.

          Stăteam, aşa cum nu ar fi trebuit să încetez să o fac, în întuneric, în faţa unui pahar de vin. Eu stăteam şi îl priveam, el, paharul, stătea. Stătea şi mă aştepta să îl ating, să îi simt aroma, gustul aspru al conţinutului şi să mă înfior de el. Să mă înfior de el cu mai multă plăcere decât aceea pe care o simţeam la auzul şoaptelor mincinoase şi al promisiunilor făcute doar pentru a fi încălcate. O umbră se strecura agale pe perete, tremurătoare, născută dintr-o lumină slabă pe care altădată aş fi numit-o speranţă. Îmi venea să cânt, nu ştiu de ce, poate pentru că mă simţeam liber. Dar dacă m-ar întreba cineva ce înseamnă să fii liber, nu cred că aş şti. În definitiv nici nu mă interesează să ştiu, mă interesează să simt. Şi mă simţeam liber, eu, în sfârşit eu, în faţa paharului meu de vin, îmbrăţişat de singurele braţe care mai vreau să aibă vreun drept asupra mea. Nopţile mele au braţe. Nopţile mele au braţe reale, reale şi sincere, cu care mă cuprind şi mă învăluie, cu care mă atrag în întuneric pentru a putea vedea în jurul meu neorbit de lumina zilei. Acolo, în tenebre, ferit de ochi indiscreţi şi trădători, cu privirea întoarsă în mine, pot uita de toate, şi voinţa îmi devine lege, aşa cum cândva visul mi-a fost legământ unic. Mă bucur; mă bucur că în nopţile mele îmi pot aduce aproape iluzia, îmi pot îndestula nerăbdarea aşteptării şi vocea care mă cheamă devine clară, fermă, aşa cum o auzeam mai demult. Mă bucur, pentru că în fiecare noapte îmi este tot mai aproape, ca ultimă motivaţie, ca ultimă formă de dezgustătoare răbdare, ca revoltă în faţa decăderii în care mă înnecasem, întorcându-mi ochii în altă parte, deşi promisesem: „Mai stau puţin şi vin”.

          Îmi priveam absent paharul, apoi ceasul, apoi calendarul, unul care nici nu mai ştiam pe ce an este. Anii sunt aceiaşi, mereu, schimbările din ei sunt de prea puţine ori drastice. Iar zilele nu mă interesează, nu vreau să mai ştiu în ce zi sunt, mă interesează doar noaptea. Noaptea în care pot să devin ceea ce trebuie să devin, alături de cântecul care aşteaptă să mă adoarmă, să mă cuprindă.

De profundis clamo ad te

          Om de litere nu m-am considerat niciodată. Stau pe un scaun, în răcoarea serii, ascult râul şi îl compar cu o şoaptă nestăvilită, îmi fumez tutunul şi îmi beau, cu înghiţituri mici, berea. În loc să îmi notez câteva impresii pe care am vrut să le reţin mi-am amintit de o vreme în care mi se spunea “aveţi cuvântul”. Aşa este, om de litere nu am fost niciodată, poate doar om de cuvinte, al cuvintelor. Mai mult decât prin acţiunile mele, mi-am apropiat şi am îndepărtat oameni prin cuvinte. Poate de aceea am ajuns să îmi închipui că eu trebuie să scriu, pentru că simt cuvintele revoltându-se în mine, lamentându-se, dorindu-şi să ia formă grafică şi să se tipărească în suflet. Mai întâi în suflet, abia mai apoi pe hârtie.

          Îmi dau seama că nu am timp, poate de aceea am fost mereu certat cu răbdarea. Nu am timp, am prea multe de înfăptuit – de făcut mai puţine. Urăsc să aştept şi nu o mai pot face, nu mai vreau. Atunci îmi las cuvintele să curgă, convingătoare, răscolitoare, revoltătoare şi provocatoare de teamă şi speranţă. Doar că speranţa, lipsită de concretizare, de înfăptuire, ajunge la un moment dat să fie doar o sfidare la adresa logicii. Dar tocmai ce este ilogic ajunge, de multe ori, să devină demn de crezare.

         Sunt om al cuvintelor, spuneam, pentru că aşa cum m-au părăsit, m-au regăsit şi au început să se manifeste şi să se chinuie. Cuvintele mi se transformă în doruri şi în idei, în dorinţe şi în frustrări, în iubire nerăbdătoare şi în chin nesecat. Ea, femeia, nu îmi este un cuvânt, îmi este toate cuvintele pentru că vreau să i le aştern în faţă sub formă de oglindă. Ea îmi este frumuseţea, ea îmi este temperamentul, bătaia inimii şi înflăcărarea cu care vorbele mi se grăbesc înspre ea. Poate că fără să mă schimb am devenit o altă persoană, mai plină, atât de plină încât simte nevoia să reverse sentimente şi vise.

          Asta cred că sunt şi cărţile, sentimente şi vise trăite sau spulberate, reţinute toate într-un mănunchi unitar, capabil să impresioneze. Am reînceput să scriu mai întâi frânturi pe coli de hârtie, apoi sentimente adânc săpate în suflet, iar în cap… În capul meu nu mai este vreme, nu mai e timp, e doar nerăbdare. Mă simt limitat, mă simt frustrat pentru că nu pot… Şi nu mai pot nici să aştept. Nu mai vreau să nu îmi mai trăiesc împlinirea, deşi în calitatea mea de om care se crede măsura tuturor lucrurilor, nerăbdător să îmi apară vorbele pe hârtie, am început, în minte, să mai scriu trei poveşti deodată şi doar una în suflet.

          Dar cine mă poate condamna? Cine poate râde de nerăbdările mele? Uneori, când mă simt omnipotent, şoptesc: “SCrisul meu, nu mai vreau, nu mai pot fără tine“!

Punţi (c)

          Ziua începuse grea, de parcă ar fi purtat în zori, în pântece şi în spinare plumburiul strivitor al norilor. Pentru el începuse şi greu, însă, ca o povară pe care nu de puţine ori îi venise să şi-o arunce de pe umeri – singura problemă fiind, însă, că oricare dintre noi duce cu sine poveri pe care nu le poate arunca oricât de mult şi-ar dori. Şi, în definitiv, aşa cum îşi spunea şi el, unele poveri sunt făcute tocmai ca să fie purtate, iar fără ele unele lucruri, unele simţiri şi unele fapte şi-ar pierde din însemnătate. Poate de aceea nu îşi aruncase povara, din pricina acestei concepţii, dar la fel de bine, poate nu o aruncase din cauza neputinţei de a o face. Nu ne putem scoate inimile din piept, oricât de mult am vrea să o facem, pentru că noţiunea de mort viu nu îşi găseşte corespondenţă decât în teorie, şi, cel mult, în bravada stupidă a celor care nu au curajul să privească în faţă, indiferent de drumul pe care o apucă.

          Sunt morţi morţi şi vii vii, nicidecum altfel – aşa spunea el, şi apoi mai adăuga – dar sunt morţi scumpi şi vii şi atât. Cu acelaşi gând îi începu ziua aceea grea, în care lumea viermuia în oraş pentru pregătiri de ultim moment. Se ridică cu greu din pat, se aşeză în capul oaselor şi, sprijinindu-şi coatele pe genunchi, îşi prinse capul în palme. Oftă adânc după câteva minute de reculegere şi porni cu paşi înceţi, aproape împleticiţi, aproape nesiguri, înspre bucătărie. Îşi aprinse o ţigară, pentru a îi simţi gustul aspru împletindu-se cu mirosul fierbinte de cafea, se aşeză şi porni să privească într-un punct fix, undeva mult prea departe. În pragul ochilor i se îngrămădiră lacrimile în timp ce în străfundurile sufletului durerea părea că scurmă, întărâtată de avalanşa gândurilor, a amintirilor. Îşi sorbi mut cafeaua, ca o statuie capabilă să înfrunte intemperiile vremii fără a se teme că ar putea să îngenuncheze în faţa lor, căutând să se concentreze pe micile plăceri pe care şi le oferea cu dărnicie.

           Privi pe fereastră la norii zdrobitori în care zăpezile posibil să îşi fi definitivat planurile strategice de invazie alb-strălucitoare a pământului. Nu avea puterea să îşi dorească să ningă, i se părea că orice şi-ar fi dorit ar fi fost mult prea mult cerut, sau mult prea puţin meritat. Şi, în definitiv, şi el se simţea mic şi neînsemnat, o pietricică doar, care s-a prins în talpa unuia din pantofii destinului care calcă neîndurător peste toate. De aceea îşi spunea că nu are rost să mai ceară ceva, nici să îşi dorească, pentru că asemenea ocupaţii sunt pentru muritori mici şi inconştienţi, nu pentru pietricele capabile să devină stânci de piatră înţepenite la marginile unei punţi către altundeva.

          Aşa se simţea, o piatră legată de două cordoane de sfoară care, la rândul ei, susţinea o punte de la jumătatea căreia nu se mai distingea nimic din pricina unei ceţi dense şi a unor nori plumburii şi apăsători. Mai târziu, după ce se înoptase, când aprinse becul ca să îşi lumineze întunecimile sufletului, găsi chiar puterea să zâmbească unei umbre care i se părea familiare. Un fel de el, el de dinainte, strecurându-se pe perete cu nerăbdare, în aşteptarea bucuriei care trebuia să fie resimţită în acea seară. Îşi pregăti grăbit o cină săracă pe care o înghesui pe o măsuţă de lemn, înaltă până la genunchi, apoi lăsă zâmbetul să îi curgă pe buze, iar obrajii să se îmbujoreze sub incandescenţa gândurilor. Din timp în timp gusta din bucatele pe care le pregătise şi îşi umplea paharul, atunci când era nevoie, cu vin rubiniu. Tristeţea cu care privise acoperământul de nori al dimineţii i se risipise din priviri, care acum păreau să exprime mai multă viaţă şi, totodată, mai multă nerăbdare. Îşi privea ceasul, din când în când, şi îşi lăsa urechile mângâiate de zvonul de veselie de afară. Tresărea la explozia mai puternică a vreunei petarde, dar imediat începea să râdă, încercând să îşi calmeze bătăile speriate ale inimii. Încet zgomotele şi larma începură să se potolească, devenind rare şi sporadice, iar el începu să privească limbile ceasului cu mai multă nerăbdare. “Două ore. O oră. Treizeci de minute”! Se ridică în picioare, se îmbrăcă şi părăsi casa. După nici cinci minute o umbră, aceea a lui – dar nu cel vechi, umbra lui cel nou – se strecura nevăzută pe sub lumina palidă a unor felinare care străjuiau somnul celor prea obosiţi pentru a mai aştepta treji noul an. Se opri în faţa locului la care putea ajunge cu ochii închişi, pe cele mai întunecate nopţi ale lumii şi ale sufletului, îşi prinse palmele una în alta şi buzele începură să i se mişte. O lacrimă păru că vrea să îi îngheţe pe obraz, dar fu încălzită de o a doua, iar a doua fu scăpată de la îngheţ de a treia. “Este ciudat” îşi spuse, realizând într-un moment ce se petrecea cu el, “cum nici gerul nici vântul nu îndrăznesc să muşte din lacrimi, doar din pomeţii obrajilor”. Îşi pironi ochii în adâncurile întunericului care îl înconjura apăsător, şi îi zâmbi. Privi apoi la picioarele lui şi aşteptă, fără ca buzele să îi mai murmure sau să îi mai tresară, lăsându-le doar să elibereze aburul gros care, oricât şi-ar fi dorit, nu i-ar mai fi putut încălzi decât palmele.

        Brusc mantia întunecată a cerului fu sfârtecată de zori de toate culorile, dar mai cu seamă sclipitori, ca porniţi din ochi atinşi încă de miracolul vieţii şi de căldura ei, capabili să topească cele mai feroce îngheţuri şi să dea viaţă celor mai deznădăjduite speranţe.

Punţi (b)

          Undeva la o încurcătură de trei drumuri, ca şi cum ar fi fost presărat cu neatenţie, stătea un şir de case care străjuia, parcă, o cale desfundată, plină de hârtoape. Hârtoapele nu le cunoşteau decât cei ai locului, pentru că altfel, în acea zi, erau ascunse ochiului de un strat gros si aproape uniform de zăpadă.

           Ziua începuse grea pe acea uliţă asemănătoare cu linia, mai degrabă nedreaptă decât dreaptă, a oricărui destin. Începuse grea, de parcă ar fi purtat în zori, în pântece şi în spinare plumburiul strivitor al norilor. Dar chiar şi aşa, nu se înspăimântase nimeni, şi de pe hornul fiecărei case răzbăteau, îndreptate în sus, firicele de fum alb-cenuşiu, ca săgeţi ţintite spre nori pentru a îi împrăştia dintr-o dorinţă acerbă de lumină solară. Aşa se spune, că dacă nu am avea parte de soare ne-am usca toţi şi ne-am stinge în întuneric, pentru că motorul vieţii nu este nici vreun element al unei comunităţi, nici măcar inima, ci soarele. El este cel care încălzeşte cald viaţa, acea viaţă primordială şi general universală prin care păşim cu toţii mai mult sau mai puţin siguri, către destinaţii necunoscute.

            Deşi soarele lipsea de pe cer i se simţea altfel prezenţa şi căldura, mai cu seamă într-una dintre case unde în zarvă de pregătiri gospodăreşti se auzeau, atotcuprinzătoare, râsete şi voci copilăreşti. Pentru că şi ea, viaţa, ca escală dintre ce nu ştim că am fost şi ceea ce nu ştim că vom deveni, are nevoia ei, nu numai de soare ci şi de continuitate. Şi aşa cum se întâmplă pe orice drum, sau în orice gară, dacă veţi dori, călătorii pleacă, dar locul lor rămâne liber pentru alţii. Pentru alţii pe care îi pun pe drumuri alţi călători, mai vechi dar şi mai osteniţi.

           Când noaptea se lăsă, sticloasă ca o oglindă, se aprinseră luminile la fereşti, în timp ce cu încercări disperate fumul devenit negru încerca să se îndrepte cu încăpăţânare spre cer ca să îl lumineze, fără să fie răsfirat de vântul care răbufnea din când în când mai mult dispreţuitor decât mânios. Dar dacă cineva s-ar fi uitat pe ferestrele luminate, cu precădere pe ferestrele unei anumite case, ar fi văzut că şi vreo mânie a vântului ar fi fost zadarnică. Pentru că în unele locuri nu pătrunde niciodată vreo suliţă cu vârf de ger, iar căldura, lumina şi, implicit, viaţa, sunt toate deopotrivă la ele acasă. În faţa unei mese frumos aranjate, deşi nu foarte bogate, stăteau ei, un el şi o ea, doi dintre cei care în mijlocul dimineţii plumburii făcuseră ultimele pregătiri pentru noaptea pe care toată lumea o aştepta cu bucurie şi cu formă inconştientă de speranţă. Ea îi spunea ceva şi el dădea aprobator din cap, privind în altă parte, în jos. Pe podeaua acoperită de un covor gros se jucau doi copii, un băiat şi o fată, amândoi roşii în obraji, cu urme de râs pe buze şi în ochi, cu părul dezordonat şi plini de neastâmpăr. El o privi zâmbindu-i, atrăgându-i nerostit atenţia asupra copiilor. Ea râse, şi ochii ei albaştri împrumutară sclipirile de aceeaşi culoare care se ascundeau, uneori, printre crengile bradului împodobit din spatele ei. Undeva mai departe de ei, într-un colţ de cameră, într-o sobă, dogorea focul, mocnind muşcător din lemne care trăindu-şi traiul, ajunseseră să facă ceea ce le era menit: să încălzească, să poarte mai departe viaţa, pierzând-o pe a lor.

           Noaptea devenea din ce în ce mai adâncă, din ce în ce mai sticloasă, şi timpul se scurgea fără să se piardă nicio urmă de căldură, nicio rază de zâmbet, niciun strop de voie bună. Deşi pe coş fumul se îndrepta spre cer cu aceeaşi încăpăţânare de a săvârşi minuni, adevărata minune fusese înfăptuită dincolo, jos, dedesubtul lui. Fata, cu câţiva ani mai mare decât băiatul, privea din când în când ceasul din perete, făcea socoteala şi apoi îşi anunţa părinţii. “Trei ore! Două! Una”! Dintr-o dată se ridică, se îndreptă spre masă, îşi prinse tatăl de mânecă şi începu să îl cheme: “Cinci minute! Haide, cinci minute, haide”! Băiatul ţâşni şi el de pe covor, cu umbre de oboseală alungate din ochi şi se alătură rugăminţii: “Da, haide, cinci minute, haide”!

          Se spune că este bine să lupţi împotriva focului cu foc şi împotriva apei cu apă. Dar de multe ori este altfel, împotriva focului se luptă cu apă, iar împotriva gerului cel mai bine este nevoie să fie îndreptată căldura. Stăteau toţi patru împreună, salutând cu vorbă rară alţi privitori care îşi părăsiseră la rândul lor căldura caselor pentru a o opune frigului. Nerăbdător băiatul îşi înghionti sora, ea se plânse, puţin ascuţit, cu ochii îndreptaţi înspre cei ai mamei. ”Ai văzut?!” aşa păreau să spună, dar deodată îşi schimbară expresia, se rotunjiră şi se împăienjeniră de mirare şi de bucurie. Acelaşi “Ai văzut?!” se citea în ei, întărit de depărtarea a încântare a buzelor, dar rostit suna altfel.

          În măruntaiele gerului căruia i se opuneau inclusiv aburi de respiraţie, mantia întunecată a cerului era sfârtecată de zori de toate culorile, de stele magice aducătoare de lumină şi de bucurie, reflectate în ochi calzi de copii şi de adulţi deopotrivă, ca priviri incandescente aruncate cu fericire, de pe drumul vieţii, în inima îngheţată a întunericului.

Final (I)

          Aşa spune vorba populară, nu neapărat prosteşte, dar filosofico-fatalist: “un sfârşit este un început”. Un fel de înţelepciune prostească, pentru că acceptarea divinităţii şi a sorţii în detrimentul propriei puteri izvorâte din încăpăţânare nebunească şi din ambiţie nu poate să fie altfel decât prostească. Şi dacă stăm chiar strâmb şi judecăm drept, reciproca este complet valabilă – un început este un sfârşit, pentru că nimic în lumea asta nu este mai durabil decât schimbarea. Ea, dimpreună cu noi, oamenii – adică aceia care avem curajul să scimbăm, sau să facem ceva ca să scimbăm – dictează mişcarea de revoluţie a pământului şi acţiunea de evoluţie a omului. Evoluţie însemnând orice, pentru că orice experienţă înseamnă o învăţătură, iar învăţătura, ştiinţa, nu exclusiv de carte, ci a lumii, valorează mai mult decât orice grămadă de bănuţi lucitori.

          Nu, să nu fiu înţeles greşit, nu condamn şi nu dezaprob lăcomia, atâta timp cât este una utilă. Palate, castele, comori, bogăţii nenumărate nu vom lua cu noi dincolo. Şi nici măcar bogăţia de informaţie, nici de cunoştinţe teoretice sau practice – nimeni nu s-a întors de dincolo ca să depună mărturie pentru cele care ne folosesc sau nu ne folosesc. Mai degrabă cred că adevărata bogăţie este ceea ce lăsăm în urmă, nu ceea ce strângem pentru a ne face vieţi uşoare sau în speranţa copilăresc-stupidă că am lua cu noi în altă parte.

            Eu, eu însumi sunt lacom, de trăire, de senzaţie, de sentiment, de nematerialităţi care să mi se cuibărească în suflet şi pe care să le împlânt în acelea ale altora chiar dacă acţiunile, în sine, dor. Dar, în definitiv, cândva, într-o iarnă, a vieţii, nu a anotimpurilor, fiecare ajunge să îşi numere nu monedele din pungă, şi nici averile, ci acele cicatrici de suflet rămase dureroase, şi visele spulberate şi speranţele neîndeplinite, şi, mai ales, lucrurile bune. Pentru că, înainte de a deveni început, sfârşitul este doar un sfârşit, şi orice sfârşit, psihologic, contabil, juridic şi oricum veţi mai dori să priviţi lucrurile, trebuie întâmpinat cu un bilanţ, cu un raport. Un raport sincer, faţă de acel sine care urmează să părăsească lutul, în care să ardă acel “pozitiv”, acel plus care pe unii îi ajută să înfrunte mai senini întunericul.

            Aşa se întâmplă, este în firea lucrurilor, iarna zilele sunt scurte şi nopţile lungi. Dar spre deosebire de zile, care pot să fie pline de neguri, nopţile pot să fie luminate. Nu ştiu al câtora mai este acest adevăr suprem al meu, orice întuneric este străpuns de flacăra slabă a unei lumânări, şi atâta timp cât există o lumină pâlpâindă a speranţă, nimic nu este insuportabil. Pentru că mai puternică decât o lumânare aprinsă într-un brad, sau pe un mormânt, şi mult mai importantă, este lumânarea care arde în suflet. Chiar şi atunci când mâinile ne sunt îngheţate de geruri, de orice fel ar fi ele. (Piesă de sezon, şi tare dragă gândurilor mele, poate neprevestitoare de finaluri).

Aşteptare goală

De sezon

          Nu mi se întâmplă să visez niciodată, sunt o fire mult prea pragmatică pentru aşa ceva. Visul este caracteristic dezrădăcinaţilor, celor care nu au suficientă greutate pentru a îşi înfige bine picioarele în pământ şi a înfrunta ceea ce au de înfruntat pe parcursul timpului care le este dat.

         Nu ştiu ce s-a întâmplat, însă, în noaptea aceea, în care o lumină obscură îmi veghea singurătatea şi gândurile. Nu, mai degrabă lipsa lor, pentru că nu făceam nimic, nici măcar nu gândeam, poate doar ascultam, între somn şi trezie, geamătul îngheţat al vântului. Dacă mi-aş fi aruncat privirea afară, pe un colţ de geam aburit pe care ar fi trebuit să îl şterg înainte, aş fi văzut fulgi lunecători din văzduhuri şi zăpada albă, acoperitoare de rădăcini de copaci şi de oameni, întinsă ca o pătură peste tot pe unde şi-ar fi găsit un loc, fie de bună voie, fie împinsă de rafale de vânt. Dar nu aveam nevoie, am auzit de unii nebuni care fantasmează în asemenea momente spunând, jucându-se cu propria lor minte bolnavă, cum că ar exista nopţi albe şi ceruri neîntunecate în nopţile cu ninsoare. Singurul lucru de care aveam nevoie era căldura moleşitoare care stăpânea camera şi îmi înmuia trupul, pătrunzându-l până la ultimul cartilaj ca să îl destindă, apăsându-mi, în acelaşi timp, din ce în ce mai greu pe pleoape.

         Brusc mi s-a părut că luminile slabe care curgeau ca o cascadă, ba ascunzându-se ba ieşind la iveală dintre crengile bradului aşezat într-un colţ al camerei, încep să strălucească mai tare, şi atunci, a mirare, mi-am îndreptat privirea spre ele. Am văzut-o, şi aproape m-am înspăimântat, la fel cum se înspăimântă aerul neatins şi împietrit atunci când este sfâşiat de un dangăt de clopot. Era ea, cu privire caldă şi lucitoare, cu buzele colorate de zâmbet, cu părul curgându-i bogat pe umeri, aşa cum îl ştiam, capabil să prindă în el, ca într-o plasă un fluture, reflexii de lumină. Silueta suplă, care părea să alunge întunericul din încăpere părea că îmi face semn, că mă cheamă mai aproape, mai lângă ea, iar eu o urmăream împietrit cum îmi răsfira din ce în ce mai mult bezna înconjurătoare.

        Am avut impresia că o forţă nevăzută mă împinge înspre ea, ducându-mă pe nevăzute până în braţele ei, şi îmi aşază capul pe umărul ei, aproape de curba fină a gâtului. Mă cuprinsese în braţe, strângându-mă la fel de puternic pe cât o strângeam eu, aşezându-şi şi ea capul pe umărul meu, inundându-mi nările cu parfumul părului şi cu cel al pielii, apoi, din ce în ce mai des şi mai îndelungat, buzele pe buzele mele şi între ele. I-am mângâiat umărul rotund şi alb. Degetele mi-au alunecat în jos, pe braţ, înspre încheietura mâinii, apoi pe degetele ei, ca pentru a îi afla acolo vreun inel magic capabil să o facă să apară şi să dispară când ar fi vrut ea. Deopotrivă cu lunecarea atingerii mele, rochia vaporoasă care o acoperea începu să alunece, însoţindu-mi degetele, descoperindu-mi-o, oferind privirii mele gâtul, umerii, pieptul. Îi simţeam pielea caldă, fierbinte, fină, atingând-o pe a mea, ca o arsură, părând că se topeşte ca o zăpadă care căuta să intre în mine pentru totdeauna, ca o magie.

           Umerii începură să îi tremure într-un tremur uşor, braţele să mă cuprindă, trupul ei să se muleze pe al meu, ca o haină foarte strânsă, apoi ca o piele – propria piele care îl acoperă pe fiecare. Ochii începură să îi ardă în orbite, de o culoare mocnită intens, contrastând cu albastrul sferelor răspândite prin verdele bradului care îmi părea că nu mai reflectă deloc picuri de lumină, asortându-se cu pielea ei de alabastru neatinsă de cicatrici aşa cum sunt alte suflete. M-a sărutat, la început ca o adiere, apoi din ce în ce mai viforos, ca o vântoasă cumplită şi înfiorătoare, capabilă să facă să tremure şi cel mai adăpostit suflet. Mi-am pierdut brusc cunoştinţa, simţind cum totul se învârte în jurul meu, cum umbre dense se hârjonesc cu pale de lumină, cum trupul ei din ce în ce mai descoperit mi se ascunde, voit, sub palme şi sub sărutări, în timp ce trupul meu se strângea din ce în ce mai mult într-o îngenunchere care îmi apăsa umerii, îndreptându-mi capul înspre coapsele ei, ca profund gest de pocăinţă. Camera părea că devenise un carusel din înalturile căruia ningeau fluturi mari de zăpadă, calzi, fierbinţi şi reci deopotrivă, care ne poposeau pe trupuri sau ni se prindeau în păr, transformând fiecare por al pielii în tremur, şi fiecare mişcare în şoapte şi în zâmbete. Faţa mi se îngropase în zăpada trupului ei, şi îi simţeam izvorând din piele mirosul umed, transpirat, de cetină veşnic verde, de cetină veşnică, aşa cum îi era şi mângâierea. Aşa cum era şi mângâierea mea pe trupul ei străveziu, cald şi primitor, pe care se reflectau luminiţe slabe de albastru-verde-galben-roşu, înmănunchiate toate într-o nouă culoare, inexistentă până atunci, a ochilor mei.

          Am mângâiat-o şi am cuprins-o, acolo, sub brad, confundându-i parfumul cu cel al veşniciei şi pe acela al eternităţii cu parfumul ei. Şi în timp ce eu mă smeream blasfemiator cu trupul ei în palme, ea îmi şoptea şi îmi mângâia, cu ochii închişi, primindu-mă sub pleoape, părul.

….

          “Îmi plac mult nopţile astea de iarnă”! m-am trezit spunându-mi mie în întuneric, umplându-mi plămânii cu fum de ţigară. Îmi plac nopţile acelea reci şi neclare, cu siluete şi umbre nedesluşite ascunzătoare de sine prin valuri dense şi pufoase de ceaţă. Îmi place dubiul şi chiar teama pe care le inspiră, nesiguranţa pe care o strecoară în oase, ca într-o lume aflată între realitate şi iluzie în care nimic nu este ceea ce pare a fi.

          Îmi place cum se strecoară luna, nevăzută, doar ghicită, căutând să creeze iluzia unei raze luminoase, antiteză perfectă pentru întunericul care pare să nu aibă niciodată vreun sfârşit. Şi îmi mai place ceva. Sărutul. Sărutul acela înfrigurat, răscolitor, vibrant pe care îl simt de multe ori pe buze. Sărutul acela umed… Nu ştiu, a mai observat cineva că în nopţile cu ceaţă orice sărut este umed? Mereu supravegheat de raze nevăzute de lună, răsfrânte din carul alegoric – mijloc de transport către şi mai întuneric.

//