Exuberanţe

          Probabil mulţi dintre cunoscuţii mei ar întreba ce este un „filosof”. Adevărul este că filosofia este mult mai uşor de explicat decât noţiunea de filosof. Nu, nu facem paradă. Indiferent de cine ne-am întreba, nu vorbim de noţiuni, vorbim de aplicanţi, toţi sunt oameni. Şi niciunul, nici expertul în fizică nucleară, nici matematicianul, nici filosoful, nu sunt prea diferiţi unul de altul. Spre exemplu: în vremuri antice învăţasem – şi chiar fusesem învăţat să caut răspunsul – că una dintre întrebările fundamentale ale filosofiei este ce este fericirea?” Eu nu pot spune ce este, pot spune ce nu este: suflare de vânt. Cinicul ar răspunde (cu siguranţă!) „să ai oamenii la picioare”. Romanticul l-ar contrazice: „să fii nu la picioarele lumii, la picioarele persoanei iubite”. Omul celălalt, normal, imparţial, probabil ar îngăima ceva de orizonturi deschise, mai mult sau mai puţin conştient de însemnătatea lor. Nu ştiu căruia dintre ei i se poate da dreptate în cea mai mare măsură, dar e posibil ca toţi să aibă acelaşi adevăr. De multe ori contează locul în care eşti.

Confesiuni

          Jur că nu mai ştiu cine a zis-o, dar era deştept, a zis bine – cică: la bătrâneţe nu te lasă ce crezi tu, te lasă genunchii. Şi mai pot să jur că aşa este. Mărturisesc, cu ceva roşeaţă în obraji (noroc că am obrazul acoperit de barbă), că într-o noapte mă apucaseră nişte gânduri deloc creştineşti. Pentru că prefer să fiu un bun creştin, nu mi-a fost prea greu să le inhib. A fost suficient să îmi privesc retrospectiv viaţa şi să înţeleg că nu am fost făcut să fiu un cuceritor. Nu am fost, aşa cum spune colegul meu, profesorul de engleză, „a ladies man”. Mai degrabă mă simt, nu fizic, sufleteşte, un fel de „no man’s land”. Dar asta este altă discuţie. Mă apucaseră, deci, pe la miez de noapte trecute fix, nişte gânduri deloc creştineşti pe care le-am inhibat cu uşurinţă. A fost suficient să îmi aduc aminte cum, în tinereţile mele, când mă dezbrăcam, femeile începeau să plângă; să plângă de râs, bineînţeles. Mai târziu, când vârsta a început să îşi spună cuvântul şi au început să mă lase genunchii, chiar şi dacă aş fi avut posibilitatea, nu mi-a mai ars de escapade. Aşa că, obişnuit fiind cu singurătăţile, mi-a fost uşor să depăşesc momentul sensibil: am început să silabisesc. Cu asta am început să îmi petrec tot mai mult nopţile, tot mai îndârjit, tot mai hotărât, tot mai… Era să spun nesigur. Aşa sunt eu, mereu nesigur (în ultima clipă) pe paşii pe care urmează să îi fac. După o vreme, silabisind deja printre dinţi, mi-am amintit de întrebarea cuiva şi, jur, rămăşiţele de păr din cap mi s-au făcut măciucă. „Profesore (şi aici aş reveni asupra angoaselor mele, exprimate de mult, deja uitate – unora li se spune Sensei, mie doar Profesore) de ce te apuci dumneata, acum, când ţi-ai câştigat recunoaşterea ca romancier, la o mie de ani, să faci poezie?! Pentru că de fapt este invers, de la lucrurile uşoare trecem la cele grele, adică de la poezie la roman, nu altfel!Eu nu am ştiut ce să îi răspund, l-am privit puţin uimit, mai mult intrigat şi tare aş fi vrut să îi amintesc de homo ludens, dar m-am temut că, neînţelegându-mă, mă va judeca prea creştineşte. Adică, aşa cum nu e de glumit cu Dumnezeu, nu e de glumit nici cu poezia. Ce e aia, să scrii poezie în joacă. I-am răspuns succint, chiar grăbit să mă întorc la silabisirile mele pe atunci incipiente: „Dragul meu, toţi suntem nişte exhibiţionişti. Singura diferenţă este ce alegem să ne arătăm, trupurile, vieţile sau sufletele”. I-aş mai fi spus mai multe, dar simţeam că nu mai am timp, prea mă chema dorinţa.

Scurtă disecţie (III)

          Despre femei s-au scris biblioteci întregi şi probabil, dacă unele nu ar fi fost arse, am fi ajuns să pretindem că le putem înţelege – deşi adevărul este că nici măcar ele, femeile, nu se înţeleg. Nedumerirea pe care am mai exprimat-o în alte ocazii este, însă, de ce sunt denumite în anumite forme de exprimare „sexul slab”. Oricât am încercat, nu am reuşit, mărturisesc, să înţeleg o asemenea expresie. Spre exemplu, mă gândesc, Euridice cu siguranţă şi-ar fi asumat statutul de văduvioară şi, chiar dacă nu s-ar mai fi putut muta la Windsor, şi-ar fi trăit cu mai multă sau mai puţină demnitate restul zilelor. Ceea ce, de altfel, este o dovadă de tărie şi de raţionalitate. Cu siguranţă nu s-ar fi dedat nici la pacturi faustiene, nici la întreprinderi care să arunce morala în derizoriu. Orfeu, pe de altă parte, a încălcat legile esenţiale ale moralităţii, considerându-se mai presus de ceilalţi muritori şi arogându-şi dreptul la o a doua şansă, ignorând bunul mers al lucrurilor. Aşa îmi spun, dacă nu ar fi legile bunului simţ, cu toţii am face coadă la poarta Infernului ca să ne recuperăm morţii. Nu o facem, însă, pentru că în baza bunei noastre raţiuni înţelegem că trebuie să păstrăm neatins unul dintre cele mai mari mistere ale vieţii – moartea. Din Împărăţia morţilor se mai găsiseră temerari care să se întoarcă, deşi trebuie spus, nu prea aveau ce căuta acolo. Dar erau vii, nu descifraseră taina trecerii în nefiinţă, pe când Euridice, întâmplându-i-se, întorcându-se sub razele calde ale soarelui ar fi deconspirat misterul şi, cu siguranţă, nu ar fi pus ordine în dileme oferind răspunsuri, ci ar fi aruncat, mai degrabă, lumea în haos.

           Închizând ochii, totuşi, la derapajele de la moralitate ale lui Orfeu, nu putem să nu ne declarăm stupefiaţi de prostia crasă de care dă dovadă. La câţiva paşi fiind de a îşi recupera iubita şi de a reaşeza temeliile lumii, în ciuda înţelegerii făcute pe tărâmul umbrelor, îşi aruncă privirea în spate. De ce?! De teamă să nu se fi pricopsit cu alta?! Întorcându-şi privirea, nu a mai avut ce face decât să vadă umbra Euridicei îndepărtându-se de el, dispărând în tenebrele în care îi era locul. Iar el, Orfeu, ieşind fără speranţă şi singur pe poarta Infernului, nu a mai avut altceva de făcut decât să se prăbuşească în genunchi pradă unei suferinţe cumplite. Ceea ce, de altfel, susţine validitatea zicalei din vechime: „unde nu este cap, vai de picioare”. Citisem cândva de mult despre un alt prost care afirma că dacă i s-ar oferi un punct de sprijin ar răsturna lumea. Şi totuşi, Orfeu nu face altceva decât să îl contrazică şi să demonstreze că oricât ne-am strădui, suntem blestemaţi de divinitate, şi chiar şi când avem parte de tot ajutorul şi de toate circumstanţele favorabile pentru a stabili o nouă ordine în legile universului, reuşim să ne dăm cu stângul în dreptul mai ceva decât componenţii naţionalei de fotbal. „Errare humanum est”, ar spune unii, dar dacă nu ne caracteriza prostia, cu siguranţă noi eram aceia care i-am fi stăpânit pe zei.

Scurtă disecţie (I)

          Cumva într-o noapte m-am agăţat de o idee care la început mi s-a părut stupidă şi nedemnă de o atenţie deosebită. Totuşi, pentru că în anumite momente este mai obositor să trăieşti cu tine însuţi decât să te ocupi de alţii, mi-am spus că încercarea moarte nu are. Probabil şi aici ar fi o discuţie, anume ori că încercarea privită ca o acţiune generală nu are moarte (nu se spune degeaba că omul este dator să încerce, deci încercarea este universală şi mereu prezentă), ori că o încercare anume, chiar eşuată, continuă să fiinţeze prezumându-i-se nu moartea, ci doar o amânare pentru o dată ulterioară. Şi ar mai fi ceva de spus, o anume continuare a vorbei – încercarea moarte n-are, numai cine-ncearcă moare”. În consecinţă, obosind să mă suport mereu, indiferent că ar fi zi sau noapte, mi s-a părut interesant să mă aplec asupra ideii de încercare – indiferent de cât de prostească poate să pară.

           Mai prostească decât a mea, însă, şi automat considerând personajul mai prost decât mine, mi s-a părut zbaterea lui Orfeu, încercarea lui de a dribla (mai cu zel decât Messi în zilele lui bune) mersul lucrurilor, voia sorţii, rânduirile cereşti, viaţa, moartea şi orice alte atribute aplicabile bietei fiinţe umane. Cine vrea poate să mă contrazică, dar este o dovadă de prostie excesivă să te pui de-a curmezişul voinţei naturii şi să nu îi pricepi sau să refuzi să îi pricepi mesajele. Închipuindu-mi câteva dintre prostiile lui Orfeu, privindu-le cu ochii omului normal care sunt, aproape că mi-a venit să îl iau de urechi pentru obrăznicia lui şi pentru lipsa de ştiinţă. Pentru că orice om cu scaun la cap şi cu minţile la locul lor (mai puţin, deci, Orfeu) ar fi ştiut că acolo unde apare un şarpe dezastrul nu va întârzia să îl urmeze. Dezastrul prezumă eşecul – îl confirmă de fiecare dată, merge mână în mână cu el şi, îmi imaginez eu, chiar îşi şoptesc tandru, ca un cuplu de îndrăgostiţi, că nu pot exista unul fără celălalt. Iar semnul că acest cuplu de nedespărţit se apropie, nu poate fi altul decât şarpele – deci, Orfeu dacă nu ar fi fost fie necredincios, fie indolent, fie prost de-a dreptul, ar fi ştiut din legenda primilor oameni că şarpele a năruit Paradisul, şi a făcut-o cu atât de multă înţelepciune încât ne este pe vecie pierdut. Or, aşa cum se spune pe plaiurile noastre uneori, „să nu cumva să te muşte şerpele să faci aia sau cealaltă”, acest Orfeu sărman întru duh ar fi trebuit să priceapă că femeia muşcată de reptila mai sus numită nu îi mai poate aduce nimic altceva decât urgie.

           Aşa mă gândeam într-o noapte, scărpinându-mă, pe rând, când în cap când în barbă, încercând să înţeleg de ce încăpăţânarea omului – a unuia în special, a celorlalţi în general – ajunge să se însoţească în mod perfect cu prostia. Şi vedeţi, aşa cum a ales-o pe Eva, la fel şarpele şi-a ales cu înalt profesionalism victima, pe Euridice, ştiind că în încercarea stupidă de a învinge sorţii, Orfeu va oferi un spectacol tragic ieşit din comun pe care privindu-l, dacă ar fi avut mâini, s-ar fi apucat cu ele de burtă de atâta râs. Deci, să mai spună cineva că şarpele nu este simbolul înţelepciunii şi omul exponentul ideal al prostiei!

Ludic

          Nu ştiu cum se face şi pentru ce merite, dar una dintre noutăţile din viaţa scriitorului este o invitaţie la un interviu radiofonic care se va consuma astăzi. Ca să nu fiu prins nepregătit şi, totodată, ca să mă antrenez puţin, într-o noapte m-am decis la un simulacru de interviu pe care mi l-am luat eu însumi. În definitiv – să nu râdă nimeni! – sunt momente în care toţi ne suntem datori cu întrebări chiar dacă nu ne dorim să le dăm răspunsul.

*

Eu, Întrebător: Să începem cu o întrebare uşoară. Când te-ai născut?

Eu, Răspunzător: E interviul scriitorului, sau al omului?

Eu, Î: Al scriitorului.

Eu, R: În funcţie de data la care ne raportăm în acest simulacru, pentru că ideea mi-a venit înainte de lansarea Gândurilor, întrebarea corectă ar fi când te naşti”. Totuşi, pentru că întrebările şi răspunsurile cad sub ochi străini ceva mai târziu, mărturisesc că nici folosirea timpului trecut nu este eronată. Indiferent de nuanţa gramaticală a întrebării, răspunsul este acelaşi – 17 octombrie. Aşa mi-am propus, să mă nasc după al treilea volum publicat.

Eu, Î: De ce 17? Are o însemnătate specială?

Eu, R: Da. Oricine s-a aplecat vreodată asupra numerologiei ştie că şapte este o cifră magică. Am adăugat la ea nota, zece. Pentru că nu am fost obişnuit cu ea pe vremea în care eram elev, am ajuns, în manifestarea nebună a unui cult al personalităţii, să mi-o acord singur. Plus de asta, o altă zi din cursul săptămânii nu era potrivită.

Eu, Î: Nu cred că are rost să te întreb de când scrii, mai interesant mi se pare să întreb: cum scrii?

Eu, R: Cu grijă. Noaptea; uneori şi ziua. Cu suflet. Cu îndârjire. Cu ură. Cu durere. Pe laptop. Pe hârtie, cu pixul. Pe telefon, compunându-mi drafturi de mesaje pe care nu mi le trimit niciodată. Nu, pe ziduri nu scriu, pe ele nu aş putea scrie nimic mai genial decât ce am citit în toaleta unei crâşme scrijelit pe perete: „Rock, mătuşă”!

Eu, Î: Haide, te rog, să nu ne lansăm cel puţin deocamdată în preferinţe muzicale şi nici în poveşti cu beţivi.

Eu, R: A merge în crâşmă să bei până trebuie să mergi la toaletă nu te face beţiv. Şi dacă eşti recalcitrant încheiem interviul, ne oprim aici!

Eu, Î: Ce te inspiră?

Eu, R: Nimic. Totul. O figură, o melodie, un trup, o noapte. Nopţile mai mult ca orice, poate cu o singură excepţie pe care nu vreau să o dezvălui.

Eu, Î: De ce?!

Eu, R: Pentru că numele ei se potriveşte cel mai bine pe buzele mele, doar în şoaptele mele.

Eu, Î: Iubeşti?

Eu, R: Eşti prost?

Eu, Î: Nu, dar întreb.

Eu, R: Şi eu. Eşti?

Eu, Î: Devii recalcitrant, încearcă să te relaxezi. Care este cel mai frumos oraş din România?

Eu, R: Cymeria

Eu, Î: Nu există, vrei să spui…

Eu, R: Ce, Macondo exista?

Eu, Î: Bine. Din lume?

Eu, R: Nu ştiu, nu am văzut-o pe toată. Din ce am văzut, însă, Viena e depăşită doar de Koln. Şi ca să nu mă întrebi în mod stupid „de ce?” o să şi motivez spunând că ştiu nemţii ce zic; obligatorii de vizitat în Koln sunt Domul şi crâşmele.

Eu, Î: Nici nu ştiu dacă eşti serios sau iei lucrurile în derâdere. Uite, o întrebare la care s-ar putea să răspunzi cu mai multă minte şi seriozitate; care este scriitorul pe care îl urăşti cel mai mult?

Eu, R: Probabil vei râde… sau te vei simţi jignit. RN. Nu spun că nu are ce căuta în peisajul literar, nu spun nici că nu are talent, nici că are. Nu mă citesc, deci nu l-am citit niciodată, dar sunt sigur că poate scrie mai bine.

Eu, Î: Te ascunzi, nu eşti suficient de relaxat… Ce preferi, marea sau muntele?

Eu, R: Am mai răspuns cândva la întrebarea asta, nu cu mult timp în urmă – venise din partea altcuiva. Muntele lui Venus.

Eu, Î: Îţi baţi joc?!

Eu, R: Deloc. Dar ce am fi fără (auto)ironie şi sinceritate? În economia Universului, a Universului, nu a oamenilor, chiar şi când voi refuza Nobelul noi doi tot „nimeni” vom fi.

Joacă

          Nu mai ţin minte cine afirma că, înafara copiilor şi a bătrânilor, nu putem ierta pe cei care ne spun adevărul. Cred că ăsta este unul din motivele pentru care am rămas şi vreau să fiu mereu copil. Sunt anumite momente în care îmi place să spun adevărul şi, paradoxal, dacă cineva îmi pune o întrebare la care nu îşi doreşte răspunsul, îi vine destul de greu să se supere pe mine când îl primeşte. Sau, dacă se supără, îi trece destul de repede. Se mai spune că marile adevăruri se spun sub formă de glumă – şi din nou, în cazul bunei dispoziţii nu este loc de supărare. Cred că din acest motiv câţiva prieteni de-ai mei, lipsiţi de grijile menţinerii siluetei, deci „oameni cu greutate” cum îmi place să îi numesc , nu se supără pe mine de fiecare dată când mă mir că au supravieţuit încă unui Crăciun. Păi cum să te superi pe un copil şi pe un adevăr spus în glumă?! Este, de asemenea, posibil ca, păstrându-ne latura copilăroasă şi refuzând să devenim oameni mari şi scorţoşi, bucuriile să ne fie mai multe şi deloc străine. Dar cred că o asemenea afirmaţie este ceva mai hazardată şi exclude mai mulţi factori care ne influenţează structurile sufleteşti şi atitudinile.

          Într-o noapte, jucându-mă cu câteva idei, mi-am amintit că primisem o întrebare şi am început să mă gândesc ce îmi aduce mai multă bucurie, marea sau muntele. Am renunţat după câteva secunde să mă mai gândesc, nu pentru că întrebarea nu ar fi avut vreo însemnătate – orice întrebare este importantă pentru că poate naşte multiple răspunsuri şi încă pe atâtea întrebări! – ci pentru că răspunsul cel mai sincer nu avea nevoie de multă cumpănire.

          Marea nu am iubit-o niciodată, aşa cum pretind unii că ar face-o. M-a impresionat în câteva rânduri, e adevărat, dar respectiva senzaţie mi s-a stins repede. Nu spun că dispreţuiesc iubirea de mare, pot eventual mărturisi că nu o înţeleg, întrucât, raportat la mulţi pe care îi cunosc, picat pe sub masă prin vreun birt pot foarte bine să stau oriunde, nu neapărat cu marea vuindu-mi în ureche. Dacă vreodată, în cine ştie ce acces de nebunie, aş prefera pentru câteva clipe marea muntelui, ar fi dintr-un motiv care multora li se va părea ciudat. „Thalassa”! Aşa strigau vechii greci însetaţi şi epuizaţi de marşuri prin cine ştie ce ţinuturi ostile. Aşa strigau zărind malul mării, ştiind că de acolo sunt mai aproape de casă. „Thalassa, Thalassa”! Nume pe care, dacă aş face excepţie că aparţine mării, eu l-aş oferi unei femei exotice şi necruţătoare care să mă piardă de tot, cu suflet şi cu minte. Dar altfel, exceptând acest nume, marea nu prezintă vreun interes pentru mine.

         Muntele, în schimb… Nu ştiu cum îi spuneau vechii greci, dar sunt sigur că nu „la naiba”! Eu aşa cred, în faţa munţilor nimicnicia este mai greu de suportat şi nu de puţine ori ni se poate întâmpla să apelăm la exclamaţia mai sus menţionată. Nu mi s-a întâmplat să mă simt demn de dispreţ ca formă de viaţă în faţa valurilor mării, dar în faţa măreţiei munţilor nu am putut să nu îmi pun anumite întrebări. Nu le voi reda aici, nu îşi au rostul decât la poale de munte, în vălurile unei nopţi întunecate care îşi şopteşte liniştea cu aromă de cetină. A fost cineva care, pierzându-se în propriile gânduri, să nu se trezească brusc înspăimântat de linişte, de lună şi de umbre? Muntele nu este numai frumuseţe, este şi spaimă, şi mult mai multă trăire dacă avem curaj să căutăm în noi.

          Şi ar mai fi un lucru, unul pe care orice „homo ludens” nu l-ar trece cu vederea. S-o spune că Venus s-a născut din spuma mării, dar ştiu eu sigur că ea are munte, nu mare.

Ca un fel de joacă, cum altfel!

          Pentru că timpul se arată uneori blând cu mine, şi darnic, şi inspirat de o re-citire în curs – pentru că, indiferent dacă avem timp sau nu, sunt cărţi pe care, periodic, trebuie să le recitim – mi-am propus să mă joc de-a ura. Poate pentru că timpul este blând, cum spuneam, nu vor fi două minute, ci o săptămână. Poate pentru că încerc să mă detaşez cât de mult de un asemenea sentiment, Săptămâna Urii s-ar putea să aibă câteva zile lipsă. Dar fiecare om are defectele lui, ale mele de ce nu ar fi scuzabile?!

          Am început-o deja, cu o opinie versificată asupra versului alb. Nu îl înţeleg, nu îl apreciez şi, într-un puseu de manifestare a urii, voi spune că pentru mine poezia în vers alb nu există; de fapt, nu este poezie. Dar toţi avem dreptul de a crede ceva şi de a ne exprima opinia, ceea ce fac şi eu, uneori mai mult, alteori mai puţin deranjant.

         Posibil să fie o reticenţă a mea la schimbare. Posibil să fie o „îndoctrinare” de care nu mă mai pot dezlipi, sau de care nici nu concep să mă dezlipesc. Posibil să fie cave din mine – poate o spaimă. Pentru că, aşa cum am convenit eu cu mine, ura derivă din spaimă – şi cine ştie ce spaime oi mai avea şi eu, mai mult sau mai puţin conştiente, pe care nu ar reuşi să mi le vindece nici cel mai priceput dintre psihologi, psihanalişti sau psihiatri.

         Spuneam cuiva, cândva, mai demult, că de multe ori am impresia că ura ne poate fi motor principal. Ne goleşte de multe lucruri caracteristice fiinţei umane, dar ne poate umple de determinare. Ne răpeşte liniştea şi ne epuizează, pe de altă parte, este un motiv mai bun ca altele care să ne dicteze acţiunile.

          O persoană mult prea dragă mie, care mă împingea mereu să devin mai bun, îmi certa intoleranţele şi îmi privea cu regret exploziile exagerate. Din dorinţa de a fi privit cu zâmbet mulţumit am deprins mai întâi autocenzura; apoi, în timp, devenind într-adevăr mai bun, am devenit totodată mai tolerant. Şi am simţit cum ura din mine începe să scadă până la cotele minime. Pornirile umane nu ni le putem controla, dar le putem gestiona. Iar oamenii, oricât de nesupuşi schimbării sunt crezuţi de unii, eu cred că pot dovedi contrariul tocmai folosindu-se de posibilitatea de a evolua.

           Sunt mulţi oameni cărora probabil ar trebui să le mulţumesc, nu pentru că m-ar fi ajutat să evoluez ci pentru că mi-au oferit experienţele pe care m-am căţărat către ceva ce eu consider a fi „mai bun” decât ceea ce eram. Deşi, mărturisesc, tocmai pentru că autosuficienţa ar fi o crimă îndreptată împotriva mea, îmi aloc timpul necesar pentru a mă urî pe mine – singurul dintre muritori pentru care nutresc un asemenea sentiment. Apoi, când furtuna trece, privindu-mă, recunoscându-mă, iertându-mă, mă îndrăgesc şi mai mult, tocmai pentru că mă pot urî. Iar cei care urăsc pot fi îmblânziţi prin iubire.

Personal, da’ în joacă

          De multe ori am exprimat o dilemă, de-a lungul timpului, în faţa oamenilor, în faţa meselor pline de sticle, în faţa oricui arăta un interes cât de mic faţă de propria-mi persoană. De ce oamenii sunt interesaţi de viaţa din spatele rândurilor unui scriitor? Ajută să ştii că are un caracter infect sau că este pâinea lui Dumnezeu”? Ajută să ştii că a a avut o copilărie fericită sau nefericită? Chiar e important să ştii dacă are zece clase sau şase facultăţi şi încă şase masterate, atâta vreme cât rândurile şi poveştile ajung la suflet?

          La o bere, ultima de vreo patruzeci de minute, poate mai bine, mi s-a explicat nu noţiunea de formator de opinie, ci noţiunea de scriitor – una pe care refuzam să mi-o însuşesc. „Oamenii te primesc în suflet şi vor să ştie cine eşti”. Da, de acord, nu poţi atinge suflete fără să le laşi să te cunoască, sau măcar să aibă impresia aceasta. În scris suntem altfel decât în realitate, chiar dacă cele două vieţi ajung, în anumite clipe, să se întrepătrundă. „Atâta timp cât nu îţi sacrifici intimitatea pe altarul curiozităţii, fă cunoscut lumii cine eşti, ca să îţi poţi sacrifica viaţa pe altarul scrisului”, aşa mi s-a spus.

          Primisem o întrebare, „care este primul cuvânt care îți vine în minte pentru a te descrie ”? Voi răspunde şi la ea, în timp, deşi răspunsul cred că ar fi mereu altul, în funcţie de clipă, tocmai pentru că am învăţat să mă asum pe mine însumi. Acum (prea sunt) exuberanţă.