar de multe ori o urâțește, ci gestul. Gestul și fragilitatea. De aceea am întrebat-o, într-un început de furtună mincinoasă, dacă s-a sedus vreodată singură. Pentru că nu poți iubi pe cineva cu adevărat dacă nu te iubești pe tine, și pentru că unui bărbat, nicio femeie nu este capabilă să îi arunce o privire provocator-seducătoare dacă nu și-a aruncat-o mai întâi ei, în oglindă.

         “Ce hoț ești”, mi-a răspuns zâmbind, în timp ce îi prindeam încheietura mânii și îi învățam degetele să se îndrepte spre propriile buze. Ce greșeală! Eu, hoț?! Poate singurul lucru pe care l-am furat, printre altele prea puțin importante, a fost plusul acesta, oricum mic, față de frumusețea dracului. Mi-am ațintit privirea în ochii ei, și pentru o clipă mi-am dorit să-i fiu arătătorul, să îi simt gustul buzei inferioare. De prea puține ori am fost sărutat în viața mea, și cred că de și mai puține ori am sărutat eu primul. Poate pentru că așa suntem noi, temătorii, mai lucizi, mai stăpâniți de spiritul de autoconservare, și buza unei femei este pierdere sigură și deșartă, pentru că de pe buze este foarte greu să îi ajungi la inimă. Ah! Să nu uit… știați că în momentele pe care le caracterizează eroticul, când buzele unei femei se întredeschid coapsele se depărtează ușor, aproape imperceptibil, și invers, când coapsele se apropie buzele se închid?

           Îmi zâmbea și ochii i se închideau, sau i se întredeschideau – necunoscând femeile nu aș putea spune care dintre cele două ipoteze este cea reală. Știu un singur lucru, că zâmbea, și ochii îi luceau într-un mod ciudat și flămând, ca și cum între noi nu s-ar fi înstăpânit niciodată un război al sexelor, ci o foamete permanentă. “Să te temi de femeia flămândă”, asta ar fi prima învățătură pe care aș transmite-o fiului meu, dacă, prin absurd, voi avea vreodată copii.

          Îi strângeam între degete încheietura mânii și încercam să i-o împiedic să se miște, pentru că deși propriul ei deget îi mângâia buza, dinții îi tânjeau după unghie. Nu am înțeles niciodată de ce, în stări de nervozitate, oamenii își rod unghiile. Nu, femeile nu, pentru că ele le îngrijesc mai mult, le rotunjesc sau le ascuțesc, le vopsesc și le iubesc atât de mult încât dacă vreuna se rupe sunt în stare să declare un sfârșit al unei microlumi. Am mai spus-o, femeia nu o voi înțelege niciodată.

          M-am gândit că lipsa frumuseții mele ar fi cea care îi trezește starea de nervozitate. Acum, să fim serioși, gândiți-vă la un cactus pozând în trandafir. Deși, la fel de adevărat este, și cactușii au flori frumoase. Dar dacă preferați să o luăm altfel, închipuiți-vă un arici pretinzând că este un trandafir.

          I-am împins cu tandrețe părul pe după ureche și, ca să nu mă mai vadă, crezând că astfel se va calma, m-am aplecat spre urechea ei, cu buzele aproape atingându-i gâtul, cu nasul pierdut în câteva șuvițe de păr, pregătindu-mă să îi șoptesc. Nu am știut însă ce, și aș minți dacă aș pretinde că vorbele mi s-au oprit în gât, pentru că în mintea mea era o goliciune totală, mai profundă decât aceea pe care o acopereau hainele ei.

          Degetul ei, care îi sărutase buza, mi-a alunecat pe bărbie, apoi mi s-a odihnit pe buze. A fost una din puținele dăți în care am gustat în acest fel o femeie. Îmi cerea să tac, oare? Sau doar să îi inspir parfumul înainte de a spune ceva?

           Am închis ochii și am început să aștept, în timp ce camera se învârtea brutal și agonizant cu mine. Am întins orb  mâna înspre locul în care știam că mi-am lăsat paharul, dorindu-mi să toastez în cinstea primului nostru sărut-alfel, necunoscut oamenilor obișnuiți. Știți, eu nu beau pentru o Cubă liberă, mereu am băut pentru separarea ei. Dar când am deschis ochii, ea, femeia, îmi dispăruse. Poate la o havană…