Inimi

          Când cineva îți smulge inima, las-o smulsă. Las-o acolo, în mijlocul drumului, și înainte ca alții să o calce în picioare scuip-o cu obidă. Cu dispreț. Oamenilor li s-a dat inima ca să le fie luată, nu să țină de ea ca de cel mai de preț lucru. Și când nu mai simți, uită. Uită și caută altceva, o altă viață, ca și cum tot ce ai fi trăit până atunci ar fi fost un coșmar. Numai în coșmare li se smulge oamenilor inima. Și în filmele de duzină. Fără coșmare și fără scenarii proaste viața ar fi un paradis, chiar și cu inima pulsând sub călcâiul care o strivește. Cât să iubești mai mult?!

Reclame

Simţire

          Mai ştii cum este să priveşti în zare cu speranţă?

        Cu ochii plini de pasiune şi cu pieptul zbătându-se sub haine de nerăbdare, de respiraţie, de bătăi de inimă, de emoţie, de tine întreg – trup şi suflet care formează întregul; întregul acela care priveşte departe, aşteptându-şi depărtarea să se apropie; sau, mai degrabă, aşteptându-şi depărtarea să se îndepărteze atât de mult, complet, devenind apropiere eternă, în aşa fel încât ochii să poată fi acoperiţi de pleoape pentru ca buzele să îşi primească sărutul. Mai ştii şoapta? Mai ştii tremurul? Mai ştii…

          În mod cumplit, oricare se întreabă asemenea lucruri îşi uită uitările şi îşi simte inima. În mod ciudat, a mea bate încă. Şi bate mai repede, pentru că trebuie să mă ţină în viaţă ca să bată pentru tine.

Concepţie de viitor personaj

        Vorbeam cu cineva, acum ceva vreme, despre urmărirea visului. Mă uimea că nu înţelege ce spun, deşi încercam să fiu foarte convingător: “Mie nu îmi place să vorbesc despre urmărirea visului, haide mai bine să vorbim despre femei”. Îmi place mult efectul acestei fraze aruncate în focul unei conversaţii. Îmi place să îmi privesc interlocutorul surprins şi împietrit, parcă ruşinat de superficialitatea unei asemenea gândiri. Sunt alţii care îşi pleacă privirile chiar ruşinaţi, nu de ei, ci de mine, pentru că eu nu am bunul simţ să mă ruşinez. Aşa mi se pare, femeia este întotdeauna un subiect natural, fie că i se pun în discuţie picioarele, fie că i se comentează sânii, fie că i se admiră chipul. Sau era invers – i se admiră sânii şi i se comentează chipul?! Nu ştiu, mărturisesc că nu mă pricep la femei şi oricât aş încerca, sunt sigur că nu voi fi capabil să le înţeleg niciodată.

          Deşi de neînţeles (dacă tot vorbim despre femei), femeia este capabilă să nască exuberanţă. Nu ştiu de unde îşi trage puterea, nu ştiu dacă porneşte din ea sau din sufletul bărbatului pe care îl animă – probabil că adevărul este undeva la mijloc, pentru că fără suflet nu poate exista iubire, iar fără iubire sufletul nu are nici valoare nici exuberanţă. Ciudat mi se pare faptul că în manifestarea exuberanţelor oamenii ajung să uite de sine. Bineînţeles, cu menţiunea că bărbatul, admiţând că ar avea componenţa unei oglinzi, reflectă către femeie iubirea de care aceasta este capabilă, înapoindu-i-o (adevărat, puţin distorsionat), moment în care femeia, la rândul ei, înfloreşte şi devine exuberantă.

         Spuneam, totuşi – ciudat este că în manifestarea exuberanţei lor, oamenii uită de sine, se transformă şi cred că devin altfel. Ştiu persoane care au început să se creadă dumnezei (sau dumnezee), ştiu altele al căror mers s-a schimbat, devenind o ţopăială pe alocuri ridicolă; am auzit de persoane care în temeiul iubirii pretindeau că pot să zboare. Mi le şi închipui căutând cu privirea piscuri de munţi sau clădiri înalte pe care să urce, să îşi ia avânt, să îşi deschidă aripile şi să sară. Să sară în golul iubirii, deşi la fel de adevărat, absenţa ei tot un gol este, sau mai degrabă vid sau abis, exprimarea este la alegere.

          Uitarea de sine atrage după sine atenuarea instinctului de conservare. Am auzit de persoane care plângeau murmurând: “mi-ai ucis sufletul”. Eu aş fi răspuns: “cine te-a pus să îl oferi”? Adevărul este că minima demnitate impune ca sufletele pretins muribunde să se întindă pe catafalc în linişte, fără suspine şi fără declaraţii. Moartea este tăcere, reproşul, declaraţia loviturii este doar un pretext de a mai cerşi încă un cuvânt; măcar un cuvânt. Ciudaţi oamenii şi diferiţi, ei dimpreună cu principiile şi cu credinţele lor! Se întâmplă ca unele exuberanţe să fie închipuiri, iar zborul să fie minciună deşartă. Atunci, acela (sau aceea) care se aruncă în înălţimi sperând să le străpungă cu aripi închipuite, prăbuşindu-se, ajung să îşi fractureze ceva. Şi totuşi, oricât de ciudaţi ar fi, oricât de diferiţi bărbatul şi femeia, în definitiv sunt toţi la fel. Dacă ai întreba pe oricine, ţi-ar spune că preferă să îşi rupă o mână sau un picior, deşi acelea pot deveni handicapuri vizibile. Ceea ce nu se vede este, însă, preţuit mai mult. Ai auzit tu de cineva care să spună: “Prefer să îmi fracturez inima”?!

Final (I)

          Aşa spune vorba populară, nu neapărat prosteşte, dar filosofico-fatalist: “un sfârşit este un început”. Un fel de înţelepciune prostească, pentru că acceptarea divinităţii şi a sorţii în detrimentul propriei puteri izvorâte din încăpăţânare nebunească şi din ambiţie nu poate să fie altfel decât prostească. Şi dacă stăm chiar strâmb şi judecăm drept, reciproca este complet valabilă – un început este un sfârşit, pentru că nimic în lumea asta nu este mai durabil decât schimbarea. Ea, dimpreună cu noi, oamenii – adică aceia care avem curajul să scimbăm, sau să facem ceva ca să scimbăm – dictează mişcarea de revoluţie a pământului şi acţiunea de evoluţie a omului. Evoluţie însemnând orice, pentru că orice experienţă înseamnă o învăţătură, iar învăţătura, ştiinţa, nu exclusiv de carte, ci a lumii, valorează mai mult decât orice grămadă de bănuţi lucitori.

          Nu, să nu fiu înţeles greşit, nu condamn şi nu dezaprob lăcomia, atâta timp cât este una utilă. Palate, castele, comori, bogăţii nenumărate nu vom lua cu noi dincolo. Şi nici măcar bogăţia de informaţie, nici de cunoştinţe teoretice sau practice – nimeni nu s-a întors de dincolo ca să depună mărturie pentru cele care ne folosesc sau nu ne folosesc. Mai degrabă cred că adevărata bogăţie este ceea ce lăsăm în urmă, nu ceea ce strângem pentru a ne face vieţi uşoare sau în speranţa copilăresc-stupidă că am lua cu noi în altă parte.

            Eu, eu însumi sunt lacom, de trăire, de senzaţie, de sentiment, de nematerialităţi care să mi se cuibărească în suflet şi pe care să le împlânt în acelea ale altora chiar dacă acţiunile, în sine, dor. Dar, în definitiv, cândva, într-o iarnă, a vieţii, nu a anotimpurilor, fiecare ajunge să îşi numere nu monedele din pungă, şi nici averile, ci acele cicatrici de suflet rămase dureroase, şi visele spulberate şi speranţele neîndeplinite, şi, mai ales, lucrurile bune. Pentru că, înainte de a deveni început, sfârşitul este doar un sfârşit, şi orice sfârşit, psihologic, contabil, juridic şi oricum veţi mai dori să priviţi lucrurile, trebuie întâmpinat cu un bilanţ, cu un raport. Un raport sincer, faţă de acel sine care urmează să părăsească lutul, în care să ardă acel “pozitiv”, acel plus care pe unii îi ajută să înfrunte mai senini întunericul.

            Aşa se întâmplă, este în firea lucrurilor, iarna zilele sunt scurte şi nopţile lungi. Dar spre deosebire de zile, care pot să fie pline de neguri, nopţile pot să fie luminate. Nu ştiu al câtora mai este acest adevăr suprem al meu, orice întuneric este străpuns de flacăra slabă a unei lumânări, şi atâta timp cât există o lumină pâlpâindă a speranţă, nimic nu este insuportabil. Pentru că mai puternică decât o lumânare aprinsă într-un brad, sau pe un mormânt, şi mult mai importantă, este lumânarea care arde în suflet. Chiar şi atunci când mâinile ne sunt îngheţate de geruri, de orice fel ar fi ele. (Piesă de sezon, şi tare dragă gândurilor mele, poate neprevestitoare de finaluri).

Break your heart

          Uneori oamenii trebuie să înveţe să urască. Să se teamă într-atât de mult să trăiască şi, în acelaşi timp, de moarte, încât singura cale de scăpare să le fie ura. O ură devastatoare întoarsă împotriva unui lucru, a unei persoane sau chiar a lor înşile. Abia atunci absolut orice este permis, şi autoflagelarea şi atentatele îndreptate asupra sufletelor altora. “Ce folos să aibă alţii aripi dacă eu nu am”? Şi atunci, din mulţimea de suflete frânte, răsfrânt, unul se poate ridica, murdar, cu ochi goi, cu buze strânse şi cu dinţii scrâşnind. Pe rând, poate la nimereală, poate alegându-şi îndelung ţintele, smulge aripi, incendiază simţiri pe care le lasă să ardă până la ultimul bob de jar, cu focuri din care nici pasărea Phoenix nu ar mai fi scăpat cu viaţă. Sunt unii cărora le place să declanşeze incendii devastatoare în urma cărora nu mai rămâne decât pustiul. Un pustiu care nici măcar nu mai este apăsător, un pustiu privit mai degrabă ca un dat. Uneori, în întoarcerea grăbită a spatelui, vreunul mai are timp să audă lamentarea împinsă la absolut – “Eu cum o să trăiesc după tine”? Sunt prea puţini cei capabili să îşi asume, curajoşii care să privească în faţă adevărul ca să poată răspunde. “După aceea nu mai există viaţă. După mine nu se mai trăieşte, se vieţuieşte”.

          Uneori, asemenea cuvinte pot provoca celui căruia îi aparţin o voluptate fără margini, mai intensă decât cel mai intens sărut al unei femei, mai mângâietoare decât cea mai caldă mângâiere, mai plăcută decât orice altă plăcere la care s-ar putea gândi cineva. Dar ceea ce este uimitor, în realitate, este că ura capătă un alt chip, altfel menirea ei nu ar putea fi îndeplinită. Pentru că numai nepăsarea poate să ucidă suflete…

Plecare

          Ce s-a întâmplat?

          Nu știu… am văzut-o plecând. I-am privit silueta depărtându-se, dispărând treptat în ceață. M-a cuprins o tristețe înfiorătoare. Am vrut să o strig, să se oprească, să îmi mai lase câteva momente în care să mă obișnuiesc cu ideea. Nu am putut să scot nici un sunet prin buzele uscate. Gura îmi era cleioasă, dinții mi se încleștaseră. Pulsul a început să mi se accelereze. Am simțit mai întâi cum pieptul dă să mi se spargă. Apoi tâmplele au început să îmi pulseze. Am vrut să duc o mână către ele, să le ating într-o încercare de a le calma… Am simțit cum paloarea mi se răspândește pe chipul crispat, sub forma unei fierbințeli înghețate. Simțeam cum la rădăcina părului se naște o transpirație rece. Imaginile au început să se tulbure. Contururile deveneau nesigure, ireale, schimbătoare. Lumina pâlpâia devenind din ce în ce mai slabă, deși făceam eforturi supraomenești să îmi țin ochii deschiși. Nu am mai auzit nimic decât niște glasuri de copii – copiii noștri nenăscuți încă. Cântau, parcă bucurându-se că voi fi lângă ei, dacă nu aici, unde sunt eu, acolo unde sunt ei. O plutire, ca o alunecare, ca o înălțare, un zbor lin în care fluctuațiile erau ceva cât se poate de normal. Înainte să tragă după ea cortina groasă a ceții s-a oprit și m-a privit încă o dată. Pentru ultima oară. Nu m-am speriat, deși fața ei până atunci îmbujorată era descompusă. Slăbise mult, își pierduse puterile… era ea și totuși altcineva. Am privit-o în ochi, zâmbind. Și atunci inima s-a rupt în mine.