Somnia diabolici generis (IV)

          Dintre toate femeile care mi-au stat, în timp, alături, nu i-am fost fidel niciuneia. Aveam un prieten care mereu îmi reproşa revoltat acest lucru, dar nu l-am băgat niciodată în seamă. Ştiu că nu ar fi avut posibilitatea să mă înţeleagă. Pentru că infidelitatea mea nu se datora neapărat unei firi slabe în faţa tentaţiei, ci dintr-un raţionament cât se poate de corect. Nu există oameni fideli – fidelitatea este pentru lupi şi pentru lebede, nu pentru oameni. Atunci când cel care este înşelat descoperă minciuna trece prin toate chinurile iadului. Am văzut asta în deosebite rânduri şi nu mi-am dorit să simt aşa ceva niciodată. De aceea mi-am pus la punct un mecanism de apărare uşor de înţeles pentru orice om cu capul pe umeri, mai puţin preocupat de principialitate.

          Nu este important să fii străjerul partenerului sau al partenerei. Nu este important să cauţi să înlănţuieşti, să ridici ziduri şi să dublezi numărul zăvoarelor; nu este important să construieşti temniţe sau turnuri în care ceilalţi, alţii, să nu poate pătrunde pentru a se bucura de farmecele unei iubite sau de mângâierile unui iubit. Mai important este să ştii că atunci când magia este înecată de obişnuinţă, atunci când rutina întinde peste ochi şi peste suflet un văl de amorţeală, trebuie să înşeli primul. Trebuie să îţi calci pe inimă, să plângi, poate, pe ascuns, să suferi şi să te autoflagelezi în gând pentru că pătezi cel mai frumos lucru care ţi s-a întâmplat vreodată: iubirea. Apoi să te împaci cu gândul şi să profiţi de prima ocazie – să înşeli.

          După o vreme, când vei afla că nu numai tu înşelai, ci erai la rândul tău înşelat, nu vei suporta niciun chin – nu îţi vei pune sute de întrebări, nu te vei teme că nu erai suficient de bun, că nu ai ce trebuie ca să poţi oferi orice ai oferi într-o cantitate mulţumitoare. Este suficient să îţi spui “eu am înşelat primul, meritam să fiu înşelat”. Şi viaţa merge liniştită înainte, infidelitatea partenerului nederanjându-te nici măcar cât o înţepătură de muscă.

          I-aş fi spus şi lui, prietenului, acest raţionament al meu, dar nu l-ar fi înţeles pentru că preţuieşte prea mult noţiunea de fidelitate. Deşi, este ciudat, uneori îmi închipui că în această noţiune nu pot să creadă decât aceia care nu o practică. Infidelii ar trebui să creadă în fidelitate, pentru că ei ştiu cât de uşor este să rezişti tentaţiilor atunci când ai alături de tine tot ceea ce ţi-ai dorit, dar să cedezi doar pentru că nu vrei să faci altfel. Oamenii greşesc spunând că ar fi invers, că în fidelitate nu cred decât cei care o practică. Deşi o doză de adevăr este şi în asta, pentru că cei fideli o practică deoarece cred în ea, şi, automat, resping cu dezgust infidelitatea. Dar aşa suntem noi, oamenii, fiinţe ciudate şi lipsite de înţeles…

          Pe ea, pe străina mea, nu am mai visat-o de mai bine de o săptămână. Nu ştiu de ce mă pedepseşte aşa. Nu ştiu de ce mă las transformat în asemenea fel – parcă am slăbit, nu mai am poftă de nimic şi cred că din noaptea următoare celei în care am visat-o ultima dată, nicio femeie nu mi-a mai călcat în casă. Oare asta să fie? Să mă pedepsească pentru că nu sunt fidel imaginii ei închipuite, că nu îmi este suficient dezmăţul la care ne dedăm închipuit între macii aceia sângerii? Dar ar trebui să ştie că ei i-aş fi fidel, ea ar fi orice şi tot ce aş avea nevoie. Poate la noapte…

Iubita infidelă (Răzvan Nicula)

Hai, spune, mă iubeşti? Hai, spune!

Din gura-ţi dulce adevărul crud

Să se răzbune într-o lume

Ce doar în ochii-ţi pot s-o mai aud.


Din buzele-ţi pătate, ca o fragă,

Să mă zdrobească astăzi, nefiresc,

O amintire a iubirii, vagă,

Ce doar în vorba-ţi pot s-o mai zăresc.


Şi dacă vrei ca-n zorii trişti de mâine

Nimic să nu găseşti în aşternut,

Alungă cerşetorul fără pâine

Adăpostit în sufletu-ţi pierdut.