Mărturisirea incoerentă a unui îndrăgostit

          Ţi-aş spune… Oare ce ţi-aş spune? M-am gândit mult, totuşi ajung la concluzia că de multe ori este mai bine să nu mai gândesc, doar să spun. Ce spun vei decide tu, cu tot ce laşi în mine. Uneori laşi tristeţe. Alteori laşi mânie. În unele clipe mă laşi pradă frustrărilor care nu mai au nici măcar mila de a mă sfâşia. Doar mă apasă. Sunt dimineţi în care mă laşi; după nopţi nebune, pline de incandescenţă mă laşi în braţele somnului în dimineţile răcoroase. Mă laşi când pleci – mă laşi aşteptându-te încă înainte de a se închide uşa în urma ta. Dar de cele mai multe ori mă laşi plin de iubire, plin de vis şi de speranţă, hotărât să sfidez tot ce îmi iese în cale doar pentru a arăta că iubirea nu este numai noţiune ci simţământ. Mă laşi să îţi arăt; mă laşi să mă arăt întreg în faţa ta, aşa cum nu m-a mai văzut nimeni niciodată, aşa cum nu credeam că pot să fiu, ca un cer care plânge ca să se însenineze, ca un soare care se acoperă de nori ca să poată străluci. Mă laşi ca o lume devastată şi reconstruită pe baze noi, pe principii noi, pe credinţe noi. Mă laşi să te las să mă locuieşti întreg, în minte, în inimă, în tremurul mâinilor, în auz şi în văz, în toate simţurile care nu de puţine ori aduc cu ele dorinţe. Mă laşi să te simt şi să te doresc, mă laşi să te am până când nu mă mai satur – tocmai pentru că în unele iubiri saturaţia nu ajunge să se manifeste decât atunci când iubitorul primeşte prea puţin. Mă laşi să te primesc toată, şi mă primeşti şi tu, tot, alături de tine, pe lângă tine, în tine, în tot ceea ce eşti, în tot ce ai vrea să îmi fii, în tot ce nu vrei să fii. În tot. Şi mă laşi să învăţ; învăţ că „tot” este un cuvânt uşor de spus şi greu de obţinut; învăţ să spun “te iubesc” aşa cum nu s-a mai spus niciodată, nici în mine, nici în tine, nicăieri între noi. Mă înveţi să spun şi să scriu – îmi scriu în forma buzelor sărutul şi în fiecare clipă ţi l-aş imprima pe piele, să ardă, să înţepe, să aprindă instincte şi plăceri, speranţe şi dureri şi să exprime tot – moliciunea buzelor, ascuţimea dinţilor, şoaptele oftate, tot. Mă înveţi să scriu în tine şi pe tine şi în ochii tăi, chiar dacă la începuturi iubirea nu ne-am scris-o niciunul, ci s-a scris în mod miraculos între noi – în tine o literă, în mine o literă. Aşa s-a întâmplat, poate de aceea oamenii nu pot să ne citească şi nu înţeleg ce scriem. Dar împreună – tu lângă mine, eu lângă tine, căpătând alt sens nu am fi mai uşor de citit – doar am da manuscrisului sens şi iubirea ar putea fi văzută de oricine, scrisă în noi, în tine “i”, în mine “u” şi tot aşa, până când nu ne-am mai opri niciodată şi cuvântul s-ar repeta la infinit, pornind pe urmele sentimentului. “Te iubesc infinit” – asta ar trebui să citească oamenii în mâinile noastre prinse una în alta; “te iubesc infinit” asta ar trebui să scrie buzele tale pe buzele mele. Iar celelalte, privirile, atingerile, săruturile prelungi, contopirea trupurilor, toate, ar fi mărturia că în iubire nu este loc de minciună, ci de simţire. Nici nu mai ştiu dacă este corect ce-ţi scriu – în iubire este loc de simţire. Şi totuşi, iubirea suntem noi, doar că în mine nu mai este loc decât de tine.

De sărbătoare

          Încă mi se reproşează că sunt intransigent şi intolerant, deşi războiul meu împotriva poporului român a început cu ceva mai bine de doi ani în urmă. O voi repeta mereu, cu deosebită plăcere şi cu regretul că nu am fost primul care a spus-o – “popor de hoţi şi de curve”.

           Şi de proşti care ţin prea mult seama de sărbători importate, că tot sărbătorim astăzi Valentains. Da, sărbătorim, pentru că Dragobetele, ca sărbătoare românească, având în vedere iubirea mea pentru popor, s-ar putea să îmi cam repugne. Poate ceva mai mult ca o invenţie evreiască trântită pe spinarea unui sfânt catolic şi celebrată de un popor în proporţie de 80%  ortodox.

           Totuşi, ca să nu fiu învinuit de antisemitism şi de vreun dinte împotriva catolicismului, mă voi abţine de la orice alte comentarii de natură să strice plăcerea sărbătorii. Pentru că astăzi este Valentains, ziua în care tot rumânul cu doza necesară de prostie şi cu doza mai mare, dar tot necesară, de nesimţire îşi scoate iubiţica, iubita, logodnica, nevasta etc. la un cico, la o cină romantică, sau la ce altă activitate plăcută îl mai duce capul, sărbătorind iubirea eternă care îi uneşte şi binecuvântând clipa în care sufletele lor gemene s-au întâlnit pentru prima dată, în principiu, la mall.

           Să mă ierte cei sau cele care mă consideră prea intransigent şi prea intolerant. Nu vreau să stric sărbătoarea nimănui, doar încerc să dau cu opinia, nicidecum cu parul. Deşi, poate, mai frumos din partea mea ar fi să îmi păstrez frustrările pentru mine şi să urez tuturor rumânilor să îşi sărbătorească iubirile în cele mai plăcute moduri pe care şi le pot imagina. Pentru că, bineînţeles, iubirea este un eveniment care se sărbătoreşte o dată pe an, adică azi, de Valentains.

           În consecinţă, cu scuzele de rigoare adresate sufleţelelor mai sensibile, dar şi în spiritul clicii de imbecili pe care tot noi, rumânii, o numim clasă politică, îmi reiterez, în felul meu, iubirea pe care o nutresc pentru poporul din care, cu onor, fac parte. Happy Valentains!