Stăteam cu bărbaţii, ca bărbaţii. Aş fi spus mai multe şi altfel, dar o persoană care mi-a devenit apropiată îmi spunea că în ziua de astăzi psihicul cititorului ar trebui ferit de agresivitatea verbală. Discutabilă afirmaţie, pentru că agresivitatea nu presupune neapărat vulgaritatea, iar vulgaritatea, în dese rânduri, nu presupune agresivitate. Mi-am amintit că îmi spunea cineva, cu o ocazie în care îi picaseră în faţă nişte rânduri scrise de mine: „Te ştiu mult mai dur, mai cinic, mai dat dracului, cum se spune”. Iar eu îmi spuneam că nu sunt dat nimănui.
Dar mă disip în prea multe, mă împart în mai multe decât îmi poate duce sufletul şi prefer să revin: stăteam cu bărbaţii, ca bărbaţii. Şi, pentru cine nu ştie, între bărbaţi discuţiile se reduc, de multe ori, la femei. În mod ciudat de dezinteresat mi-am aruncat privirea într-o parte şi am lăsat-o să se prelingă pe picioarele lungi ale unei femei care trecea, atât de lungi încât i se înfipseseră în gât. Bărbaţii salivau şi se comportau urangutaneşte. Am avut şi eu perioadele mele, dar bătrâneţea m-a făcut nu mai înţelept, mai nepăsător. O melodie mi-a izbit amintirea. Şi mi-am permis să spun, doar de dragul de a fi huiduit, pentru că de aplauze suntem de multe ori sătui: „monogamia este singurătatea la care morala îl condamnă pe om. Abia mai apoi societatea”. Problema este că de multe ori mă întreb ce a fost mai întâi, societatea sau morala. Sau singurătatea…
Mâine poate voi scrie despre oameni; sau, poate, despre neoameni. Poate mâine nici nu voi mai scrie, doar ca să îmi amintesc poimâine că vreau să o fac. Pentru că, spun unii, amintirea este prețioasă chiar și atunci când pe ea se așterne rugina. Oameni nebuni, de parcă un cuțit ruginit nu poate să taie!
Nu ştiu de ce unora li s-ar părea deplasat să se vorbească despre două tipuri de îngeri – entităţile cu caracter divin şi îngerii umani. Deşi poartă acelaşi nume, cele două tipologii sunt total diferite pentru că, dacă prima categorie este în totalitate demnă de dispreţ, cealaltă, cea de natură umană este demnă de veneraţie. Mereu îngerul de natură divină a adus vestea, ca un biet mesager; îngerul uman, însă, aduce mereu salvarea. Orice s-ar spune, unul din cele mai puternice vise ale omului a fost zborul. Sunt îngeri, îngeri umani, care au aripi nevăzute, pe care le ascund în loc să se laude cu ele. Dar mereu sunt capabili să zboare, alături de cineva, cât mai departe, hrănindu-se cu puterile dorului.
Începea să se întunece şi rumoarea creştea deopotrivă cu nerăbdarea. Rock the City urma să îşi dea ultima suflare, dar ce suflare! O mulţime de mai bine de zece mii de oameni urmărea mişcările de pe scenă, aranjarea cablurilor, probele de sunet, şi aştepta cuprinsă de un sentiment ciudat de încordare. Ideea de a vedea în carne şi oase legende, idoli care au făcut istorie, poate să fie, uneori, apăsătoare. Eliberarea de tensiune a fost, însă, pe măsura acumulării ei, a aşteptării. Apariţia celor de la Judas Priest a făcut ca murmurul mulţimii să devină tunet eliberat, în acelaşi timp, din mii de piepturi.
Îmbrăcat cum se şi cuvine unui star de anvergura sa, în haină de piele cu ţepi pe umeri, Rob Halford părea decis să impresioneze publicul din primele clipe: “Rapid Fire”. Mulţimea nu a avut altă soluţie decât să se predea, chiar după primul cântec. Au urmat încă trei costumaţii purtate de Halford, în acordurile impresionante ale chitărilor – Metal Gods, Heading Out The Highway şi Judas Rising. Din rândurile publicului, însă, nu s-a ridicat niciun Iuda, doar admiraţia, surescitarea, încântarea, superlative care, în acea seară, nu se potriveau decât în faţa trupei engleze.
Pe cerul întunecat nu era decât o stea, dar pe scenă, o alta, interpreta Starbreaker, privind publicul extaziat şi, uneori, jocul de lumini care brăzda faţa împietrită a Casei Poporului. Surprinşi, parcă, de atracţia exercitată de Halford, prinşi între reflectoarele care străluceau pe scenă şi figurile geometrice imaginate pe mastodontul care străjuieşte Piaţa Constituţiei, spectatorii păreau supuşi prin magie – pentru că “Diamonds and Rust” a fost interpretată într-un mod aproape supranatural. Au urmat “Victim of Changes” şi “Nostradamus”, iar apoi, parcă surprinzând ce se întâmpla în sufletul mulţimii, “Never Satisfied”. Cu o carieră începută în 1969 Judas Priest ar fi putut să cânte o noapte întreagă fără a epuiza toate piesele care ar fi trebuit şi ar fi meritat cântate. Dar, chiar dacă evenimentul ar fi fost prelungit până la dimineaţă, publicul tot ar mai fi cerut să i se cânte.
De pe scenă au izbucnit flăcări, în timp ce din pieptul lui Halford au pornit “Night Crawler” şi “Turbo Lover”, “The Sentinel” şi “Blood Red Skies”. Deşi ajuns aproape la şaizeci de ani vocalul celor de la Judas părea neobosit, emanând vervă, energie şi forţă, la fel ca motorul motocicletei apărute pe scenă, din şaua căreia continua să încânte spectatorii. La un moment dat, însă, şi-a permis să facă o pauză de câteva minute în care a cedat publicului rolul de vocalist. Iar mulţimea nu l-a dezamăgit, cântând în mod impresionant “Breaking The Law”. Personal aş fi vrut să îl aud cântând, dar, în acelaşi timp, nu poate fi altfel decât magnific să asculţi piesa pornind din inima unui public atât de numeros. În final, parcă pentru a mai îndulci spectrul părăsirii scenei, Judas Priest au ales să îşi ia rămas bun cu “Painkiller”.
Despărţirea a durat puţin, însă, pentru că nimeni dintre cei prezenţi nu îşi dorea ca vraja să se destrame. Englezii nu au dezamăgit, revenind cu “Electric Eye” şi cu “You’ve Got Another Thing Comin’ ”, pentru ca apoi, cu câteva minute de miezul nopţii, înainte de a se lăsa întunericul şi liniştea, să încheie un show excepţional cu “Living After Midnight”. Au avut dreptate, pentru că după miezul nopţii impresia încă era vie, la fel şi încântarea. Cât despre amintire, nu cred că aceasta va muri vreodată.
O piesă compusă de Joan Baez. Și totuși, interpretarea celor de la Judas Priest, deși nu e la fel de răscolitoare, parcă e mai puternică, are mai multă forță, mai multă expresivitate…
Nevermore 