S-a mai încheiat o aşteptare, sau o perioadă; am mai dat gata un proiect şi pentru că timpul trece şi nu merită pierdut, mă bate gândul să încep altul. Sau măcar să mă pregătesc să încep altul. Deocamdată îmi rămân dilemele şi bucuria. Bucuria că, indiferent de ce or zice unii şi alţii, Literatura mai are putere asupra oamenilor şi în destule cazuri nu trage cu gloanţe oarbe.
Îmi amintesc că la una din primele mele lecturi publice s-a ridicat o voce, nu suficient de ofuscată, dar suficient de stridentă, spunând: „domnule, pari confuz, hotărăşte-te! Personajul dumitale merge ori gândeşte?” Cred că pe atunci eram prea emoţionat ca să mă uit cruciş. La mine. În ziua de azi m-aş fi ridicat frumuşel, aş fi pupat zgomotos vocea pe amândoi obrajii şi i-aş fi răspuns: „Ai dreptate! Eu nu am gândit şi am mers mai departe, la fel cum tot gândind mi-am închis nişte drumuri”.
Adevărat, în anumite cazuri, omului, dacă gândeşte prea mult, îi este imposibil să meargă, iar dacă merge se poate să o facă doar în virtutea inerţiei. Bucuria mea este că rostogolirea mea, cu sau fără gânduri, m-a adus aici, la pregătirea numărătorii inverse.
Deşi, dacă mă feresc de gânduri, tot îmi lipseşte ceva – nişte ochi, unii albaştri, care să îmi vegheze aşteptarea.
„Ce spuneam”?
Mărturisesc că mi se mai întâmplă uneori, mai ales în perioade decisive pentru mine, ca făcând o pauză în discurs ca să îmi aprind o ţigară, să pierd şirul lucrurilor pe care le spuneam. Dau vina, în destule rânduri, pe stres, pe emoţie, pe gânduri, pe tristeţe, pe orice, numai pe mine nu. Adevărul este, însă, aşa cum am mărturisit cândva nu demult în faţa unei beri, că pentru a te putea apropia de caracterul pur de artist una din condiţiile „sine qua non” este să îţi fileze o lampă. Înainte de a se repezi cineva să mă contrazică, să stea să se gândească bine: „cine a mai văzut nebuni cu adevărat coerenţi”?!
La fel de bine, ca să fiu eu primul care o spune şi să nu mi-o ia alţii înainte, nebunia omului, ciudăţenia, nu şade neapărat în vreo manifestare dominantă a vreunui talent artistic, ci efectiv în talentul de a fi nebun. Ei bine, eu nu mă pot pronunţa încă în privinţa mea, să o facă alţii, indiferent dacă stabilesc că este vreun talent scriitoricesc sau talent de a fi doar lovit de streche. De mult mi-am golit nopţile de această întrebare pentru a face loc altora – de ce mi-aş pierde vremea cu mine în loc să îmi cheltuiesc timpul pe lucruri mai importante?!
Dar cât de importante?! Posibil ca un răspuns să vină sâmbătă (17 octombrie, ora 15.30 – Anton Pub), la lansarea acestui nou copil cu care încep să mă mândresc, chiar dacă altora le-a plăcut mai mult decât mi-a plăcut mie. Dar până atunci mai este! Ca părinţi suntem datori să ne iubim copiii şi să le dorim tot binele. Cu atât mai mult cu cât acesta al meu este născut noaptea, între gânduri, printre ele, plin de ele. Plin de mine, în definitv!
Într-un mod ciudat, există posibilitatea ca o lume întreagă să rămână doar o carte într-o bibliotecă. Totul începe cu un vis – şi dacă m-ar întreba cineva, aş îndrăzni să contrazic divinitatea, pentru că la început a fos Visul, nu Cuvântul. Cuvântul, primul, a apărut mult mai târziu, când visul a fost suficient visat şi, mai ales, asumat. Iar celelalte care au urmat, celelalte cuvinte, s-au adunat la rândul lor, mai încet sau mai repede, trădând, măcinând, semănând disperare şi bucurie. Cred că este trist, într-un fel, că unele lumi vor rămâne cu istoria nescrisă, uitându-şi cutremurele, suferinţele, dezolările şi exploziile care aproape le-au curmat viaţa. Asta se poate întâmpla oricărui univers care rămâne împietrit, oricărei fiinţe care îşi pierde voinţa şi rămâne nemişcată ca exponat de muzeu.
Înainte de a îmi îndrepta – săptămna aceasta în mod invariabil – gândurile către “Pedeapsă”, îmi spun că, până la urmă, aşa se întâmplă cu orice carte. Ziua lansării poate să însemne în acelaşi timp moartea precum şi naşterea cărţii. Pentru că, odată definitivată, cartea îşi pierde neliniştea proprie, viaţa caracteristică, atributul acela esenţial şi de neînţeles (pentru mine) de a se scrie singură. O carte lansată nu se mai poate schimba, şi dacă cumva amorţeşte (tocmai pentru că rămâne imobilă) ajunge, însă, să îi fie insuflată viaţa de ochiul celor la care ajunge. Se termină numărătoarea, şi mâine “Pedeapsa” îşi va primi atributul divin al oricărei cărţi trăindu-şi, deopotrivă, împietrirea şi naşterea.
//
Nevermore 