Viaţa şi alte variate vulgarităţi

          Într-o noapte, pe când îmi pierdeam vremea în faţa unui pahar, nehotărât ce să încep să scriu, mi-am spus că nu ar fi rea ideea unei cărţi de citate. “Ştiu, mi-am spus, ar fi un pas înapoi”. Pe de altă parte, ar putea fi un pas către curentul actual al microbului citatelor. Cu vulgaritatea de rigoare, nu am putut să nu constat că lumea se rezumă la citat şi se învârte în jurul său. Dacă mi se permite să uzez de o oarecare “aroganţă” intelectuală, Nietzsche scria undeva: “Asta e viaţă? Fie”! Or, în baza principiului menţionat – pentru că şi eu la rândul meu pot să fac dintr-un citat principiu – am hotărât să îmi amân anumite proiecte, dacă nu cumva să renunţ la ele, şi să mă aliniez lumii. Poate şi pentru că, aşa cum spunea românul nostru Paler, “ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată”.

         Într-o seară, plictisindu-mă şi simţind nevoia unei ieşiri nocturne, dau un telefon. “Ce faci”? întreb, când mi se răspunde într-un final. “Citeam”. “Ce”? “Nişte citate”. Numai bine, mi-am spus, având proaspătă în minte ideea cărţii la care mă gândisem. Viaţa, nu numai lumea, poate să fie cuprinsă, oricât este ea de lungă, de zbuciumată sau de plictisitoare, într-o formulă sintetizată care, chiar dacă nu reflectă experienţă, în anumiţi ochi arată cultură. Şi de ce nu?! Citatul este mai accesibil decât orice carte; şi uite că acela – nu mai ştiu cine spunea că “în cărţi şade înţelepciunea lumii”, dar numele este mai puţin important decât ideea – ei bine, acela se înşela. În citat şade înţelepciunea lumii, mai degrabă, şi Menandru (habar nu am cine e!), spunând că “nu înseamnă că dacă ai păr alb ştii să şi gândeşti” este doar un altul, ilustru necunoscut, care se aruncă pe sine în derizoriu negând evidenţa. Citatul nu se gândeşte, se citează; se emană; se emană cu titlul de sentinţă, definitivă şi irevocabilă de multe ori – cu atât mai mult cu cât eu, personal, am întâlnit până şi bărbaţi care îşi ascundeau înţelepciunea prezumată cu ajutorul vopselei de păr.

          Totuşi, cum rămâne cu ce a zis Einstein?! Aşa m-am întrebat când încă nu mă hotărâsem deplin, „să încep, să nu încep”? “Încearcă să fii un om de valoare, nu un om de succes”. Caduc şi desuet, mi s-ar spune, pentru că într-o societate a citatelor, valoarea este dată de succes şi nu invers. Şi ceea ce nu are succes se prezumă că nu are valoare. Este exact ca în cazul inteligenţei, şi succesul se prezumă. Dar să revin la cartea mea de citate. Într-o noapte o începusem, sunt aproape gata să jur că o începusem, dar după câteva minute am revenit la ideile mele de dinainte, la dubiile şi la nehotărârile mele. Cum zicea Kierkegaard, într-o vreme în care inteligenţa avea mai mare putere decât citatul: “viaţa poate fi înţeleasă numai privind înapoi, dar trăită privind înainte”. Aşa mi-am propus să fac şi eu şi, privind retrospectiv, am înţeles că nu sunt capabil să mă înham la asemenea proiect şi că ar trebui să rămân ancorat în ale mele. Cu atât mai mult cu cât acel “nosce te ipsum” (al cui Dumnezeu era?!) mi l-am aplicat cu atâta sfinţenie încât demararea unui proiect pe care nu pot şi nu vreau să îl finalizez mi se pare prostie curată. Dar, pentru că vorba zice “niciodată să nu spui niciodată”, mi-am notat undeva, pentru când voi ajunge într-o pană de idei, sau în vreun caz, trecător sau nu, de demenţă comercială, ideea cărţii de citate. Pentru că în viaţă nu faci mereu ceea ce îţi place, ci ceea ce se cere. Cu atât mai mult cu cât, undeva într-o crâşmă, în faţa unei beri gigantice, bine zicea Amicul – şi să îi scuzaţi vulgaritatea, pentru că eu doar citez: “Viaţa are obiceiul prost de a te fute în gură când te aştepţi mai puţin”.

To be, or…

Cum ne place nouă, mie şi celui mai bun prieten, să ne spunem uneori, “şi a fi prost este o realizare”. Analizată stricto senso, afirmaţia nu poate fi altfel decât laudativă. Realizările, pozitive sau negative, arată mobilitatea individului, faptul că acesta nu este suspendat undeva într-un timp şi într-un spaţiu în care nu face altceva decât să aştepte, inert, moartea. Acţiunea în sine presupune un efort, iar efortul are, de fiecare dată, rezultate – reuşită sau eşec.

Acum ceva vreme, într-o mentalitate comunistă aflată la final, eram învăţat că nu este important să câştigi, important este să participi. Pentru ca, peste noapte, mentalităţile să se schimbe radical, participarea să devină insignifiantă şi să mi se spună că locul doi nu există, că are aceeaşi valoare ca locul douăzeci, două sute sau patru sute. Învinşii sunt întotdeauna uitaţi, doar învingătorii rămân în memoria colectivă – este un lucru pe care l-am învăţat relativ uşor, din fericire, la o vârstă fragedă.

Nu mă pot opri, însă, să nu privesc înspăimântat, uneori, prăpastia care se cască între generaţiile de ieri şi cele de mâine. O prăpastie peste care pare din ce în ce mai greu să se dureze vreun pod, pentru că, din diverse motive, orice pilon pe care am încerca să îl construim se năruie peste noapte sub influenţa unei alte mentalităţi actuale, o antiteză cruntă a vechiului “ai carte, ai parte”. Într-un fel, am impresia, trăim în beznele celui mai apăsător comunism cunoscut vreodată fiinţei umane, fiind martorii arderii pe rug a culturii şi a valorilor esenţiale, îndobitocirii crunte a maselor, egalizării acestora şi încadrării lor într-un spirit de turmă pe care îl numim “modă” sau “spiritul vremii”.

Spiritul vremii noastre este unul sărac, îndrăznesc să spun, sau, mai precis, spiritul vremii noastre este, de fapt, o lipsă a spiritului. Am ajuns să ne trădăm pe noi înşine, uitând acea clasificare a nevoilor care se preda, cândva, obsesiv, la orele de economie. Uităm că nevoile primare sunt caracteristice (şi) animalelor, dar, în continuare, ne plasăm deasupra lor invocând argumentul suprem al raţiunii. Omul este un animal înzestrat cu raţiune – deci superior – dar… dar se ghidează, în continuare, exclusiv, după nevoile primare pe care caută să le satisfacă încălcând, de multe ori, anumite limite, anumite reguli, renunţând la valori şi construind altele – valori care frizează, din păcate, nonvaloarea.

Decăzând spiritual şi intelectual, omul începe să se (re)apropie din ce în ce mai mult de statutul natural de bestie, pentru că raţiunea, fără a fi utilizată în virtutea unui anumit nivel de cunoaştere, nu îşi mai are rostul, nu îşi mai îndeplineşte rolul elementar. Gândirea este dezvoltată, încă din antichitate, în baza unei educări a minţii şi a spiritului, ceea ce omul modern pare să arunce în uitare. De multe ori am auzit că trebuie privit mereu înainte, pentru că, având în vedere dezvoltarea socială, progresul ştiinţific, e normal să ne considerăm superiori altor faze prin care a trecut societatea. Deşi, nu ştiu cât de reală este această superioritate pe care omul contemporan o invocă.

Mă întreb, uneori, dacă nu cumva această superioritate nu este, în realitate, doar un mod de parare a nimicniciei pe care o simţim, a decăderii fiinţei umane din punct de vedere ideatic. Pentru că de aici apar problemele, de aici apare aprecierea calpă a unor valori frivol-peremptorii, a unor oameni care într-un fel sau altul sunt ridicaţi, aşezaţi în faţă ca modele, sfidând, însă, faptul că în ei nu există nicio calitate care să îi facă să fie demni de urmat.

Probabil că o societate care are ca lideri oameni mai degrabă demni de dispreţ decât de apreciere este sortită să se transforme în aşa fel încât să le reflecte chipul, să se recreeze după asemănarea celor care o conduc. Reacţia tardivă de manifestare a dezgustului, de negare a noilor valori, de dezicere de “modă” sau de “spiritul vremii” poate să apară, aşa cum este normal, în anumiţi indivizi. Dar este puţin probabil să mai schimbe ceva, alunecarea în derizoriu, odată făcută, este imposibil de oprit fără o contraofensivă susţinută care să găsească ecou şi care să retrezească la viaţă raţiunile pe cale să adoarmă.

Asemenea acţiuni, de multe ori sortite eşecului, cer hotărâre, determinare, chiar sacrificiu la un moment dat. Însă, pentru cei mai mulţi, este mai uşoară ruperea de lume, adoptarea unei opinii separate, a unei atitudini nihiliste care condamnă strâmbăciunea dar nu luptă să o îndrepte, care ar vrea să vadă detronată valoarea-nonvaloare dar nu aduce în prim plan vreo alternativă, nici măcar haosul. Comoditatea, uneori teama, sunt duşmanii cei mai de seamă ai acestor semi-nihilişti care la un moment dat se satură să şi condamne, resemnându-se, spunându-şi “ăştia suntem”. Şi apoi viaţa îşi urmează cursul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, poate doar apariţia, în vreun suflet, a unei frustrări nerostite, mereu prezente, dar prea puţin luată în seamă. O nouă victorie a dezamăgirii, a renunţării şi a spiritului de turmă. “Ăştia suntem”!

Dar oare condamnarea prostiei despre care vorbeam la început reflectă prezenţa inteligenţei, puterea valorii întrupate în persoana condamnatorului? Oare, acela care pierde, nu este, în realitate, pierzător doar pentru că nu a avut la îndemână mijloacele şi capacităţile intelectuale de a ieşi învingător? În cazul victoriei prostiei asupra inteligenţei, nu cumva ar trebui să caracterizăm aceste atribute în mod invers – prostia ca inteligenţă şi inteligenţa ca prostie? Sau vor exista cazuri în care vor apărea scuze, precum “deşteptul cedează primul”, sau “teme-te de prost pentru că are mintea odihnită”, trecându-se, însă, sub tăcere, hibele din raţionamentele inteligenţei, lipsa ei de hotărâre, teama de a purta o luptă decisă şi constantă împotriva a tot ce îşi doreşte să condamne.

Trăim o vreme în care fiinţa umană începe să decadă. Dar nimeni nu face nimic să oprească această rostogolire în abis, doar declamăm, explicativ, că “ăştia suntem”. Momente în care, cu resemnare, inteligenţa capitulează în faţa prostiei pe care nu mai are puterea să o înfiereze. Pentru ca următorul pas să fie acela de integrare aparentă în rândurile învingătorilor, o adaptare la vremuri şi la mode. Mereu celui care se adaptează îi este mai bine decât celui care nu urmează decât calea pe care o crede dreaptă, refuzând să se abată de la ea.

Şi atunci?

To be or not to be… stupid? That is the question!