Oameni

          Bucuriile altora pot deveni bucurii personale. Și gândul că ai făcut pe cineva să zâmbească, indiferent că este în pragul morții, în toiul vieții sau la început, îți poate deveni fericire. Menire e prea mult spus. Dar cred că oamenii devin oameni atunci când renunță la ei înșiși. Iubirea nu e iubire adevărată decât atunci când aduce mai mult sacrificiu decât plăcere. Și oamenii sunt mai oameni când zâmbesc privind zâmbetul din ochii altora. Oricât am blamat umanitatea, nu m-am referit niciodată la nebunie. Oricât am lăudat-o, nu m-am referit niciodată la orgoliu. Oricât am zis că s-ar putea face, nu m-am referit niciodată la mine. Doar la noi – oameni.

Autobiografisme

          La o bere – nu ştiu cum dracua fost posibil, deşi, fie vorba între noi, bine că vine vremea rea să schimb berea pe rom – mi s-a întâmplat să fiu din nou şocat. Şocat de cineva care privindu-mă fără milă în ochi, şi fără pic de empatie, simpatie sau ce o fi, îmi aruncă în faţă: „Eu în ultima vreme nu mai citesc decât autobiografii”. Am rămas şocat pentru că în ultimul timp am dezvoltat problema asta cu oricine a fost dispus să mă asculte: eu nu recomand nimănui autobiografiile, din simplul principiu că nu preţuiesc viaţa cuiva mai mult decât îi preţuiesc inteligenţa şi fantezia. Mai mult, cred că de-asta suferă literatura română şi aşa inexistentă, pentru că e prea plină de importanţi autobiografi, mult mai plină de ei decât de oameni care sunt dispuşi să îşi pună neuronii în mişcare. Dar asta poate să fie oricând altă discuţie, chiar dacă vorbim de autobiografii irelevante – altele decât cele ale italianului ăluia, Cellini, aproape singura pe care aş recomanda-o cu mai mult de jumătate de gură. Nu, nu sunt genul care să se dea în vânt după autobiografii prezidenţiale, fotbalistice şi mai ştiu eu de care, cu atât mai mult cu cât sunt ale unor neica nimeni care, povestindu-şi câteva vise şi câteva cumpărături făcute din piaţă sau la magazinul din colţ se trezesc peste noapte scriitori. Sau, poate, îmi spun, reticenţa mea în privinţa autobiografiilor nu vine din concepţia că o viaţă perfect normală nu are ce să mă înveţe mai mult decât să mor în rândul lumii, ci se naşte din ciudă. Pentru că, de ce să nu fim sinceri, şi eu mi-aş scrie autobiografia, dar vedeţi dumneavoastră, titlul ăla magnific la care visam, Povestea târfelor mele tristeeste deja luat. Şi atunci, la ce bun să mă strofoc cu o viaţă lipsită de sens pe care nici măcar titlul nu o poate ridica?! Mai bine pas, aşa îmi spun mereu.

           Totuşi, am rămas şocat când o persoană lipsită de simpatie sau de empatie sau de cum o fi, mi-a aruncat în faţă, de parcă m-ar fi scuipat între ochi: „Eu în ultima vreme nu mai citesc decât autobiografii”. Chiar am rămas pus pe gânduri, cât se poate de serioase, ori să îmi schimb numele în Cellini al Doilea (deşi m-am văzut eu multe, numai italian nu), sau să îl dau în judecată pe ăla cu târfele, aşa, postmortem… nu de alta, dar dacă nu îmi povestesc viaţa, parcă mă văd mare scriitor ieşit din spiritul vremii. Până m-oi hotărî, că mai am mult de făcut umbră pământului… muzicale!