„Dragă jurnalule” (stereotipie)

          Dragă jurnalule – așa ar începe toți nenorociții pe care un amărât de psiholog ascuns între hârțoage cărora nu le dă de cap în umbrele unui cabinet ronțăit de igrasie îi obligă să noteze într-un carnețel ceea ce simt. La asta s-ar rezuma tot – “dragă jurnalule”. În rest, suferințele, frustrările, visele și dorințele nu ar mai conta deloc. Suntem prea oameni ca să ne mai pese și, treptat, orice am scrie după acest “dragă” riscă să capete – în imaginația imbecililor – inclusiv statutul de operă literară. Orice ne-ar spune binevoitorii, prietenii închipuiți, iubirile mincinoase și alte asemenea furturi de suflet, oamenii nu sunt făcuți să se vindece. Nici de prostie, nici de falsitate, nici de traume. Mai ales de traume, deși nu aș putea spune că falsitatea e mai vindecabilă. Nici ticăloșia. Deci, dragă jurnalule, cum ar scrie unii în speranța că ar putea deveni, dacă nu ceea ce au fost, măcar alții, mai liniștiți, îndrăznesc să recunosc că aș fi primul care ți-ar da foc sau te-ar bate în cuie și te-ar smulge de pe ele foaie cu foaie ca pe un timp pierdut zi de zi, în speranța că orice fel de rană provocată de simpla existență s-ar vindeca. În realitate, oamenii nu sunt născuți să se vindece. Mai degrabă, apar tocmai pentru a dovedi că dincolo de faptul că viața este un miracol, tot ea ne face să ne dorim moartea. Și că, într-un final, nu suntem niciodată ceea ce ne dorim să fim, mai degrabă o sumă de stereotipii de care ne agățăm. Și că nu devenim niciodată ceea ce vrem să devenim ci orice se nimerește – nebuni, șocați, speriați, dezamăgiți, suferinzi. Doar tu, “dragă jurnalule”, ai putea rămâne același dacă nu ți s-ar rupe filele. Pentru că, dacă ai rămâne intact, oricine ar putea da timpul înapoi știind, de exemplu, aflând cu precizie, că exact acum opt ani îi era suficient un zâmbet. Acela care încălzea totul, îngăduitor, vesel, plin de iubire și de bucurie. Dacă oamenii ar avea memorie bună nu s-ar uita pe ei. Și, probabil, și-ar aminti și ce au trăit înainte să se vândă pentru cine știe ce minciună. Poate atunci, dincolo de alte derapaje pe care să le considere înaintare în timp, ei înșiși ar rămâne doar stereotipii. Pentru că și-ar prețui fericirea, chiar dacă este una pierdută.

Jurnal

          Îmi spunea cineva, cândva, că ar avea impresia că mă învârt într-un cerc închis; că reiau anumite teme, că le întorc pe toate părţile – nu, nu era observabil că mereu mai adăugam câte ceva, vreo descoperire infimă, cu atât mai mult cu cât un asemenea lucru nu îl susţin decât eu. Vorbe goale şi temeri inutile care nu îşi aveau locul. Nu poţi să ai pretenţia că vrei să scrii ceva fără să simţi, fără să faci o documentaţie, fără să îţi creezi baza de lansare a ideilor, a personajelor, a lumilor în care eu, cel puţin, prefer să mă învârt în detrimentul vreunei realităţi observabile altor ochi.

          Pe de altă parte, adică lăsând subiectivismele unora, dragă jurnalule, prefer să mă îndrept către cele ale altora. Astăzi mi s-a spus că sunt frumos. A doua oară în două zile – aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat de mult! Şi, ca să fiu sincer, unele subiectivităţi sunt mai credibile decât altele, iar afirmaţia că aş fi frumos este mult mai validă decât aceea că aş fi blocat în nişte limite. Tocmai ăsta este atuul meu, că de prea multe ori nu am limite. Deşi, tot astăzi, la câteva minute după compliment, mi s-a atras atenţia că am depăşit limita bunului simţ. “Adică – îmi spune prietenul uimit până şi el – îţi spune femeia că eşti frumos şi tu doar îi mulţumeşti în loc să o inviţi la o ţuică”?!

       Adevărul este că acum multă vreme râdeam cu mult mai multă poftă. Acum a devenit mai degrabă automatism, sunt mai puţine lucrurile în care găsesc haz. Cred că aş râde cu sinceritate dacă mi-aş spune: “Patruzeci şi şapte de ani trăiţi de pomană”. Nu, încă sunt frumos… Am mai spus-o de multe ori, scriitorul trebuie să fie un bun public, cu atât mai mult cu cât se ştie că îmi place să mă scald în priviri sclipitoare a dorinţă. Şi îmi pare că încă mai am vreme, deşi timpul trece prea repede, pentru că noi, majoritatea scriitorilor, suferim de o boală – adevărat, deloc incurabilă – numită longevitate. Astăzi este dreptul meu să râd, şi vreau, chiar dacă atunci când râd în colţul ochilor mi se sapă riduri. “Să nu scoţi tu femeia la o ţuică”?! Unele nebunii sunt hazlii cel puţin, dacă nu de-a dreptul frumoase…

Frântură de jurnal

          Istoriile se repetă mereu. Acela care îndrăzneşte să conteste fie nu are nici măcar cea mai mică idee despre viaţă, fie nu posedă grăuntele necesar de inteligenţă pentru a deschide ochii. Da, adevărul este că din poziţia mea, chiar dacă poate să pară jignitor, îmi permit să spun: “oamenii sunt proşti”.

        Am încercat să îmi iau mintea de la toate, inclusiv de la scris, şi am trăit, dacă nu chiar în virtutea inerţiei, simplu. Fără prea multe gânduri, fără prea multe speranţe. Mi-am pus o singură dorinţă, cândva demult: să pot. Pentru că nu mă înspăimântă nici moartea pe care o datorez, nici suferinţele; mă înspăimântă neputinţa. Eu pot orice. Doar că, spre deosebire de omul slab care îşi spune un asemenea lucru căutând să se motiveze în încercarea de a îşi uita complexele create de neputinţă, eu chiar mă cred – pot; pot orice. Cred că pot orice, şi aproape în fiecare zi îmi dovedesc mie însumi acest lucru. Nu, eu nu mă iau la întrecere cu alţii, nici nu am ceva de dovedit cuiva. Sunt prea sigur pe mine ca să fie nevoie de transpiraţii inutile. Singura piedică în faţa ascensiunii, respectiv a accesiunii în anumite sfere, îmi sunt eu. Chiar dacă pot orice, mă tem să îmi duc la capăt putinţele. Şi, înspăimântător este că în unele cazuri mă înspăimânt mai mult de ceea ce aş putea face decât de o eventuală neputinţă. Într-o noapte am învăţat să dau viaţă morţilor. Problema este alta – nu contestă nimeni, este greu să naşti, să dai viaţă. Este şi mai greu, însă, să păstrezi viaţa şi să o închizi într-un trup. Mai ales atunci când conştientizezi că orice trup este, mai mult sau mai puţin dator nu numai cu o moarte, ci cu însăşi propria ratare.

          Uite, jurnalule, o piesă potrivită. Adevărul este că Dumnezeu o fi primul din istorie care a ratat, dar ne-a creat după chipul şi asemănarea sa. Or, atunci, de ce să ne mai mirăm că eşuăm lamentabil?!

Filă de jurnal

          Trec printr-un blocaj, scriitoricesc, sentimental, intelectual, şi chiar moral sau amoral, în funcţie de standardele fiecăruia.

          Mi se întâmplă să mă întâlnesc cu mai multe persoane, prieteni, cunoştinţe, amici, care au ţinut să îmi atragă atenţia, în mod deosebir şi personal, că mă aşteaptă. “Când apare? Noi aşteptăm, haide odată”… De o vreme sunt blocat în acelaşi răspuns, “mai aveţi puţintică răbdare”. Ce să le spun, că nu ţine de mine? Că parcă vreau şi nu vreau? Că vreau, dar numai în anumite condiţii? Că, în definitiv, din nou, nu ţine numai de mine?

          Am început să mă întreb dacă nu cumva nerăbdarea altora are natura de a face un individ nerăbdător. Cel puţin pe mine mă face… ori nerăbdarea altora, ori saturaţia la care am ajuns să tot fiu întrebat “Când apare?” şi să spun că încă nu ştiu.

          Mă mai întrebau dacă mi-a fost greu să întruchipez lumea aceea, dacă nu m-am pierdut în ea. Am repetat, mereu, că mi-a fost greu doar să nu îmi pară rău că i-am închis porţile. Aşa este, porţile îi sunt închise şi aşteaptă momentul în care alţii vor bate în ele. “Bate şi ţí se va deschide”, spune o altă carte. Dar până la prima bătaie, până la primul ciocănit, uneori timpul se suspendă, se dilată în mii şi mii de fracţiuni de secundă care compun o eternitate până când, cu glas mai slab sau mai hotărât, poţi spune: “intră”! Şi se pare că la fel este şi pentru unii dintre cei care bat, deoarece şi timpul lor pare că trece prin aceeaşi divizare în mici particule care, fiecare, are statutul unei aşteptări mult prea îndelungate. A acelei aşteptări din mijlocul speranţei că, după ce ai bătut la o uşă, aceasta se va deschide.

          Trec printr-un blocaj, scriitoricesc, sentimental şi chiar moral sau amoral, în funcţie de standardele fiecăruia. Cel intelectual pare să se fi rezolvat: uneori, cea mai bună acţiune este inacţiunea, aşteptarea.

Confesiune

          Povesteam acum ceva vreme, la un pahar, cu o prietenä… Plinä de bune intenţii, încerca să mă ajute să îmi cântăresc relizările sau eşecurile din ultimii ceva mai mult de doi ani. Am fost om de carierä, aşa cum se anunţa ea – nu are sens să intrăm în detalii. ‘Da, i-am răspuns, dar când cariera, oricum ar fi ea, cu toate satisfacţiile pe care le aduce, nu poate umple un gol nedefinit din suflet, înseamnă că nu este ce trebuie să fie’.

         Eram aproape căsătorit… ‘Într-adevăr, unui bărbat implicat într-o relaţie amoroasă stabilă îi este relativ uşor, pentru că în principiu trebuie să satisfacă doar o femeie. Ceilalţi, lipsiţi de angajamente, au uneori datoria de a satisface mai multe… şi, în unele cazuri, în acelaşi timp. Poate rămâne mai puţin timp pentru scris… poate fi mai mult timp folosit pentru descoperirea unor tipologii, pentru cunoaşterea modului de gândire a omului, pentru a înţelege tipurile de reacţie şi timpurile de reacţie. Spunea Nietzsche, ce nu te omoară te face mai puternic. Şi de când scrisul a devenit tot ce sunt, tot ce mai am, mă simt mai bogat ca niciodată. Mă simt împlinit în mizeria mea, în decăderea şi în decadenţa mea, iar risipa pe care mi-o impută unii este, în fapt, o stocare secretă a personajelor mele’.

       Erau oameni cărora le impuneam respect… ‘Acum sunt mult mai mulţi oameni cărora le impun un vis… şi nu numai un vis, le impun să viseze. Nu interacţionez cu ei, nu îi cunosc şi nu mă cunosc decât atât cât le permit anumite rânduri care le cad sub ochi. Dar nu mi se pot opune şi încep să viseze pierduţi printre cuvinte, lăsând speranţe să li se înfiripe în suflet, sau suferind alături de halucinaţiile mele’.

         ‘Bei mai mult’. ‘Baudelaire era prieten cu opiul’. ‘Decazi’! ‘Trăiesc’! ‘Trişezi, nu trăieşti după legile societăţii de care aparţii’! ‘Ale unei societăţi bolnave în mijlocul căreia sunt unul din puţinii rămaşi întreg la cap? Mulţumesc… Nu, mulţumesc’!

          Renunţă. Mă iubeşte. Mă admiră. Încearcă să mă înţeleagă. ‘Eşti nebun’ îmi spune zâmbind. ‘Trebuie să fii nebun ca să alergi după un vis pe care voi, ceilalţi, îl consideraţi irealizabil’…