Noutăţi

          Nu ştiu cum, într-o noapte sau zi (Dumnezeu ştie!) m-am trezit spunându-mi: „prea am tăcut”! Probabil era într-o zi, pentru că pe multe dintre ele mi le dorm. Şi pentru că prea îmi tăcusem… Ce să fac?! Sunt un om al extremelor, şi nu mă pot echilibra decât migrând dintr-una în alta. Dar să revin; pentru că prea îmi tăcusem, m-am întrebat insinuant: „ce faci tu aici”? M-am uitat în jur; eram în patul meu, între pereţii mei, închis de uşa camerei mele, privit de tavanul meu alb. „Cum ce caut aici?! Aici sunt eu”! Am vrut să o alung, dar vocea mi se adresă din nou, punând întrebări cărora nu voiam să le răspund; de fapt nu, punând întrebări pe care nici nu mai voiam să le aud. Mi s-a întâmplat, în ultima vreme, să fiu nevoit să ies din chilia mea, să întâlnesc lume şi nu ştiu cum, tot privindu-i, pe unii mai mult decât pe alţii, mi-am întărit părerea: orice om îşi este dator sieşi cu întrebarea, nu cu răspunsul. Cred că de-asta căuta să mă scruteze vocea aceea care prea mă trezise prematur. Dar pentru că mi se întâmplă să îmi calc principiile – normal, de aceea ni le facem, ca să avem ce încălca! – mi-am dat răspunsul la acea întrebare insinuantă: „ce faci tu aici”?

         A fost o vreme în care voiam să prind Cerul în pumn şi să dau cu el de pământ. Am vrut să răscolesc Pământul, să îl întorc cu susul în jos, să îi schimb mersul, să îi eliberez locuitorii; să îi eliberez de lucrurile care îi fac mici, să îi transform în înţelepţii Cetăţii, am vrut să calc legi, să le înlocuiesc cu altele mai bune. Am vrut… Oh, dar ce nu am vrut! Am vrut tot, până într-o zi, sau într-o noapte – cine mai ştie!, în care mi-am dat seama că tot ce îmi doresc nu mi se potriveşte. Şi de atunci am vrut să privesc cerul în stele aşa cum privesc omul în ochi şi, chinuind, bucurându-mă, sufocându-mă, revărsându-mi uneori dozele de fericire, să mă ascund în rânduri. În nişte rânduri care poate, cândva, vor ajunge la cineva care va voi să prindă Cerul în pumn şi să dea cu el de pământ. Să răscolească Pământul, să îl întoarcă cu susul în jos şi să îi schimbe mersul. La cineva care va avea impresia că are puterea să o facă şi, mai ales, menirea. Pentru că scopul meu e altul, să privesc cerul în stele.

De anima

          Mă întreba cineva drag mie, într-un moment în care nu îmi funcţiona raţiunea, care este diferenţa dintre societate şi comunitate. Eu priveam înspre departe şi, depăşind norma socială, ignorând regulile comunităţii – ale comunităţii, nu ale raţiunii – îmi îndreptam gândul către celula de bază a existenţei umane. Nu, nu aceea a societăţii, care atâta vreme mi-a fost indezirabilă, ci aceea a omului, neştiind dacă este impulsul sau sentimentul. Omul este fiinţă socială adevărat, dar nu numai socială, ci sentimentală prin excelenţă. Putem renunţa la sentimente, putem renunţa inclusiv la impulsuri, dar nu avem cu ce să le înlocuim decât cu solitudine. Şi mă gândeam, cui îi pasă de societate, cui îi pasă de comunitate, cui îi pasă de normă, atunci când ochii se pot umple de fericire? Nu cumva asta căutăm toţi? Fericirea, nu socializarea.

Final (I)

          De multe ori îmi place să mă contrazic; e adevărat, cu alţii mă contrazic din plăcere, din plăcere pură şi bolnavă, pentru a îmi respecta statutul de om care nu este niciodată de acord cu nimic. Pe de altă parte, cu mine, pe mine, mă contrazic nu numai din plăcere ci şi din plictiseală. Ce rost ar avea, îmi spun, să trăiesc cu mine în fiecare zi fără să mă bucur măcar de o conversaţie scurtă. Ce rost ar avea să mă suport, doar, fără să mă critic, fără să mă aprob, fără să îmi cer socoteală şi să îmi prezint dări de seamă? Eu cred că niciunul, pentru că sunt prea mulţi aceia pe care îi duce viaţa în loc să şi-o ducă ei pe a lor; sunt prea mulţi cei care, pretinzând că trăiesc clipa refuză să o creeze şi o iau ca atare. Iar eu, probabil, am mania aceasta, de a căuta să mă simt diferit. Nu, nu vreau să fiu diferit de ceilalţi, vreau doar să mă simt diferit.

          De aceea spun, îmi place de multe ori să mă contrazic pe mine însumi. Spuneam, acum ceva vreme, şi în special pentru mine, că blestemul cel mai mare pe care îl poate duce un om care scrie este să ajungă să dactilografieze pe o pagină, aproape goală, “final”. Şi totuşi, mă înşelam. Comparativ cu o viaţă întreagă, un an reprezintă o pagină, şi nu de puţine ori pagina poate să fie aproape goală. Poate că ţine de concepţia fiecăruia, de modul de a privi lucrurile, de a vedea jumătatea plină sau goală a paharului. Fiind într-o perioadă în care veselia şi sărbătoarea ar trebui să îşi aibă loc de cinste în sufletul fiecăruia, nu se poate să nu vorbim despre pahare, aşa cum or fi ele, mai goale sau mai pline. Recitindu-mi o pagină, una care nu îşi poate evita destinul de a se încheia cu “final”, mi-am dat seama că de-a lungul ei am învăţat să preţuiesc. Am învăţat să îmi preţuiesc fiecare cană de vin, chiar dacă uneori mi s-a întâmplat să le pierd şirul. Am învăţat să mă bucur; am învăţat să mă întristez şi să sufăr; am învăţat să fiu uman, mai întâi, şi abia după aceea toate celelalte. Cred că, foarte important, este că am învăţat să nu pierd oameni. Poate şi datorită lor, poate şi datorită mie. Am învăţat să evit finalurile, şi cred că în felul acesta i-am câştigat, chiar şi ca umbre pasagere. Cu atât mai mult cu cât îmi iubesc nopţile şi umbrele lor.

          Cred că ar trebui să mărturisesc că am mai învăţat să mă înfrunt pe mine. Nu să mă contrazic din plăcere şi plictiseală, ci să mă înfrunt cu adevărat. Am învăţat să respect decizii, chiar dacă, uneori, mi s-a părut că deciziile mele nu sunt la fel de respectate. Cred că am învăţat, inclusiv, să plec capul, nu ca înfrânt, ci ca personaj care caută să îşi transforme înfrângerile în victorii. Am învăţat să îmi iubesc Pedeapsa, deşi ajunsesem să o urăsc. Recunosc, îmi place expresia de pe feţele oamenilor atunci când afirm ferm că îmi iubesc Pedeapsa, chiar dacă îmi spuneam că prea lungă a fost aşteptarea să se manifeste. Cred că am învăţat să mă îndrăgesc mai mult, pentru că nu mă mai tem de niciun final. Şi mai cred, privind cu drag înspre noile mele proiecte, că unul dus la bun sfârşit, pe lângă bucurie, aduce mulţumirea continuităţii – pentru că niciun final nu ar trebui să însemne renunţare.

          Am învăţat să scriu. Am reînvăţat, mai degrabă (dacă am ştiut să o fac vreodată), şi am mai învăţat că povestea fiecăruia nu trebuie lăsată la voia întâmplării, şi că nu există o mână nevăzută care să o scrie. Povestea fiecăruia şi-o scrie el însuşi, aşa cum ştie, aşa cum poate, mai mult sau mai puţin influenţat de vreun rod al fanteziei. Şi, probabil, am mai învăţat multe, multe pe care le-am făcut parte din mine şi de aceea mi-am permis să le omit. Ştiţi, minciuna prin omisiune poate, de multe ori, să devină adevăr. Dar cred că, lăsând deoparte înşiruirea lucrurilor învăţate, în unele clipe gândurile şi, eventual, mulţumirile, ar trebui să mi se îndrepte şi către cei care m-au învăţat, chiar dacă îmi sunt cunoscuţi sau necunoscuţi. Este adevărat, am învăţat şi am câştigat inclusiv oameni pe care nu îi cunosc. Mai cred că, cel mai important, indiferent dacă voi scrie “final” sau nu, este că am învăţat că, atunci când îţi doreşti cu adevărat totul este posibil. Iar imposibilul, în faţa luptelor cu sinele, de multe ori poate deveni doar un posibil mai greu de realizat.

Dilemă

          Ca să fiu sincer, sunt o persoană care de multe ori dă dovadă de nehotărâre. Spre exemplu, dilema ultimă şi actuală – cea mai actuală – are legătură cu Pedeapsa. Nu mă pot hotărî când să o lansez. În 5 aprilie 2014, sau în 25 decembrie douămiicâtofi. Stau pe gânduri pentru că îmi spun, orice proiect dus la bun sfârşit reprezintă un sfârşit. Şi, un sfârşit de proiect poate să echivaleze cu un sfârşit de lume. Ştiu, Pedeapsa a aşteptat prea mult să se nască, şi totuşi… Nu, încă nu m-am hotărât. Deşi îmi mai spun, din când în când, cartea asta, oricât de legată este de lună, nu o va face să dispară. Şi în cazul ăsta nu am nici de ce mă teme, nici de ce să plâng; nu am de ce să plâng după ea, după Lună.

 

What love can be…

         Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost azi cum mi-a spus cu privirea pierdută într-un punct fix şi cu ton înspăimântător de serios: “sper să nu mă îndrăgostesc de tine”. M-am speriat doar pentru că, observând-o că gândeşte cu voce tare, că îşi spune lucruri sieşi, uitând de mine – martor inopinat şi nedorit – buzele ei vor da formă şi altor lucruri care preferam să îmi fie neştiute. Adevărul este că la început este greu, cumplit de greu… Sufletul nu îl poţi controla niciodată şi de prea puţine ori îi poţi dicta. Dar, cu timpul, un om poate învăţa cum să nu îi mai cadă în capcane şi cum să evite anumite confruntări cu sine.

          În fapt, singura diferenţă o face hotărârea. “Am nevoie sau nu am nevoie de iubire”? Este o problemă ce ţine de dorinţă, de determinare. “Ce mi-ar putea fi iubirea”? mă întrebam cândva, uitând că înainte de orice trebuia să mă întreb ce este. Şi chiar aşa, ce este iubirea? Blestem sau binecuvântare? Odă sau marş funebru? Depinde de ce parte a Styx-ului se află fiecare.

…

          Stăteam şi mă gândeam – am întâlnit surprinzător de multe persoane care îmi mărturiseau că îşi doresc să se îndrăgostească, şi încercau, încercau, încercau! Mi se pare demn de dispreţ omul care caută să se convingă pe sine că iubeşte pe cineva, enumerând câteva calităţi, silindu-se să răspundă cu căldura sentimentului unui calcul simplu: „îmi merită iubirea? Da”! Şi totuşi, trăim într-o lume în care logica este contrazisă şi sfidată de simţire. Poate este mai cumplit ca iubirea să fie mimată în virtutea unei dorinţe devenită obligaţie, decât să ne lipsim cu totul de ea. Poate, cine ştie?!

//