Eu nu am văzut ceruri descheiate la şliţ, numai oameni; dar se pornise să plouă. Părea mai mult că scuipă – cam aşa cum scuipă oamenii cu lacrimi pe visele neîmplinite, cele pe care simt că trebuie să le înlocuiască. Şi, în timp ce căutam cu disperare un pachet de ţigări, mi-a trecut prin minte că orice scriitor ar trebui să-şi caute răspunsurile la întrebări prin buzunare. Nu, nu pentru că l-ar găsi, doar pentru că de multe ori absenţa răspunsului nu poate naşte decât întrebări.
Cred că de multe ori raţiunea excesivă se poate dovedi un cuţit cu două tăişuri. Nu de puţine ori îmi sfătuiam umbra întinsă pe albul peretelui să se ferească; şi ea, şi alţii – să se ferească, să aibă mare grijă, pentru că iubirea prosteşte. Pe de altă parte, umbrele păreau că îmi răspund cu întrebări, unele care mă tot trăgeau de mânecă. Se mai îndrăgosteşte cineva cu adevărat într-o societate de consum în care, în mod cumplit, omul este cel mai consumat produs?
Nu ştiu cum se face şi pentru ce merite, dar una dintre noutăţile din viaţa scriitorului este o invitaţie la un interviu radiofonic care se va consuma astăzi. Ca să nu fiu prins nepregătit şi, totodată, ca să mă antrenez puţin, într-o noapte m-am decis la un simulacru de interviu pe care mi l-am luat eu însumi. În definitiv – să nu râdă nimeni! – sunt momente în care toţi ne suntem datori cu întrebări chiar dacă nu ne dorim să le dăm răspunsul.
*
Eu, Întrebător: Să începem cu o întrebare uşoară. Când te-ai născut?
Eu, Răspunzător: E interviul scriitorului, sau al omului?
Eu, Î: Al scriitorului.
Eu, R: În funcţie de data la care ne raportăm în acest simulacru, pentru că ideea mi-a venit înainte de lansarea Gândurilor, întrebarea corectă ar fi „când te naşti”. Totuşi, pentru că întrebările şi răspunsurile cad sub ochi străini ceva mai târziu, mărturisesc că nici folosirea timpului trecut nu este eronată. Indiferent de nuanţa gramaticală a întrebării, răspunsul este acelaşi – 17 octombrie. Aşa mi-am propus, să mă nasc după al treilea volum publicat.
Eu, Î: De ce 17? Are o însemnătate specială?
Eu, R: Da. Oricine s-a aplecat vreodată asupra numerologiei ştie că şapte este o cifră magică. Am adăugat la ea nota, zece. Pentru că nu am fost obişnuit cu ea pe vremea în care eram elev, am ajuns, în manifestarea nebună a unui cult al personalităţii, să mi-o acord singur. Plus de asta, o altă zi din cursul săptămânii nu era potrivită.
Eu, Î: Nu cred că are rost să te întreb de când scrii, mai interesant mi se pare să întreb: cum scrii?
Eu, R: Cu grijă. Noaptea; uneori şi ziua. Cu suflet. Cu îndârjire. Cu ură. Cu durere. Pe laptop. Pe hârtie, cu pixul. Pe telefon, compunându-mi drafturi de mesaje pe care nu mi le trimit niciodată. Nu, pe ziduri nu scriu, pe ele nu aş putea scrie nimic mai genial decât ce am citit în toaleta unei crâşme scrijelit pe perete: „Rock, mătuşă”!
Eu, Î: Haide, te rog, să nu ne lansăm cel puţin deocamdată în preferinţe muzicale şi nici în poveşti cu beţivi.
Eu, R: A merge în crâşmă să bei până trebuie să mergi la toaletă nu te face beţiv. Şi dacă eşti recalcitrant încheiem interviul, ne oprim aici!
Eu, Î: Ce te inspiră?
Eu, R: Nimic. Totul. O figură, o melodie, un trup, o noapte. Nopţile mai mult ca orice, poate cu o singură excepţie pe care nu vreau să o dezvălui.
Eu, Î: De ce?!
Eu, R: Pentru că numele ei se potriveşte cel mai bine pe buzele mele, doar în şoaptele mele.
Eu, Î: Iubeşti?
Eu, R: Eşti prost?
Eu, Î: Nu, dar întreb.
Eu, R: Şi eu. Eşti?
Eu, Î: Devii recalcitrant, încearcă să te relaxezi. Care este cel mai frumos oraş din România?
Eu, R: Cymeria
Eu, Î: Nu există, vrei să spui…
Eu, R: Ce, Macondo exista?
Eu, Î: Bine. Din lume?
Eu, R: Nu ştiu, nu am văzut-o pe toată. Din ce am văzut, însă, Viena e depăşită doar de Koln. Şi ca să nu mă întrebi în mod stupid „de ce?” o să şi motivez spunând că ştiu nemţii ce zic; obligatorii de vizitat în Koln sunt Domul şi crâşmele.
Eu, Î: Nici nu ştiu dacă eşti serios sau iei lucrurile în derâdere. Uite, o întrebare la care s-ar putea să răspunzi cu mai multă minte şi seriozitate; care este scriitorul pe care îl urăşti cel mai mult?
Eu, R: Probabil vei râde… sau te vei simţi jignit. RN. Nu spun că nu are ce căuta în peisajul literar, nu spun nici că nu are talent, nici că are. Nu mă citesc, deci nu l-am citit niciodată, dar sunt sigur că poate scrie mai bine.
Eu, Î: Te ascunzi, nu eşti suficient de relaxat… Ce preferi, marea sau muntele?
Eu, R: Am mai răspuns cândva la întrebarea asta, nu cu mult timp în urmă – venise din partea altcuiva. Muntele lui Venus.
Eu, Î: Îţi baţi joc?!
Eu, R: Deloc. Dar ce am fi fără (auto)ironie şi sinceritate? În economia Universului, a Universului, nu a oamenilor, chiar şi când voi refuza Nobelul noi doi tot „nimeni” vom fi.
Nu ştiu cum, într-o noapte sau zi (Dumnezeu ştie!) m-am trezit spunându-mi: „prea am tăcut”! Probabil era într-o zi, pentru că pe multe dintre ele mi le dorm. Şi pentru că prea îmi tăcusem… Ce să fac?! Sunt un om al extremelor, şi nu mă pot echilibra decât migrând dintr-una în alta. Dar să revin; pentru că prea îmi tăcusem, m-am întrebat insinuant: „ce faci tu aici”? M-am uitat în jur; eram în patul meu, între pereţii mei, închis de uşa camerei mele, privit de tavanul meu alb. „Cum ce caut aici?! Aici sunt eu”! Am vrut să o alung, dar vocea mi se adresă din nou, punând întrebări cărora nu voiam să le răspund; de fapt nu, punând întrebări pe care nici nu mai voiam să le aud. Mi s-a întâmplat, în ultima vreme, să fiu nevoit să ies din chilia mea, să întâlnesc lume şi nu ştiu cum, tot privindu-i, pe unii mai mult decât pe alţii, mi-am întărit părerea: orice om îşi este dator sieşi cu întrebarea, nu cu răspunsul. Cred că de-asta căuta să mă scruteze vocea aceea care prea mă trezise prematur. Dar pentru că mi se întâmplă să îmi calc principiile – normal, de aceea ni le facem, ca să avem ce încălca! – mi-am dat răspunsul la acea întrebare insinuantă: „ce faci tu aici”?
A fost o vreme în care voiam să prind Cerul în pumn şi să dau cu el de pământ. Am vrut să răscolesc Pământul, să îl întorc cu susul în jos, să îi schimb mersul, să îi eliberez locuitorii; să îi eliberez de lucrurile care îi fac mici, să îi transform în înţelepţii Cetăţii, am vrut să calc legi, să le înlocuiesc cu altele mai bune. Am vrut… Oh, dar ce nu am vrut! Am vrut tot, până într-o zi, sau într-o noapte – cine mai ştie!, în care mi-am dat seama că tot ce îmi doresc nu mi se potriveşte. Şi de atunci am vrut să privesc cerul în stele aşa cum privesc omul în ochi şi, chinuind, bucurându-mă, sufocându-mă, revărsându-mi uneori dozele de fericire, să mă ascund în rânduri. În nişte rânduri care poate, cândva, vor ajunge la cineva care va voi să prindă Cerul în pumn şi să dea cu el de pământ. Să răscolească Pământul, să îl întoarcă cu susul în jos şi să îi schimbe mersul. La cineva care va avea impresia că are puterea să o facă şi, mai ales, menirea. Pentru că scopul meu e altul, să privesc cerul în stele.
Pentru că se spune bine, după autobuze şi după femei nu trebuie să fugi niciodată, cu pas moderat, încet şi grăbit deopotrivă, am ajuns la o crâşmă într-o companie de zile mari, deşi se înnoptase. Ceea ce m-a înciudat cel mai tare, dacă se poate spune că m-a înciudat ceva – este o exagerare plină de adevăr! – este că mereu se găsesc întrebări la care ori nu putem să găsim un răspuns, ori suntem nevoiţi să ni-l dăm noi înşine, cu posibilităţile noastre, periodic.
Spun periodic pentru că – iată una dintre înciudări! – timpul trece şi orice bătălie pornită împotriva acestei treceri este pierdută din start. Partea bună este că prin această trecere, dacă avem noroc, ajungem să ne schimbăm şi noi, nu numai fizic ci şi din punct de vedere mental. Lucru care ne permite să ne reluăm întrebări cărora să le răspundem mai bine, sau mai complex, cu „mintea de acum”, nu cu “mintea de atunci”. Eu, din păcate, sau din fericire, neavând ce face cu timpul meu – doar nu o să îl pierd luptându-mă împotriva trecerii lui! – ca să mi-l umplu cu ceva, mai în joacă mai în serios, îmi pun tot soiul de întrebări.
Spre exemplu: „dacă tot scriu (e ciudat, pentru că scrisul înseamnă inclusiv o încercare de a păcăli timpul, o luptă de gherilă, nu un război declarat), ar trebui să scriu ceva care să dureze, să rămână; deci, ce dă valoare unei cărţi, o asemenea valoare încât, dacă eu nu pot, ea să învingă pentru o vreme timpul”? Fără să mi se reproşeze asemenea dileme, dimpotrivă, mi s-a atras atenţia că ar trebui să încetez cu copilăriile şi să mă ocup de lucruri serioase, adică de scris. „Păi cum”?! Este adevărat, scriem ceea ce suntem, ceea ce avem în vene, în inimă şi în minte, or o transpunere a acestui mod de gândire ar duce la concluzia că o carte lipsită de valoare nu putea fi scrisă decât de un om lipsit de valoare. Ceea ce, să mă ierte toată lumea, este imposibil să fie adevărat. „Şi dacă, pentru a putea vorbi despre valoarea cărţilor, ar trebui să ne întrebăm ce este Literatura”? Cred că răspunsul pe care l-am primit îl voi păstra în minte multă vreme; sintetizând: să te întrebi ce este literatura este o prostie. Cred că este adevărat, Literatura poate să fie multe lucruri; poate să fie totul şi nimic; totul sau nimic. În definitiv, şi Sandra Brown şi Danielle Steel fac literatură; adevărat, nimicuri pentru bucătărese, pentru gospodine nefutute şi neglijate, pentru oameni a căror singură grijă este să îşi spele creierul sau să citească numai cum prinţesa, după ce îşi strecură mâna în pantalonii lui Făt-Frumos, a trăit fericită alături de el până la adânci bătrâneţe fără să mai moară vreodată. S-ar putea spune că şi asta este o înfrângere ipotetică pe care o suferă Timpul. Dar este o ipoteză stupidă. O asemenea înfrângere, cum ziceam, ipotetică, nu echivalează deloc cu aceea suferită în faţa lui Don Quijote. Sau în faţa lui Cervantes. Orice s-ar spune (şi s-ar putea spune orice!), chiar şi fără a i se putea demonstra ştiinţific valoarea, într-un studiu făcut de Institutul Nobel din Norvegia pe un eşantion de o sută de scriitori din cincizeci şi patru de ţări, „Don Quijote de la Mancha” s-a clasat pe primul loc într-un clasament al „celor mai bune şi de referinţă cărţi din literatura universală”.
Deşi iniţial aş fi vrut să scriu despre ceva ce mi s-a spus despre psihologie – enormitate, din punctul meu de vedere – am renunţat momentan. Pentru că o enormitate mai mare ca aceasta, de a spune „eu am învins timpul”, nu cred că există. De învins nu învingem, doar unii dintre noi, cei favorizaţi, îl mai putem minţi cu câteva sute de ani. Poate chiar mii.
Într-o noapte, sondând conţinutul unui pahar de vin deopotrivă cu conţinuturile mele, m-am întrebat ce aş face în anumite situaţii. Spre exemplu, ce aş face dacă m-aş putea întoarce în trecut, dacă m-aş putea vedea, pe mine cel de atunci, cu ochii de acum. Şi, mai ales, m-am întrebat, „ce mi-aş spune”? Nebunie, nebunie mare asemenea întrebări şi gânduri, pentru că pot ajunge să răscolească. Pot împinge la autoanalize, la judecăţi, la gânduri, inclusiv la repercusiuni asupra prezentului. Asupra prezentului om – acela care a trecut prin toate pe care le cântăreşte şi care, într-un fel sau altul, i-au dat naştere. Nu suntem născuţi numai de femei ci şi de viaţă, atunci când ne marchează decisiv şi, probabil, şi de alţi oameni. Şi mai cred că în fiecare zi ne naştem câte puţin, pentru că suntem supuşi schimbării, dacă nu în esenţă, în concepţii, în atitudine şi în gândire.
Mi-aş uita trecutul, uneori, chiar dacă se spune că cine uită nu merită, dar m-aş păstra pe mine, aşa cum sunt. Cu aceeaşi întrebare, ce mi-aş spune dacă…
„De ce?” nu este întrebarea progresului, cum ar afirma unii; nici a regresului. Nici măcar nu este apanajul nemuririi – oamenii nu sunt nemuritori, poate doar întrebările lor. „De ce?” este întrebarea care face Pământul să se învârtă. Este întrebarea care naşte Universul, care ne dă puterea să nu murim înainte de vreme. Deşi pe mine, mărturisesc, prea des m-a apropiat mai mult de moarte decât de viaţă. Mă pierd în nopţi întunecate şi însingurate şi mi se pare, de multe ori, că doar ea, întrebarea, mă mai însoţeşte. Cred că sunt oameni care şi-au pierdut încrederea în mine. Eu de ce nu mi-am pierdut-o?! „De ce”? De ce îmi vreau Noaptea drept soaţă – femeie de fiecare noapte mereu alta – în loc să mă pierd între coapse de femeie caldă şi vie şi lipsită de vise?!
Nu pot să spun cu certitudine. Uneori nu îndrăznesc să îmi dau răspunsul de teama lui. Răspunsul la întrebare m-ar putea ucide, sau, la fel de bine, m-ar putea face să renunţ. „De ce scriu?! Eu de ce scriu, ce mă determină să o fac, în loc să am curajul să urmez cursul logic al vieţii”?! Aşa mă întreb, cuprins de noapte şi de disperare, dorindu-mi să îmi smulg părul sub greutatea incapacitării frazei. A frazei pe care vreau să o scriu, a frazei pe care vreau să o transform în dezlegare a enigmei. Nu, nu sunt un om misterios, necunoscutul mă înspăimântă. Şi totuşi, deşi caut răspunsul în mine, nu mai vreau să mi-l dau niciodată. Dar trebuie. Trebuie să mă martirizez sub povara întrebării – să nu râdă nimeni! Şi să mi-o port ca pe o cruce până în clipa în care, chiar dacă nu am o oglindă la îndemână, privindu-mă spre interior, îmi dau răspunsul. Şi mă mint că un răspuns plat şi timid nu este neapărat un răspuns decisiv.
La o bere – la o bere nu se întâmplă nimic, şi totuşi se întâmplă prea multe – m-am întrebat de ce o fac, aşteptând de la alţii răspunsul. „Ăia care spun că scriu pentru ei să mă lase dracului în pace”! a tunat lovind cu pumnul în masă un confrate în ale degustării. Şi totuşi, eu scriu pentru mine, de aceea cred că am simţit că e necesar să îl las să se reculeagă. Dar jur că este şi o minciună! Dacă cineva mi-ar spune: „vei fi singurul tău cititor, dar vei avea posibilitatea să scrii pentru tine. Ia un dram de talent” i-aş râde în nas şi i-aş spune să se ducă dracului. Inutilitatea scrisului şade în a scrie pentru nimeni; sau doar pentru tine. Nimeni suntem toţi, contează doar câţi oameni au puterea să ne contrazică. Nu, nu scriu pentru mine. Nu eu.
Pentru glorie nu scriu. M-am simţit bine când altui comesean i-am pus o problemă: „De acord, pentru glorie este o prostie să scrii. Dar dacă ajungi să o consideri ca fiind recompensa venită din partea scrisului”?! A tăcut şi am tăcut şi eu. Sunt oameni care fac lucruri ca să fie făcute, sunt oameni care fac lucruri pentru o recompensă. Am fost învăţat să fac lucrurile bine chiar dacă nu am o altă răsplată decât satisfacţia lucrului bine făcut, deci Gloria ar trebui să îmi fie străină. Doar dacă nu cumva ar fi o femeie care să îşi lepede hainele şi să mă îmbie – deşi nu garantez că i-aş ceda. Posibil să fi ajuns genul de bărbat care se lasă mai greu decât o femeie căreia îi place să fie curtată asiduu. Râdeţi sau condamnaţi-mă pentru înfumurare, mai ales femeile. Oare de asta să scriu? Din înfumurare? Ca să îi pot râde vieţii în faţă, să îi spun: „eu nu sunt ca alíi, eu scriu”?! Nu! Pentru că înfumurarea alungă oamenii, şi s-ar putea să mă trezesc în însingurarea cuvintelor ca unic cititor al rândurilor mele, ceea ce m-ar înspăimânta de moarte. De moartea scriitorului, de eşecul omului. Al omului, îmi spun, pentru că toţi avem idealuri, şi dacă al unora este să vindece oameni, al altora este să nască fraze. Da, scrisul este un ideal, dar nu este motivaţia. Este visul, dar nu este împlinirea lui. Eu de ce scriu?! De ce?! De ce?!
“Actorii sunt nişte copii mari”, spuse altcineva, ca într-o operă completă a absurdului – deşi de ce să ne minunăm? Viaţa este absurdă de mai multe ori decât este târfă. Sau era invers?! „La fel ca şi scriitorii”, răspunse o voce de lângă mine. Oare de-asta scriu? Pentru că refuz să mă maturizez? Pentru că nu vreau să merg pe firul vieţii, găsindu-mi o femeie, trântindu-i doi copii şi murind la adânci bătrâneţi? Poate pentru că vreau să fiu mereu copil şi mă feresc de responsabilitate. Dar să mărturisesc un secret: pentru mine nu există responsabilitate mai mare decât cea pe care o am faţă de personajele mele. Aşa cum Dumnezeu este privit ca responsabil pentru copiii lui. Nu, nu fug de responsabilitate! Poate pentru că îmi place să fiu Dumnezeu?! Deja cred că sunt minţi care se întreabă cum de nu am scăpat neinternat până acum şi, dacă aş întreba ce ţinută mi-ar sta mai bine pentru o nuntă mi s-ar recomanda costum şi cămaşă; cămaşă de forţă. Este periculos să te crezi Dumnezeu, ştiu, şi totuşi, e atât de plăcut să ai putere de decizie, de viaţă şi de moarte asupra unei vieţi pe care o creezi, fără a avea spaima tragerii la răspundere! Dar nu frizez patologicul, nu mă cred Dumnezeu. Atunci de ce scriu? De ce?!
“Pentru că pot” – ar fi un răspuns facil şi stupid. „Pentru că vreau” ar fi inadecvat – ştiu mulţi oameni care vor ceva şi nu pot să obţină. Mai degrabă aş considera potrivit să spun „pentru că nu pot; pentru că nu pot altfel”. Nu se cere nici talent nici valoare ca să scrii. Pentru cei lipsiţi de puteri este o toană, pentru cei înzestraţi este chin. Pe mine mă chinuie scrisul. Puteţi să mă acuzaţi de lipsă de modestie şi vă voi răspunde ca Napoleon: „modestia este calitatea celor care nu au ce calităţi să arate”. În unele nopţi, când îmi vine să plâng pentru că Scrisul mă ignoră lipsindu-mă de fraze, îmi spun că ştiu; ştiu că mi s-a dat puterea să scriu ca să ispăşesc o pedeapsă. Plătesc, probabil, pentru ceva ce am făcut, ceva greşit. „Pedeapsa Cerului” este o fantezie, a mea, devenită şi a altora. Pedeapsa Scrisului este doar a mea şi mă va urmări toată viaţa, şi ca un vis frumos şi ca un coşmar. „De ce scriu?” gem strivit sub imposibilitatea de a lega o singură frază, în nopţi care mă învăluie şi mă aruncă departe de mine. „Uite de-asta, ca să îmi împlinesc blestemul”!
– Ce faci profesore?! îi aud vocea veselă răsunându-mi în ureche.
– Domnule, de câte ori să îţi repet că nu sunt profesor?! Poate vrei să îţi spun că ai greşit numărul şi să îţi închid. Ce naiba?!
– Detalii, detalii! Profesor, neprofesor, nu contează. Ia spune, când ne lansăm?
– Să ne lansăm?
– Da, profesore. Ai ales data?
– Domnule, ştii ceva?! Mă dezguşti. Eu ştiu pe unul căruia i se zice „sensei” şi tu vii la mine cu “profesore”?!
– Hai, dom’le, termină cu prostiile. Iar eşti supărat? Hai să ne lansăm şi gata, îţi trece şi supărarea. Te-ai gândit?
– Da. Luna asta.
– Bine, când?
– Luna asta.
– Hai, profesore, ai suflet!
– Chiar aşa, ce e aia suflet, domnule? Tu nu ştii că fiinţa umană actuală nici nu îşi mai conştientizează sufletul? Din suflet a rămas doar noţiunea. Haide, spune, ce este sufletul? Şi fii atent aici, cică sunt oameni care scriu din suflet, pentru suflet. Cum păcatele mele?!
– Profesore…
– Uite, aşa cum faci tu. Toţi ne aducem aminte de suflet în momentele grele, că în rest… În rest îţi este foame, îţi este sete – aşa cum îmi este mie acum – îţi e dor de codrul verde sau de vreo duduie veselă pe care să o iei la ciocane mai ceva ca pe zidul Berlinului. Şi ai grijă cum răspunzi, că mai am întrebări.
– Dom’le, eu am doar una. Când ne lansăm?
– Luna asta. Dar vezi?! În asta constă simplitatea… Esenţa fericirii şade în simplitate. Şi în cei săraci cu duhul. O întrebare într-o viaţă de om?! Şi aia legată de mine, nu de ceva important… Fii atent! Sunt supărat şi îmi este sete. Te anunţ eu când. Luna asta, promit.
– Ai suflet…
I-am închis. Unora li se zice respectuos “sensei”, eu sunt pălmuit cu “profesore”. Mă întrebam uneori de ce se revoltă oamenii când le sunt date, cu drag, tot felul de supranume. De ce să se revolte cineva atâta timp cât sunt pornite din suflet? De parcă şi-ar mai aminti cineva ce este sufletul!
//
Nevermore 