Sentiment sezonier drag mie

          Mi se întâmplă uneori să mi se înghesuie prea multe în minte. Poveşti cu oameni, poveşti înspăimântătoare, poveşti erotice, poveşti cu mine… poveşti. Stau şi le ascult, de multe ori, uneori chiar intransigent, spunându-le în faţă care îmi place, care nu, care merită lucrată pentru aplauze, care merită lucrată pentru suflet, care e pentru coşul de gunoi. Ştiţi cum este, fiecare le are pe ale lui – gândurile şi coşurile de gunoi; dacă nu le are – gândurile, înseamnă că e prost, coşurile de gunoi, înseamnă că nu are autocenzură – e de rău. Dar, ca să fiu sincer, îmi amintesc cumva râzând de cineva care îmi spunea cu nişte vreme în urmă, că este greu să fii deştept tot timpul. Eu spuneam că nu există om deştept tot timpul – prostia de multe ori este direct proporţională cu deşteptăciunea. Iar altă discuţie. Ce mi-ar fi plăcut să spun, de fapt? În căldura exuberanţei, a unei îmbrăţişări primitoare, aş fi şoptit: „plouă de parcă şi-a deschis cerul toate venele”!

Reclame

Preferinţe

         Sunt câteva zile pe an în care mă cuprinde entuziasmul ca pe un copil. Nu se poate să fie altfel – trebuie să fie aşa! Astăzi este una dintre acele zile. Se spune despre oameni că vor fi legaţi sufleteşte şi că vor iubi cel mai mult forma de relief în cuprinsul căreia deschid ochii. În baza unei astfel de afirmaţii, Moromete nu poate iubi muntele mai mult decât iubeşte câmpia. Iar eu, într-o asemenea idee cred la fel de mult precum în cea că nu ar iubi mai mult girafa decât iubeşte calul. Şi dacă ar fi să urmăm un fir logic, deşi este posibil să fie contrazis cu uşurinţă, cred că oamenii ajung să iubească cel mai mult anotimpul în care sunt născuţi. Să nu îmi sară nimeni în cap, este o afirmaţie hazardată pe care sunt primul gata să o numesc neadevărată – cunosc câteva exemple.

          De ce iubesc cel mai mult toamna aş prefera să las un personaj dintr-o viitoare carte, de cine ştie când. Până atunci, aş prefera să mă bucur de ea, şi să se bucure oricine altcineva care doreşte. Plus că, subiectiv vorbind, jur că „Forever summer”, “Forever spring” sau “Forever winter” nici pe departe nu mi-ar atinge cu atâta putere sufletul!

Sezonier

          Ceea ce mi se putea părea ironic în toate stereotipiile mele este impresia că nu pot percepe adevăratul sens al lui “totdeauna”. Uneori îl raportez, pe el, cuvântul, la oameni, alteori îl raportez la mine. Mi s-a întâmplat să îl alătur unui sentiment, sau unui gând, pentru că în felul acesta căpăta veridicitate. Dar mi s-a întâmplat şi să uit de el şi să mă trezesc, într-o “dimineaţă la prânz”, că îl simt cuprinzându-mă. Uneori mă apasă, alteori mă înveseleşte. “Totdeauna” are sensul lui, ca o şoaptă care, oricât de sinceră, se potriveşte unui singur moment, unei singure persoane, unui singur anotimp. Cum spuneam, stereotipie, pentru “totdeauna”, mai ales că unele tresăriri de suflet îmi deveniseră uitate.

Aşteptări, metale, emoţii şi altele, etcetera etcetera

           De obicei îmi începeam săptămâna cu metale, nu cu emoţii. Deşi, de ce să fiu ipocrit?! Săptămâna asta o încep cu nerăbdare şi cu emoţii. A trecut prea mult. A trecut prea mult şi de când am învăţat să număr – nu de mult am scris câte ceva despre importanţa ştiinţei şi a puterii de a număra în viaţa unui om; şi a trecut mult în general, de la primul copil până al doilea. Timp în care, ca să fiu tot sincer şi deloc ipocrit, nu de puţine ori mi-a venit să renunţ. Poate aşa li se întâmplă şi altora – cei cu copii pot confirma sau infirma mult mai bine; aşa se întâmplă, uneori îţi vine să îţi iei câmpii, să fugi, să uiţi, să o iei de la capăt pe un alt drum care abia să înceapă, indiferent dacă la capătul său se află vreo fundătură sau Paradisul.
“Pedeapsa”, a întâlnit câţiva ochi până acum, nici mulţi, nici puţini, poate atâţia cât trebuie. Poate. Revin la gândul îndreptat înspre ceilalţi, ceilalţi oameni care la rândul lor au copii, mai mult sau mai puţin diferiţi de ai mei. Poate unul dintre blestemele părinteşti este acela de a îşi pune fiecare întrebarea dacă a făcut tot ce se poate pentru copilul său. Dacă nu cumva, cu un efort suplimentar, i-ar fi putut oferi ceva în plus. Dacă, poate, oferindu-i mai multă căldură, mai multă atenţie, mai mult suflet, nu ar fi ajuns mai bun. Deşi este o prostie – aşa cred; orice părinte face tot ce îi stă în putere pentru copilul său. Notă: aici vorbesc de părinţi, nu de născătoare, nici de simpli autori de procreere. Doar că literatura este creere, nu procreere – ştiu, ar fi trebuit să spun creaţie, doar că încep săptămâna cu emoţii şi cu numărători, nu cu cenzuri gramaticale. Şi cu metale…
Poate că una din cele mai puternice încurajări pe care le-am primit vreodată a fost “pune mâna şi scrie, îmi pregătesc un raft din bibliotecă doar pentru cărţile tale”. Şi poate cel mai drag compliment de până acum pe care l-am primit atât eu cât şi “Pedeapsa” (poate pedeapsa mea?!) a fost “copilul seamănă cu taică-su”. Şi atunci poate emoţiile nu îşi mai au deloc rostul. Doar numărătorile, şi aşteptările furibunde care aşteaptă să îşi dea obştescul sfârşit!

//

De duminică

          Pierdut pereche urechi, până la un anumit punct perfect funcţionabile, la concertul Manowar din seara precedentă. Mi se întâmplă tocmai acum, când ziua de duminică poate fi considerată orice, numai plicticoasă nu: Lake of Tears, Wasp, Megadeth, Motorhead. Ultima zi de OST… duminică încântătoare! 1997.

When my sun comes down

          …Şi îmi doresc să îmi revină între pleoape când se lasă seara… să visez la ea, la trupul ei, la buzele ei şi la zâmbetul de pe ele… Acel zâmbet care îmi spune că îmi citeşte fiecare gând, că îmi anticipează fiecare mişcare, fiecare gest, fiecare dorinţă pe care mi-o trezeşte trupul ei. Dar poate că nu ştie… Îmi doresc să prăbuşesc soarele în oceane nesecate, lipsite de fund, doar ca să îl fac să rasară, noaptea, în ochii ei…