Am cunoscut cândva un om care plângea zâmbind. Plângea de dor, de speranţă şi de teamă – aşa mi-a mărturisit. Sunt visuri care înspăimântă şi care dor, până când se concretizează. “Şi apoi de ce o să mai plângi”? am întrebat neîncrezător, circumspect. “De fericire că nu voi mai avea doar amintiri”.
Din când în când se întâmplă ca oamenii, ascunşi în întuneric, protejaţi de acoperământul cerului, să îşi spună lucruri, să şi le jure, să le mărturisească. Apoi, cumva, după o vreme, ajung să se spele unul de celălalt, să îşi uite de vorbe şi de gesturi şi să rămână condamnaţi în împietrire. Sunt mulţi care nu mai au nici puterea să plângă – contrar aparenţelor şi credinţelor stupide, pentru a plânge este nevoie de putere… Doar cerul mai curăţă, uneori, totul, cu câte o furtună. De multe ori mă întreb, de unde îşi găseşte cerul mereu puterea să plângă (pentru oricine)?!
Pentru că tu nu trăieşti sub spectrul ratării… Pentru că sufletul tău a rămas acelaşi… Pentru că iubirea ta a rămas la fel, ideală, nearsă, neconsumată. Pentru că trupul tău nu e carbonizat, pentru că nu poartă muşcăturile a zeci de fiare, pentru că nu a fost zgâriat de sute de unghii şi pentru că nu a căutat, în umbre, porţi secrete către torturile iadului. Poate de aceea…
Sau poate pentru că unii oameni sunt animaţi de o anumită naivitate – una diferită de ceea ce s-ar denumi prostie – pentru că tu încă mai crezi în suflete pereche şi în iubiri fără sfârşit care se pot materializa după decenii întregi în care putrezesc sub pânze de păianjen…
Pentru că tu nu compari orice pereche de ochi oprită asupra ta cu ai mei, pentru că mângâierile pe care le primeşti sunt oferite de bună voie şi primite de bună voie, nu sunt nicidecum dulciuri cu care ademeneşti în pat, la ora de culcare, copilul numit Orgoliu…
Pentru că tu nu eşti mândră… pentru că tu, pentru iubire, eşti capabilă să te laşi călcată în picioare, pe când alţii sunt capabili să răstoarne, cu ura lor, munţi, să sape alte albii pentru ape scurse de mii de ani din inima timpului, pentru că…
Pentru că tu nu mă urăşti aşa cum te urăsc eu, pentru că tu nu mă iubeşti aşa cum te iubesc eu, pentru că echilibrul tău, chiar şi năruit, este mai echilibrat decât orice stare de haos, de exagerare, de extremă, pe care eu aş numi-o echilibrare…
Poate de aceea nu mi te pot scoate din cap, pentru că ştiu… pentru că ştiu că, dintre noi, tu eşti Dumnezeul iar eu îngerul căzut şi, ca în orice poveste de acest fel, Dumnezeul suferă în tăcere, pe când cel căzut arde, urlă, face spume la gură şi se prăbuşeşte. Se prăbuşeşte mereu, spre alte locuri, în alte umbre, în întunericuri din ce în ce mai dense, cuprins de braţe nevăzute, cu pieptul mângâiat şi cu inima smulsă fără milă. Oare aceasta este pedeapsa pentru cădere?! Pentru că eu nu îmi pot închipui alta. Nu poate să fie una mai dureroasă decât aceasta, decât să simţi căderea în cea mai aprigă înălţare, să simţi nimicnicia în orice descătuşare a trupului, să săruţi un piept şi să îţi doreşti să îţi odihneşti capul pe altul, să… să înţelegi ceea ce este cel mai greu de înţeles, că tu, care te cunoşteai, nu mai eşti tu – eşti altcineva…
Dar să ştii… în lumea asta este nevoie de lacuri. Lacurile au o frumuseţe aparte, fie că pictează în doliu obraji, fie că seacă ochi sau îi încântă, fie că lasă adierea vreunei brize de vânt să le tulbure undele adormite sau doar zac, nemişcate. Şi dacă s-ar spune vreodată despre cineva că a pierit în valurile vreunui lac, e o minciună. Pentru că majoritatea, (şi nu poţi pieri tu în tine însuţi), mai devreme sau mai târziu, vor deveni lacuri, de sudoare, de singurătate, de lacrimi… Afară de cei condamnaţi să devină cenuşă.
Mă apucă uneori o poftă de suferinţă. Nu ştiu ce fel de mână nebună m-a construit în felul acesta, nu ştiu ce imaginaţie bolnavă a contribuit la crearea mea. Aşa mi se întâmplă, să mă apuce pofta să sufăr, să mă zbat în convulsii, întins a moarte, cu gura întredeschisă abia expirând, şi cu pieptul larg desfăcut – din care să se audă slab, bătăile unei inimi aproape ofilite.
Nu ştiu de unde îmi vine această putere, această apetenţă către experienţele dureroase, nu ştiu de unde plăcerea pe care o simt în cârdăşia murdară cu oameni de nimic, distrugători de suflete. Dar nu contează, nici nu mi se pare relevant. Pentru că mai înspăimântător mi se pare cerul senin, luminat de raze neumbrite de nori de ploaie. Mai înspăimântător mi se pare zâmbetul larg, neînsoţit de lacrimi încărcate de plumb topit pe obraji pământii, supţi de suferinţă. Mai înspăimântători sunt ochii sclipitori decât aceia incandescenţi, arşi, secaţi, care nu mai au de plâns nici măcar o jumătate de suspin. Şi, deşi mereu mi-am spus, niciodată nu am vrut să cred până acum, nu există nimic care să mă convingă să alunec, inconştient, în braţele fericirii; nimeni care să mă rupă de negurile în care îmi place atât de mult să mă învălui. Nimeni nu are dreptul să mă despartă pe mine de mine însumi, aruncându-mă în braţele ei – ale acelei femei, oricare ar fi ea, vulgar de inocente încât să creadă că am nevoie de fericirea ei.
„When you’re going round in circles
And your head is for the rage
When you’re fighting for a reason
Trying to turn another page
There’s no hope in what you’re doing
Try to reach another high
When your friends have gone and left you
Left you out to dry
In the memories they haunt you;
In the dark and in the light
From the jungle of the daytime
Till the jungle of the night
In the passion you’re the moonlight
To the dawning of daylight
Oh, we see they try and loot you
It’s a beard short fight.
Sometimes you cry
Sometimes you think it’s not worth while
You’re losing your sleep
You’re losing your mind
In the days that went before you,
You could open any door
But the time run out of papers
And you don’t work anymore
Get a hold of all your dreaming
Take them all down from the shelf
Turn your face toward the mirror
Then you’ll see your real self
Sometimes you cry
Sometimes you think it’s not worth while
You’re losing your sleep
You’re losing your mind
It’s the real time in the real world
Take your feelings with some fright
Have spirit have some passion ghost
When spirit’s gone you die
When this passion faces has gone from you
You’ll end up wondering why
such a foolish thing could happen
Take your wings and start to fly
Sometimes you cry
Sometimes you think it’s not worth while
You’re losing your sleep
You’re losing your mind
Sometimes you cry
Sometimes you think it’s not worth while
You’re losing your sleep
You’re losing your mind”
Când ultimul cuvânt îi muri pe buze m-a privit cu ochi goi. Încercam să îl înţeleg, să îmi dau seama de ce se încăpăţâna să se supună singur torturii de a trăi în pragul acelui faliment moral al femeii căreia i se oferise ca pradă.
Nu l-am cunoscut niciodată aşa, nu îl recunoşteam, se schimbase – voia bună îi dispăruse, la fel orgoliul, şi licărirea inteligentă a ochilor lăsase loc umbrelor cenuşii ale disperării. Nevoia dureroasă de iubire îl condusese în braţele unei femei care împărţea săruturi fără să mai aibă ceva sfânt pe lume, pentru care dragostea reprezenta o stare de moment. Pieptul ei se înflăcăra la simpla vedere a unui posibil cavaler şi chiar şi în prezenţa lui ochii i se închideau ca să caute, prin neguri de vis, chipuri de bărbaţi – foşti sau viitori amanţi – capabili să îi potolească setea frenetică de desfrânare.
Îl compătimeam, dar în acelaşi timp îl invidiam… Încă am păstrat acea concepţie care mă înfiora într-o vreme: sufletele puternice, sufletele mari, se călesc numai prin suferinţă. Este adevărat, numai un suflet imens poate iubi cu inocenţă încăpăţânată o damă de consumaţie.
“Ţi s-a întâmplat vreodată să vrei doar să te aşezi şi să plângi”?
“Plângi, i-am răspuns, puţini mai avem atâta putere ca tine”.
În nopţile cu lună
Şi stelele deşarte
Când mii de morţi se-adună
Toţi mirosind a moarte,
Întreaga mea fiinţă
Renaşte în visare
Şi fără cunoştinţă
Îţi cade la picioare.
În zilele cu soare
De-i neudat pământul
Doar zâmbetu-ţi nu moare
Furând din zori avântul,
Şi aripile-ntinse
Spre nevăzute stele
Cu flăcările stinse
Te duc în zbor cu ele.
Împovărat de patimi
Gem, braţele-mi întind,
Cu ochii arşi de lacrimi
Doar te-am văzut fugind;
Zadarnic plâng în noapte
Zadarnic râzi în zi
Eşti dusă către moarte
Şi n-ai să mai revii.
Nevermore 