Amalgam

          Diferenţa dintre a batjocori şi a fi batjocorit nu este aşa mare cum cred unii. În realitate nu este nicio diferenţă, este doar un mod mai mult sau mai puţin triumfător de a privi lucrurile. Batjocoritul, orice ar face, este cel care se află în genunchi, indiferent că se umileşte sau că îşi suportă soarta cu stoicism. Despre el nu sunt multe de spus, învingătorii fac istoria, nu învinşii. Învinşii devin doar un număr, o statistică, mase amorfe care nu mai interesează pe nimeni, doar pe un eventual nebun care îşi poate închipui că poate să salveze lumea de la pieire. Doar că şi pieirea aceasta are mai multe forme, într-un fel sau altul toţi pierim, mai mult sau mai puţin, fie fizic, fie ca ideal, important este să ne evităm convulsiile.

          Revenind la învingători, trebuie spus că ei pot orice. Pot să modifice adevărul, să îl denatureze, să îl transforme şi să îl impună pe al lor propriu. Adevărul mereu a avut mai multe feţe, iar mincinoşii, adevăraţii mincinoşi, nu au avut de făcut decât efortul de a îi prezenta faţa frumoasă. Adevărul este ca un fel de mlaştină, pe care un personaj priceput îl poate înflori cu flori albe de nufăr, ascunzând priceput mocirla care abia aşteaptă să înghită. Am cunoscut şi asemenea oameni – oameni mlaştini, aşa le spun, care pătează prin vorbe orice noţiune pe care o susţin, care dinamitează prin fapte ceea ce susţin că au mai curat.

          Îmi este cât se poate de dragă exprimarea “iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători”. La fel de dragă precum o alta, englezească de data aceasta, “he who lives by the sword will die by the sword”. Universul are legile lui, regulile lui, ciclurile lui, iar învingătorii se pot prăbuşi într-o clipă, devenind învinşi. Batjocoritorul devine, la rândul său, batjocorit, pentru că mereu se va întâmpla ca acela mai puternic să fie provocat de un altul – foamea de putere, dorinţa, sunt imbolduri imposibil de reţinut, şi întotdeauna cel care ajunge în vârf nu mai are de făcut altceva decât să se teamă pentru poziţia pe care o deţine. În definitiv, însăşi înfrângerea este o batjocură, ţine numai de învingător să o acutizeze sau doar să o administreze. Dar natura umană este crudă, iar acela care obţine ceea ce şi-a dorit să obţină nu se va mulţumi cu atât, îşi va proclama victoria, o va face cunoscută şi va lovi în cel aflat sub piciorul său. Asta este natura umană, pe care nu o poate contesta decât un imbecil sau un om fără creier. Deşi, la fel de adevărat, oamenii cu creier chiar dacă nu ştiu să îşi asume înfrângerile ştiu să le transforme în victorii, nu asupra altora ci asupra lor înşile. Este ca în iubire, sunt unii care odată obţinând ceea ce au dorit pornesc mai departe, căutându-şi alte războaie, alte victime, alte victorii. Ceilalţi, cei rămaşi în spate, se pot mulţumi doar să se victimizeze şi să arunce cu ocări asupra învingătorului coborându-se şi mai mult în mocirla agoniei. Sau… sau pot doar să clipească rar refuzând să zacă, refuzând să se încovoaie, alegând drumuri noi care îi pot purta, într-un final, către propria victorie. Nu asupra altora, ci asupra lor. Am cunoscut cândva un om care îşi propusese ca obiectiv singurătatea. Nu ştiu ce îl mutilase într-o asemenea măsură, nici nu m-a interesat. Nu am admirat niciodată însingurarea şi nu mi-am dorit-o. Sunt animal social până în măduva oaselor, iar pustnicia nu mi se potriveşte. Pustnicia presupune renunţare, delimitare, ucidere a unei anumite părţi din fiecare, iar eu mi-am propus nu să mă ucid, ci să trăiesc. Dar alţii… alţii îşi caută singurătatea cu lumânarea, dorind-o, refuzându-şi plăcerile vieţii care este şi aşa prea scurtă. Plăcerile vieţii – plăcerile vieţii ţin, bineînţeles, de individ, de natura lui, de propria scară de valori, de educaţie. Mi-am amintit! Mi-am amintit, dar nu voi spune aici… Plăcerile vieţii constă într-o anumită măsură din amintiri. Amintirea este singura modalitate de a păstra un echilibru, un fel de balanţă, o unitate de măsură: “Ce am fost şi ce am ajuns” – dacă nu ştiţi, credeţi-mă, aşa îşi va spune orice batjocorit privindu-se în oglindă.

        Iată-mă ajungând din nou la batjocorit. Batjocoritul trebuie să se ridice. Să se resemneze cu înfrângerea şi să şi-o asume. Să îşi scuture orgoliile terfelite, sentimentele călcate în picioare, planurile, dorinţele, visele. După batjocorire începe întotdeauna un nou ciclu, o nouă viaţă, în care ţine de fiecare cât permite să i se cicatrizeze rănile. Ce nebuni aceia care afirmă că o rană nu se poate închide niciodată! Nu numai că se poate închide, dar se şi poate vindeca. Trebuie doar lăsată în pace… Poate rănile mereu redeschise sunt singura batjocorire adevărată, unul din puţinele atentate ale omului asupra propriei persoane. Poate… Dar cine sunt eu ca să îmi dau cu părerea?!

Lupta cu noi înșine

Scriu în toiul nopții, căutând parcă să ascund ceva rușinos. O fac în același mod în care aș face ceva condamnabil. Poate chiar asta fac. Mă las purtat de gânduri, ridicat către nori… un zâmbet cald îmi strălucește pe față, ca și cum ar fi primul și ultimul. E dureros să înveți să zâmbești în fiecare noapte iar dimineața, când te trezești, să uiți totul. Din nou să îmbraci platoșa aceea ruginită, spartă, îndoită de atâtea războaie. Din nou figura inertă, nemișcată, zâmbetul rece și formal, o mască perfectă care să acopere trăirile din interior. Și ochii… deveniți metalici, sclipitori, reflectând doar lumina soarelui și nimic din ce se întâmplă în necuprinsul sufletului.

La primul pas armele zăngăne tunător, amenințător. Copilul din interior pornește speriat către ascunzătoarea pe care și-a făcut-o undeva în cotloanele adevăratului eu, pus în lanțuri pentru ziua care începe. Respir profund, căutând să îmi uit visurile. Ochii închiși desenează binecunoscutul câmp de luptă. Iarba fragedă călcată în picioare, adierea vântului profanată de miasmele luptelor ce vor veni, viitoarele bălți formate din lacrimile cerului – lacrimi vărsate pentru cel căzut în genunchi.

Nările încep să îmi freamete, urechile surprind zvonul încă surd al vocilor care vor da viață strigătului impunător de luptă. Strigătul se apropie… îl simt cuprinzându-mă, înfiorându-mă, transformându-se într-o tornadă care mătură totul în cale… totul în afară de forța pe care trebuie să o arăt, chiar dacă nu îmi doresc. Am zărit silueta dușmanului… Îmi pornesc alergarea ușoară, păstrându-mi forțele pentru lovitura finală. Ochii ni se întâlnesc – privirea mea, metalică, necruțătoare, privirea lui, duioasă, iertătoare. Primul său gest este să îmi lase impresia că vrea să își depună armele la picioarele mele. Îi resping predarea, înfruntându-i privirea rugătoare. Nu trebuie să existe milă, nu am dreptul să dau dovadă de slăbiciune. Armele ni se ridică, se ciocnesc, conștiente că trebuie să își potolească foamea mușcând din carnea celuilalt. Setea, chiar dacă nejustificată, trebuie să fie potolită cumva… cu sânge și cu lacrimi. Cel din fața mea nu face decât să se apere, ferindu-se să mă atace, evitând orice mișcare prin care m-ar putea pune în pericol. Și acest mod al său de a mi se împotrivi îi aduce din nou pierzania. Cade cu pieptul străpuns, cu sufletul sfâșiat… sângele țâșnește șuvoi din partea stângă a pieptului, ochii îi varsă lacrimi. Îmi șoptește: “lacrimile sunt pentru tine”. Fără să îmi descopăr chipul, fără să îmi ridic masca îl privesc pe îngenunchiat. Și mă recunosc în el, în chipul lui, în zâmbetul trist, în suferință și în durere. Îi simt tristețea, îi simt rana deschisă. Îmi proptesc piciorul în pieptul lui ca să îl împing cu forță în noroiul de pe acest câmp pe care îmi voi petrece ziua. Îi simt căderea, rostogolirea, gem în locul lui… îmi șterg platoșa pătată de sânge, îmi șterg lacrimile vărsate de victima mea și pornesc încrezător în căutarea altor lupte, a altor victime.

Ca să mă calmez, înainte de a deschide ochii îmi imaginez munții înalți. Revăd liniștea lor impunătoare, forța pe care o exprimă…. Pădurea în care foșnește vântul și ochii nevinovați ai unui pui de căprioară, nedumeriți, triști, care parcă mă întreabă: “Tu de ce nu te poți juca altfel?”