Mi se întâmplă uneori să mi se înghesuie prea multe în minte. Poveşti cu oameni, poveşti înspăimântătoare, poveşti erotice, poveşti cu mine… poveşti. Stau şi le ascult, de multe ori, uneori chiar intransigent, spunându-le în faţă care îmi place, care nu, care merită lucrată pentru aplauze, care merită lucrată pentru suflet, care e pentru coşul de gunoi. Ştiţi cum este, fiecare le are pe ale lui – gândurile şi coşurile de gunoi; dacă nu le are – gândurile, înseamnă că e prost, coşurile de gunoi, înseamnă că nu are autocenzură – e de rău. Dar, ca să fiu sincer, îmi amintesc cumva râzând de cineva care îmi spunea cu nişte vreme în urmă, că este greu să fii deştept tot timpul. Eu spuneam că nu există om deştept tot timpul – prostia de multe ori este direct proporţională cu deşteptăciunea. Iar altă discuţie. Ce mi-ar fi plăcut să spun, de fapt? În căldura exuberanţei, a unei îmbrăţişări primitoare, aş fi şoptit: „plouă de parcă şi-a deschis cerul toate venele”!
Sunt câteva zile pe an în care mă cuprinde entuziasmul ca pe un copil. Nu se poate să fie altfel – trebuie să fie aşa! Astăzi este una dintre acele zile. Se spune despre oameni că vor fi legaţi sufleteşte şi că vor iubi cel mai mult forma de relief în cuprinsul căreia deschid ochii. În baza unei astfel de afirmaţii, Moromete nu poate iubi muntele mai mult decât iubeşte câmpia. Iar eu, într-o asemenea idee cred la fel de mult precum în cea că nu ar iubi mai mult girafa decât iubeşte calul. Şi dacă ar fi să urmăm un fir logic, deşi este posibil să fie contrazis cu uşurinţă, cred că oamenii ajung să iubească cel mai mult anotimpul în care sunt născuţi. Să nu îmi sară nimeni în cap, este o afirmaţie hazardată pe care sunt primul gata să o numesc neadevărată – cunosc câteva exemple.
De ce iubesc cel mai mult toamna aş prefera să las un personaj dintr-o viitoare carte, de cine ştie când. Până atunci, aş prefera să mă bucur de ea, şi să se bucure oricine altcineva care doreşte. Plus că, subiectiv vorbind, jur că „Forever summer”, “Forever spring” sau “Forever winter” nici pe departe nu mi-ar atinge cu atâta putere sufletul!
Ceea ce mi se putea părea ironic în toate stereotipiile mele este impresia că nu pot percepe adevăratul sens al lui “totdeauna”. Uneori îl raportez, pe el, cuvântul, la oameni, alteori îl raportez la mine. Mi s-a întâmplat să îl alătur unui sentiment, sau unui gând, pentru că în felul acesta căpăta veridicitate. Dar mi s-a întâmplat şi să uit de el şi să mă trezesc, într-o “dimineaţă la prânz”, că îl simt cuprinzându-mă. Uneori mă apasă, alteori mă înveseleşte. “Totdeauna” are sensul lui, ca o şoaptă care, oricât de sinceră, se potriveşte unui singur moment, unei singure persoane, unui singur anotimp. Cum spuneam, stereotipie, pentru “totdeauna”, mai ales că unele tresăriri de suflet îmi deveniseră uitate.
De obicei îmi începeam săptămâna cu metale, nu cu emoţii. Deşi, de ce să fiu ipocrit?! Săptămâna asta o încep cu nerăbdare şi cu emoţii. A trecut prea mult. A trecut prea mult şi de când am învăţat să număr – nu de mult am scris câte ceva despre importanţa ştiinţei şi a puterii de a număra în viaţa unui om; şi a trecut mult în general, de la primul copil până al doilea. Timp în care, ca să fiu tot sincer şi deloc ipocrit, nu de puţine ori mi-a venit să renunţ. Poate aşa li se întâmplă şi altora – cei cu copii pot confirma sau infirma mult mai bine; aşa se întâmplă, uneori îţi vine să îţi iei câmpii, să fugi, să uiţi, să o iei de la capăt pe un alt drum care abia să înceapă, indiferent dacă la capătul său se află vreo fundătură sau Paradisul.
“Pedeapsa”, a întâlnit câţiva ochi până acum, nici mulţi, nici puţini, poate atâţia cât trebuie. Poate. Revin la gândul îndreptat înspre ceilalţi, ceilalţi oameni care la rândul lor au copii, mai mult sau mai puţin diferiţi de ai mei. Poate unul dintre blestemele părinteşti este acela de a îşi pune fiecare întrebarea dacă a făcut tot ce se poate pentru copilul său. Dacă nu cumva, cu un efort suplimentar, i-ar fi putut oferi ceva în plus. Dacă, poate, oferindu-i mai multă căldură, mai multă atenţie, mai mult suflet, nu ar fi ajuns mai bun. Deşi este o prostie – aşa cred; orice părinte face tot ce îi stă în putere pentru copilul său. Notă: aici vorbesc de părinţi, nu de născătoare, nici de simpli autori de procreere. Doar că literatura este creere, nu procreere – ştiu, ar fi trebuit să spun creaţie, doar că încep săptămâna cu emoţii şi cu numărători, nu cu cenzuri gramaticale. Şi cu metale…
Poate că una din cele mai puternice încurajări pe care le-am primit vreodată a fost “pune mâna şi scrie, îmi pregătesc un raft din bibliotecă doar pentru cărţile tale”. Şi poate cel mai drag compliment de până acum pe care l-am primit atât eu cât şi “Pedeapsa” (poate pedeapsa mea?!) a fost “copilul seamănă cu taică-su”. Şi atunci poate emoţiile nu îşi mai au deloc rostul. Doar numărătorile, şi aşteptările furibunde care aşteaptă să îşi dea obştescul sfârşit!
Pierdut pereche urechi, până la un anumit punct perfect funcţionabile, la concertul Manowar din seara precedentă. Mi se întâmplă tocmai acum, când ziua de duminică poate fi considerată orice, numai plicticoasă nu: Lake of Tears, Wasp, Megadeth, Motorhead. Ultima zi de OST… duminică încântătoare! 1997.
…Şi îmi doresc să îmi revină între pleoape când se lasă seara… să visez la ea, la trupul ei, la buzele ei şi la zâmbetul de pe ele… Acel zâmbet care îmi spune că îmi citeşte fiecare gând, că îmi anticipează fiecare mişcare, fiecare gest, fiecare dorinţă pe care mi-o trezeşte trupul ei. Dar poate că nu ştie… Îmi doresc să prăbuşesc soarele în oceane nesecate, lipsite de fund, doar ca să îl fac să rasară, noaptea, în ochii ei…
Spuneam că sâmbătă, 25 iunie, va avea loc evenimentul anului, din punctul meu de vedere. Şi, privind din acelaşi unghi, pot spune cu mâna pe inimă că nu m-am înşelat. Concertul celor de la Lake of Tears a fost, într-adevăr, un succes bifat în faţa a aproximativ 2500 de oameni, cu plus sau cu minus. Nu i-a încurcat nimic, cu atât mai puţin ploaia care, se pare, devine tradiţie la concertele suedezilor în România.
În septembrie 2007 a plouat cu găleata, lucru care nu a avut mare relevanţă în mijlocul unei atmosfere încinse de cei de la Rage şi ridicată la cote apoteotice de Lake of Tears. De data aceasta, din fericire, ploaia a început înaintea concertului. Adăpostiţi sub umbrela protectoare a unei terase, până să ne facem curaj cu nişte licori să înfruntăm stropii de ploaie, aceştia s-au oprit. E drept, din această cauză am ajuns undeva pe finalul recitalului celor de la Tiara. Îi ascultasem cu ceva timp în urmă şi, ca şi acum, pot spune că potenţialul există, dar personal prefer să primesc confirmarea.
În aşteptarea celor de la Lake of Tears am fost nevoit să îi ascult şi pe cei de la Abigail, despre care, însă, nu pot spune decât că au descântat în loc să fi cântat. Din nou, este o opinie personală şi sunt gata să accept că este posibil doar ca genul muzical pe care l-au adoptat să reprezinte ceva prea mult pentru urechile mele pline de fineţe în cele ale muzicii.
Pot spune, însă, că nerăbdarea de a îi revedea pe cei care ţineau capul de afiş al concertului a fost nu numai îndreptăţită ci şi răsplătită cu vârf şi îndesat. De cum au intrat pe scenă Lake of Tears au oferit publicului o bucăţică de iad – Taste of Hell – o bucăţică suficientă să ne încălzească şi să ne mute gândurile de la cerul ameninţător la ameninţarea-promisiune care venea de pe scenă, aceea a unui show de excepţie.
Au urmat, într-o succesiune debordantă şi dezarmantă piese precum Illwill, A Foreign Road, The Greymen, U.N.S.A.N.E., Making Evenings, Crazyman, The House of The Setting Sun, Cosmic Weed, The Shadowshires. Având în vedere că scopul declarat al trupei a fost să îşi promoveze ultimul material discografic, apărut la sfârşitul lunii aprilie, nu m-a surprins faptul că de pe acesta au fost cântate nu mai puţin de cinci piese. Surprinzător, însă, şi în definitiv, plăcut în egală măsură, a fost că în faţa unui public de a căror iubire sunt conştienţi, Lake of Tears au ales să cântă piese mai vechi şi mai puţin comerciale. În consecinţă, atmosfera a devenit din ce în ce mai incendiară cu fiecare acord, cu fiecare vers din Raven Land, Headstones, Sweetwater, Demon You/Lily Anne.
Pentru a nu lipsi absolut nimic, am fost şi martori ai unui moment aplaudat cu dărnicie. În timpul recitalului, cei de la Lake of Tears au decis să îşi acorde un moment de respiro şi, în acelaşi timp, să ofere un trecător moment de glorie unui tânăr român hotărât să îşi ceară aleasa în căsătorie. Am uitat, însă, imediat de întrerupere în momentul în care corzile chitărilor au început să vibreze, oferind audienţei o succesiune de cântece de neuitat, interpretate în cea mai înaltă manieră artistică.
Cum, însă, toate lucrurile, bune sau rele, au un sfârşit, deşi mi se părea că timpul s-a scurs mult prea repede, dorindu-mi să îi mai ascult încă cel puţin pe cât o făcusem, suedezii au anunţat sfârşitul concertului. Dar nu se putea termina aşa, era imposibil! De aceea, după nici două minute în care au ascultat, din spatele scenei, uralele şi solicitările de bis, au revenit, provocând în sufletele tuturor o explozie de mari proporţii: So Fell Autumn Rain şi Forever Autumn. Greu cred că s-ar găsi în discografia Lake of Tears piese mai iubite şi primite cu mai multă căldură de orice public din lume. Aşa a fost şi la Bucureşti, la finalul unui concert mare, pe parcursul unui eveniment reuşit în totalitate.
După ce ultimele acorduri din Burn Fire Burn s-au pierdut în noapte, întunericul s-a lăsat peste Arenele Romane. Şi totuşi, în suflet nu mi se stinsese nici focul, nici iubirea nici admiraţia pentru Lake of Tears. “Mai vreau”…
Nevermore 