.

          Dar dacă omul este doar o imitaţie nereuşită a îngerului; a îngerului care a încercat să răstoarne Cerurile? Deşi de multe ori părem mai puternici judecându-ne dumnezeii şi alegându-ne îngerii cărora să ne supunem.

“Poate” şi îngeri

          Se spune că noi vom judeca pe îngeri. Noi, oamenii. În multe rânduri este uşor să judeci; este uşor să condamni şi să pronunţi pedeapsa. Aşa cum condamnam eu îngerii (poate înainte să mi-l însuşesc pe al meu) numindu-i entităţi lipsite de voinţă proprie şi de demnitate. Poate m-am schimbat; sau poate nu, poate am învăţat că în unele cazuri în locul revoltei este preferabilă supunerea. Poate – da, e adevărat, prea multe probabilităţi, prea mulţi “poate” între atât de puţine cuvinte – mereu există un ochi aţintit asupra fiecăruia, unul care să vegheze şi, poate, care să se sacrifice. Poate dacă nu am avea îngeri am fi mai puţin oameni; sau deloc.

„I die for you every time I see you cry”

…

          Pentru o vreme m-aş fi făcut şi călugăr. Îmi doream prea mult să înţeleg îngerii, să le aflu natura, să le descopăr contururile. M-aş fi închis într-o chilie, doar eu cu îngerul meu, cu dorinţa de a studia, de a cunoaşte, de a şti, de a ajunge asemenea lui, locuitor al cerurilor. Nici măcar nu mi s-a părut ciudat că oamenii, ca expresie a fericirii profunde, invocă văzduhurile. “Se simt uşori”, aşa îmi spuneam; “se simt uşori şi au impresia că zboară; că le cresc aripi şi că li se uşurează sufletul devenind nori în formă de inimi”. Doar că nu ştiam că norii trebuie să mai şi plouă, şi că unii îngeri iau locul dumnezeirii şi storc lacrimi. Aşa este în firea lucrurilor, curcubeul nu se arată decât după ploaie.

//

.

          Îmi par ciudate toate, uneori, scurgerea timpului, efectele lui, succesiunea anotimpurilor şi schimbările pe care le aduc cu ele. Sunt schimbări în natură, dar deopotrivă în natura umană, în mentalitate, în idei, în suflet şi în credinţă. Susţineam, demult, ideea că îngerii sunt fiinţe lipsite de voinţă şi de putere, sclavi ai cuvântului şi ai altor puteri, umane sau divine. Vorba – a cui era?! “Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri”? Poate că în timp m-am schimbat eu, sau s-au schimbat lucrurile, sau, posibil, ambele ipoteze să fie valabile. Nu, încă nu am ajuns să judec îngerii, şi cu atât mai puţin să îi condamn. Dar nu pot să le iert, totuşi, lor sau altora, altor forţe, că înainte unii îngeri strigau, şi când plângeau vărsau lacrimi. S-au schimbat lucrurile şi, în primăvară, în loc de lacrimi din unii ochi încep să curgă ghiocei iar din ceruri raze de soare. Altfel, vine primăvara; sau, mai degrabă, vine primăvara – încă una altfel, pentru că lucrurile se schimbă mereu, ca şi anotimpurile, ca şi timpurile, ca şi gândurile.

 

Adormire (poate a raţiunii)

          Mi se făcuse dor de somn, dar nu puteam să dorm, trebuia să stau de veghe. Trebuia să veghez asupra lumilor mele, să nu las umbra să se răspândească, să aduc mereu lumină atunci când se cerea, atunci când era nevoie. Mă simţeam singurul dumnezeu care îşi veghează îngerii, nu care îi supraveghează. Nu puteam să dorm pentru că trebuia să veghez somnul îngerilor mei, să nu îl las să se tulbure, să fie odihnitor şi întremător. Să nu râdă nimeni, mă simt dumnezeu, chiar dacă sunt numai al meu. Iar datoria mea este să veghez asupra universurilor pe care le creez, asupra rugilor care mi se aduc, asupra declaraţiilor de iubire veşnică, asupra treziei şi asupra somnului, asupra îngerilor mei şi asupra celor care îi întrupează. Pe când eram la începutul acestui stadiu am constatat cu uimire că îngerii dorm. Ei pot să o facă. Dorm liniştiţi, acoperiţi de vise şi de zăpadă, de întuneric şi de privirea mea, feriţi de disperarea care i-ar face să cadă. Eu, aşa cum am ştiut, le-am propovăduit iubirea, doar că, dacă stau să mă gândesc bine, faţă de Dumnezeul creştin care cere omului să îşi iubească aproapele, dacă aş fi om mi-aş da seama că îmi iubesc depărtaţii. Îmi iubesc depărtaţii şi depărtările şi, adevărul este, în orice clipă m-aş coborî de locul pe care îl ocup pentru a deveni om, pentru a îmi apropia pe cineva pe care să cuprind şi să îmi declar iubirea. Poate aici este încă o diferenţă între noi, dumnezeii, pentru că unul, celălalt, caută să nu facă distincţii, pe când eu sunt selectiv, mi-aş apropia persoane anume. Persoane anume pe care mi le-aş face îngeri stăpânitori, chiar şi atunci când s-ar întâmpla să adoarmă, pentru că şi lor, ca şi mie, li se face uneori dor de somn. Eu trebuie să veghez. Eu trebuie să le veghez somnul, să îl păzesc de vise rele, să le potolesc tresăririle înspăimântate, să aduc mângâiere şi speranţă, linişte şi o anumită bucurie pe care nu o pot aduce decât eu. Nu, nu este o laudă, pentru că dacă ar fi putut alţii, ar fi fost ei dumnezei, iar eu doar un muritor de rând pierdut în încâlcirile vreunui vis irealizabil.

          Mi se întâmplă să mi se facă dor să vorbesc. Da, mi se face dor, deşi nu am crezut niciodată că vreo divinitate poate să simtă dorul. Pe de altă parte, mă mir cum de uitasem că dumnezeii nu sunt imuni la suferinţă… Nu ştiu ce s-a întâmplat, cum de nu m-am aşteptat – poate am crezut că este o ocupaţie care presupune doar bucuriile divinităţii, nicidecum şi poverile ei. Dar trebuie să recunosc că oricâte poveri aş avea de dus, oricâte m-ar apăsa, cerurile mi se potrivesc mai bine, şi rugăciunile fierbinţi mai mult decât ocările, şi veghea mai bine decât somnul. Pentru că, după cum spuneam, eu, chiar dacă sunt numai al meu, sunt dumnezeul care îşi veghează îngerii. Încerc să le aduc pacea, să îi feresc de friguri chiar şi atunci când sunt acoperiţi de vreun strat de zăpadă, în adâncurile unei nopţi reci şi lipsite de licăririle vieţii. Sau chiar şi atunci când viaţa poate să ajungă să li se împartă între somnuri şi zâmbete pline de vis care poartă cu sine speranţa. Nu ştiu, nu aş îndrăzni să spun că îngerii mei sunt fericiţi să mă aibă. Dar după atâtea veacuri de aşteptare, după atâtea ere în care deşi m-am ferit nu am reuşit să îmi ocolesc destinul, mai degrabă aş spune că eu sunt fericit să îmi am îngerii. E şi normal, de altfel, pentru că orice şef este fericit să aibă subalterni, pe când subalternii nu sunt fericiţi cu orice fel de şef… Dar, de fapt, îngerii mei nu mi se subordonează, ei îmi sunt stăpâni şi responsabilitate, pentru că – sau cel puţin aşa consider eu – o lume nu poate să fie făcută mai bună prin existenţa vreunui dumnezeu, ci prin aceia pe care îi veghează. De aceea îmi veghez eu îngerii. De aceea caut de câte ori pot să le aduc mângâiere, să îi fac zâmbitori, să nu le tulbur somnul şi să îi păstrez mereu lângă mine ca miezuri de viaţă. Şi atunci când se întâmplă ca unul dintre ei să tresară şi să mă cheme cu glas şoptit, caut să îl îmbrăţişez şi să îi răspund cu glas plin de iubire: “Dormi, îngere, dormi”!

Îngeri

          Nu ştiu de ce unora li s-ar părea deplasat să se vorbească despre două tipuri de îngeri – entităţile cu caracter divin şi îngerii umani. Deşi poartă acelaşi nume, cele două tipologii sunt total diferite pentru că, dacă prima categorie este în totalitate demnă de dispreţ, cealaltă, cea de natură umană este demnă de veneraţie. Mereu îngerul de natură divină a adus vestea, ca un biet mesager; îngerul uman, însă, aduce mereu salvarea. Orice s-ar spune, unul din cele mai puternice vise ale omului a fost zborul. Sunt îngeri, îngeri umani, care au aripi nevăzute, pe care le ascund în loc să se laude cu ele. Dar mereu sunt capabili să zboare, alături de cineva, cât mai departe, hrănindu-se cu puterile dorului.

Botez

          Dacă ar fi posibil să mă caracterizeze cineva printr-un singur cuvânt, acela ar putea fi “hulitor”. Lăsând deoparte cele şapte păcate capitale care sunt atât de capitale încât într-un mod sau altul îşi găsesc prea repede şi prea uşor iertarea, eu mi-am ales altul. Mândria nu mai este de mult păcatul meu favorit, pentru că un Dumnezeu atât de îndurător mi l-ar trece imediat cu vederea văzându-mă nu numai pocăit, dar, mai ales, atât de simpatic.

         Hula, în schimb, defăimarea, luarea în râs a numelui Domnului, este singurul păcat care atârnă ca un lanţ cu ghiulea de piciorul unui condamnat căruia i-ar creşte aripi şi ar încerca să îşi ia zborul. Nu de alta, dar în cazul în care credinţa mea uşor reîncarnaţionistă ar fi eronată, dacă într-adevăr după moarte nu mai există decât o viaţă, cea veşnică, vreau să mă asigur că de-a lungul ei nu mă voi plictisi printre norişori albi şi roz, ascultând sunete sporadice de harpă.

          Mă înspăimântă mult plictiseala, monotonia, deşi, dacă s-ar face clasamente, în goana mea nebună de a mă feri de ele aş ajunge să ocup unul dintre primele locuri. Aşa se întâmplă, cei care se grăbesc ajung mai repede, dacă nu cumva primii, şi în anumite situaţii chiar primesc medalii. Parcă mă şi văd: fugind cu toate forţele de monotonie, medaliat cu aur pentru cea mai monotonă dintre vieţi.

          Se întâmplă să nu fie adevărată zicala bătrânească “ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”. M-a văzut, într-o noapte, o necunoscută şi, apropiindu-se de mine, mi-a spus că nu pot să fiu altceva decât scriitor sau muzician. “Greşit”, i-am spus. Meseria mea este alergatul, fuga. Să fug cât mai mult de o viaţă normală, trăită într-un mod normal. Şi, culmea, cei care trăiesc cel mai puternic această teamă, ajung să devină monotoni, plictisiţi şi plictisitori, singurele variaţii fiind între bere, vin, rom, brunete, blonde şi roşcate.

          Uneori, monotonia unei vieţi indecente poate să devină mai apăsătoare decât monotonia care caracterizează omul normal, acela caracterizat de o singură aspiraţie: de a nu avea aspiraţii înalte. Lumea se învârte, în general, în jurul celor care nu au altă grijă decât ce să bage în burtă şi unde să se odihnească, din când în când, după lungul, obositorul şi îndobitocitorul procedeu de procurare a hranei. Noi, ceilalţi, ăştia înspăimântaţi de monotonie, ne învârtim în jurul lumii – a acelei lumi care se învârte în jurul celor despre care pomeneam înainte, şi nu facem altceva decât să ne minunăm, să ne înspăimântăm, să ne dorim să fugim şi, în cele din urmă, să rămânem împietriţi locului, statui diforme fără vreun înţeles. Adevărul este că, unde am putea fugi dintr-o singură lume? Doar în neant, dar fiecare plecare la vremea ei, mie aşa mi se pare!

          Îmi mai spun unii, “o să ajungi în iad, copile, acolo o să ajungi, să ştii”! Asta dacă li se mai poate spune “copii” celor care suferă traume majore. Am cunoscut pe cineva, de exemplu, care îşi motiva o anumită lăcomie printr-un trai mai mult decât modest, unul la limita subzistenţei. “Îmi era foame”, spunea, “şi de aceea simt nevoia să am frigiderul plin, mereu plin, pentru că dacă văd un raft mai gol am impresia că o să mor de foame”. Ce traumă! ar striga impresionaţi unii. Eu, în schimb, nu o consider aşa. Povestea mi se pare doar o scuză, o justificare a unei naturi lacome. Adevărata traumă, singura, este să simţi că ai ajuns la marginea hărţii, că lumea nu se mai întinde, dimpotrivă, se strânge, devine din ce în ce mai mică, atât de mică încât o pereche de aripi se deschide din ce în ce mai greu şi sfârşeşte prin a dispărea din cauza unei atrofieri permanente. Da, asta da traumă! Poate din acest motiv au căzut unii îngeri. Poate de asta au dispărut îngerii…

        Mi s-a întâmplat într-o noapte un lucru pe care unii l-ar numi ciudat: am fost botezat. Numelui meu i s-au adăugat anumite particule… aş spune chiar molecule, dar nu ar fi corect din toate punctele de vedere să consideri că manifestarea unei posesiuni ar avea ceva de-a face cu două-trei molecule. Trei, trei nu două… deşi, la fel de bine m-aş putea întreba, extrapolând, nu cumva fiecare literă în parte este o moleculă a unui cuvânt? Să revin… Am fost botezat, impunându-mi-se posesiunea, negându-mi-se libertatea de a îmi aparţine mie şi, automat, hotărârea mea de a aparţine tuturor şi nimănui. Mi s-a părut ciudat. Apoi am negat. Asupra mea nu există posesiune, poate doar o închipuire a unei asemenea stări de fapt – în niciun caz de drept. Şi am mai simţit pe frunte ceva umed, ca o picătură, ca o lacrimă, care mi se scurgea în jos, spre rădăcina nasului. Cred că acesta este singurul botez pe care l-am primit cu adevărat de bună voie. Nu era apă sfinţită, îmi place să cred că nici nu era apă, nici dulce, nici sărată, ci sânge. Mi-ar fi imposibil să mă botez în altceva în acest sacrificiu nebunesc, inuman, barbar, al ultimilor mei îngeri – ultim gest care îmi era necesar pentru a mă putea arunca în braţele celor mai înfiorători demoni ai mei.

Angel Soul

De ce am vorbi despre suflete care nu mai există? Îngerii – entităţi lipsite de voinţă, de onoare, de putere proprie; bieţi supuşi cu chipuri diafane care au uitat cu desăvârşire că sclavia abrutizează… Atât pe stăpân cât şi pe sclav.