Uman

          Cândva, în inocență, ne-am fi plâns unul pe altul cu lacrimi de sânge. Și lacrimile nu s-ar fi scurs într-un pahar, ar fi căzut pe pământ și s-ar fi transformat într-un lan de maci care să-ți condamne absența. Degeaba își strigă oamenii unii altora “Îmi e dor de tine”! Sunt doar cuvinte. Natura acționează altfel, cu foșnet de frunze, cu plânset de flori. Concluzia va rămâne mereu aceeași. Ca și cum ar șopti, primăvăratic, “Nu îți e dor?! Nu exiști”.

Fragilități

          Îți amintești? Eu nu.

          Îți amintești cât de impetuoase ne erau visele? Nu ne doream nimic, doar unul pe altul. Ciudat, visele altora s-au îndeplinit, deși mie îmi păreau patetice. Copii. Familie. Case. Rosturi. Motive pentru a trăi. Doar noi ne doream unul pe altul ca și cum Pământul s-ar fi sfârșit dacă se întâmpla altfel. Ca și cum noi ne-am fi sfârșit unul fără celălalt.

          Visul a rămas vis. Apoi a devenit dorință surdă. Apoi amintire. Apoi totul s-a năruit, pentru că unele lumi construite pe vis nu rezistă. Fragilitățile visului sunt infinit mai slabe în fața pumnului în gură cu care lovește realitatea.

Suflete

          Să nu vă luați după scriitori. Totul moare, chiar și capodoperele pe care ei le cred veșnice. Nici măcar iubirea nu e veșnică, suferința cu atât mai puțin. Ce nu înțeleg unii îndrăgostiți este că nu trebuie să poarte războaie nici cu ei înșiși, nici cu veșnicia, nici cu orgoliile, nici cu uitarea. Poate războiul pe care îl are de dus orice om este să își păstreze sufletul în care îi adoarme, în fiecare noapte, iubirea. Și astfel, cei care se iubesc nu mai devin altceva decât frați întru arme.

Umbre

          Arată-ți țâțele unui scriitor, i-am zis, și le va vedea o lume întreagă. Nu, nu așa cum sunt, așa cum le vede el. Ca ugere care împrăștie viață, ca sâni care pot stârni pasiuni, ca ideal, ca vis, ca dorință. Le va vedea o lume întreagă pentru că poate să le urască sau să le iubească. Le va vedea ca pe iubire, ca pe speranță, împărtășită sau nu. Dar pasiunea are multe forme, și poate să înspăimânte. Umbrele ei cu atât mai mult.

Doar puţin gotic

          Îmi atrăgea cineva atenţia că nu mai scriu cu atâta poftă cu câtă scriam cândva, pe vremuri. Nu pot să spun dacă m-a surprins sau nu. Mai degrabă mi-a venit să mă întorc în mine şi să mă gândesc; nu neapărat dacă este adevărat sau ba, doar dacă fac ceea ce fac aşa cum mi-am dorit. În faţa neputinţei nu poţi să accepţi că lucrurile sunt diferite de ceea ce simţi: ce nu se întâmplă se surpă. Iar visele sunt mai fragile decât o strângere de mână venită din partea unei personalităţi de melc.

Sărbătoristică

          Dintre toate „împrumuturile” pe care le-a făcut religia creştină, niciunul nu i-a adus mai mult succes precum elementul de noutate: propovăduirea iubirii. Iubirea aia veşnică, aia conform căreia Nimeni nu te lasă la greu. Şi te iubeşte, vorba ‘ceea, de nu te vezi. În consecinţă, aşa, ca o concluzie sărbătoristică, eu nu aş adăuga decât „Doamne-ajută!” Sărbătoare luminată să fie, dacă tot e sărbătoare. Şi iubire. Multă! Nesfârşită!

Perpetue

          Îmi amintesc că la una din primele mele lecturi publice s-a ridicat o voce, nu suficient de ofuscată, dar suficient de stridentă, spunând: „domnule, pari confuz, hotărăşte-te! Personajul dumitale merge ori gândeşte?” Cred că pe atunci eram prea emoţionat ca să mă uit cruciş. La mine. În ziua de azi m-aş fi ridicat frumuşel, aş fi pupat zgomotos vocea pe amândoi obrajii şi i-aş fi răspuns: „Ai dreptate! Eu nu am gândit şi am mers mai departe, la fel cum tot gândind mi-am închis nişte drumuri”.

          Adevărat, în anumite cazuri, omului, dacă gândeşte prea mult, îi este imposibil să meargă, iar dacă merge se poate să o facă doar în virtutea inerţiei. Bucuria mea este că rostogolirea mea, cu sau fără gânduri, m-a adus aici, la pregătirea numărătorii inverse.

          Deşi, dacă mă feresc de gânduri, tot îmi lipseşte ceva – nişte ochi, unii albaştri, care să îmi vegheze aşteptarea.

Sărbătoristice

          Îmi spunea cineva, nu de mult, nu mai devreme de astă vară, adică, pe când ne întindeam ca şerpii la soare: „tu pari să fii Îngerul Negru al literaturii române”. „De ce, bre (zic rânjind larg), pare că o sufoc?!” Retorică întrebare, pentru că deşi nu mi-am declarat iubirea pentru literatura română, iubirea pentru literatură de calitate am evidenţiat-o cu fiecare ocazie. La fel cum mi-am arătat mereu iubirea pentru Iubire. Că deh, numai naivii au nevoie de un 14 februarie ca să îşi sărbătorească sentimentul, cu ciocolată, prăjituri, budinci, şampanii, băi înspumate, duşuri fierbinţi (nu, nu mă refer la temperatura apei) şi câte alte cele. Cred că dacă aş fi prea bătrân m-aş declara obosit, dacă aş fi prea tânăr, entuziasmat. Aşa cum sunt eu, în schimb, un soi de om al extremelor, mă declar perplex. Pentru că, văzând atâţia oameni prinşi în acest Triunghi al Morţii (14 februarie, 1 şi 8 martie) mi se face dor de un triunghi al bikinilor… pardon! al Bermudelor, în care toate necurăţeniile să dispară sau să se spele. Nu de alta, dar deşi ne declarăm iubire, uităm de ea ca să ne-o amintim de două trei ori pe an. Şampania!