Prin singurătate spre lipsa de însemnătate

          Se susţine de prea multă vreme, încă de dinainte să te naşti dumneata, cititorule, că lucrurile mari se pot spune cu vorbe mici. Se pot scrie cu vorbe mici. Vorbe puchineţe, scurte, zgribulite, care prin vibraţiile lor dau un înţeles frazei. Adică ansamblului. Adică lucrului care se transmite. Nu, nu aş susţine niciodată că vorba, cuvântul scris, trebuie să dea un sens celui de la care pleacă, este suficient să se integreze în ansamblu. În realitate, aceasta îi este menirea.

           De asemenea, se mai susţine, pe la colţuri, că arta nu are ca limite decât neputinţa artiştilor. Aşa zvonea acum ceva vreme unu‘ pe nume Zola. Emile Zola. Nu ştiu dacă bea martini sec, nu ştiu dacă bea ceva, în definitiv tabieturile oricărui scriitor ar trebui să ne rămână mai puţin cunoscute decât minţile şi gândurile lui. Am întâlnit însă oameni care, căutând să deschidă orizonturi pentru cuvintele lor, nu reuşeau decât să le limiteze. Limitau accesul lor, al cuvintelor, către oameni, şi le transformau în fornăieli, în sforăieli, în invective – de ce nu?! – pe care le azvârleau asupra colii de hârtie, drept în ochiul cititorului. Şi dacă se întâmpla ca vreunul căruia îi pica o carte în mână să nu o înţeleagă, bineînţeles că nu era vina autorului. Pentru că, ne închipuim, orice om capabil să scrie o carte nu reprezintă decât o divinitate supusă riscului de a fi călcată în picioare de un oarecare (sau oricare) „bou absolut”. Mă întreb uneori: nu cumva cripticul în literatură a apărut din pricina unor oameni care nu erau capabili să exprime ceva valoros din punct de vedere literar? Sau poate din criptic izvorăşte posibilitatea scriitorului – de acolo, din înălţimile sale dumnezeieşti – de a considera cititorul care nu îl înţelege „Prostul Suprem”?

         Pentru că este adevărat, la adăpostul invocării artei, scriitorul poate scrie orice. Dar la fel de bine, celălalt, cititorul, poate să nu mai citească nimic. În felul acesta nu se ajunge numai la „divorţul” dintre aceste entităţi care au trăit multă vreme în simbioză, ci la falimentul amândorura. Este vorba mai ales de un faliment moral-intelectual, unul produs de dezumanizare. Pentru că dezumanizarea nu este altceva decât rezultatul rupturii violente dintre litera scrisă şi cititorul ei.

          Îi vezi uneori, pe ei – oamenii, înghesuiţi prin tramvaie, prin metrouri, împingându-se unii în alţii, cerându-şi scuze cu jumătate de gură, concentraţi pe ecranul fluorescent al telefonului. Sau pur şi simplu privesc în gol, prea văduviţi de gânduri, sau prea apăsaţi de ele, ca să îşi mai caute scăparea în fanteziile altora. Numai lui Ortega y Gasset i s-a părut că arta s-a dezumanizat, nu publicul ei. Deşi, pe de altă parte, de ce nu ar fi posibil să aibă dreptate?! Întrucât şi artistul este om (nu dumnezeu, aşa cum speră), schimbându-şi natura a imprimat schimbarea şi artei lui. Grea întrebare, la care orice om cu scaun la cap nu s-ar încumeta să răspundă în pripă: „Omul a dezumanizat arta, sau arta l-a dezumanizat pe om?”; “Scriitorii şi-au alungat publicul, sau publicul şi-a ostracizat scriitorii?” Ar spune unii că asemenea întrebări sunt lipsite de importanţă, că divorţul este pronunţat, că dezumanizarea este ireversibilă. Dumnezeul îşi priveşte cititorul de pe culmile intangibile ale unui autodeclarat act de creaţie, iar cititorul este complet dezinteresat de ce ascund înălţimile – pentru că, cercetându-le uneori fugar, nu le mai găseşte pe placul lui.

          „Graba! mai strigă câte o voce. Dinamica vieţii! Îndobitocirea! Dezinteresul!” Sunt vorbe mari strigate de la o tribună mică, una de la care se poate arăta cu degetul înspre cirezile de bovine care îşi petrec drumul spre locul de muncă în stare de vegetaţie aparentă. Şi totuşi, din turmă se ridică murmure de nemulţumire, iar cei care mai citesc câte o carte – nu puţini – cer fără vlagă să li se dea altceva. Altceva decât nişte file în care un presupus dialog între personaje „Pe-a mă-tii! – Ba pe-a mă-tii! i se răspunse” – este catalogat drept artă.

          Cine să fi judecat divorţul dintre public şi literatură?! Şi pe ce motive s-o fi bazat când l-a pronunţat, nedând câştig de cauză nimănui? Pe lipsa „gustului” cititorului? Pe lipsa „calităţíiartei? Pe fundamentele nihilismului? Eu nu ştiu, şi nu aş vrea să răspund, dacă m-ar întreba cineva. Iar soluţiile par să fie puţine, pentru că întoarcere în timp nu există. Poate doar întoarcerea omului către om. Poate întoarcerea omului comun către tărâmurile visului, conştientizând că lectura nu este numai evadare din cotidian ci şi educare. Şi, de asemenea, întoarcerea dumnezeului auctorial către calitatea sa de om, de om dator faţă de alţii. Pentru că dintotdeauna nu publicul este supus scriitorului, ci scriitorul este supus publicului. Nu, nu criticilor publicului, ci nevoilor acestuia, mai degrabă servitor decât divinitate.

         Şi atunci, să fie lipsa de modestie una dintre cauzele dezumanizării? Sau însingurarea? O carte poate însemna o salvare, dar în absenţa ei omul se poate pierde de sine însuşi. Aşa cum acela care se numeşte Creator se însingurează într-o lume în care nu mai are cui îi adresa Cuvântul. Oameni şi cărţi; cărţi şi scriitori; scriitori şi oameni. Poate între asemenea noţiuni ar trebui pus, din când în când, semnul echivalenţei. În interesul reconcilierii. Altfel, omul de pe stradă e tot mai neînsemnat pentru scriitor, iar scriitorul e tot mai neînsemnat pentru omul de pe stradă. Şi sfârşesc, amândoi, singuri, pentru că nimeni nu poate predica în pustie.

 

Clipe

          Unul din avantajele de a fi aşa cum sunt este că, dacă m-ar întreba cineva ce am citit ultima dată, aş putea răspunde numind vreuna din isprăvile mele literare. Şi pentru că nu putea fi altfel, am mai citit o dată, şi m-am bucurat pentru că am avut motive. E important să licăreşti, şi în faţa celor în stare, dar şi în faţa celor neînstare. Încă o lectură publică bifată, încă o clipă de glorie, apoi tăcerea. Pentru că mereu este neapărat nevoie să rămânem noi cu noi înşine, dorind. Dorind…

 

 

Tot cu emoţii

          Apelând la un spirit copilăresc şi la diverse personaje în care mi-am permis să mă întru(chi)pez, uneori m-am jucat inclusiv cu ironia şi cu autoironia; cei care au ştiut să citească printre rânduri au sesizat-o şi în anumite momente până şi eu îmi amintesc cu drag de un mine anume, spunând: „eu nu am timp să citesc, trebuie să scriu”. Oricât aş fi râs de o asemenea concepţie, astăzi lucrurile se inversează cumva – nu am timp să scriu, trebuie să citesc. Nici măcar nu ştiu cine susţine astăzi un test, autorul ei sau „Pedeapsa”, părintele sau copilul. Cel mai probabil, amândoi.

          Tot mă întreba cineva care loc mi s-ar părea perfect pentru o vacanţă şi o vreme am fost tentat să răspund mecanic – în munţi sau pe anumite dealuri dragi mie. Acum impulsului aş adăuga raţiunea: pe culmi, alături de gândurile, de simţirile şi de pedepsele mele.

          Astăzi – şi abia după aceea luăm vacanţă şi de la emoţii – citim în public!

Lectura Pedeapsa

Notă spre sine, cu multă emoţie

          A constatat cineva, nu spun cine, că manifest o anumită timiditate în privinţa autopromovării – tocmai eu, cel care uzează de multe ori de spusele lui Napoleon, anume că modestia este potrivită celor care nu au ce calităţi să arate. Pe de altă parte, în apărarea mea, susţin că autopromovarea poate să aibă iz de prost-gust, şi încerc să mă feresc de ea atât cât pot. Am mai abuzat eu de mine, citându-mă în faţa altora, dar cred că prima oară când am făcut-o cu mândrie reală a fost din clipa în care, citată de altcineva, mi-am învăţat o frază pe de rost.

           Dar nu cred că în aceste rânduri eu sunt important cu adevărat – afară de faptul că pentru mine îmi sunt indispensabil. Cred că, mai degrabă, aş fi vrut să încerc să răspund unei întrebări care mi s-a pus mai în glumă sau mai în serios. Şi, cu siguranţă, nu numai mie. Dar oricât de răspândită ar fi, cu siguranţă este una din întrebările delicate: „la ce visezi, care este visul tău”? Răspunsul ar fi pentru mulţi plictisitor, dezamăgitor de-a dreptul. Pe la şaisprezece ani, poate şaptesprezece visam cum în jur de douăzeci şi cinci de ani, arzând sub flacăta iubirii absolute, îmi voi întemeia o familie de care voi avea grijă până când voi muri şi pe care o voi apăra cu preţul vieţii mele. Probabil acela a fost primul semn de nebunie – chiar dacă nu mă declarasem vreun dumnezeu, visam la sanctuarul meu, numai al meu. Apoi visele mi s-au mai diversificat. La douăzeci şi trei de ani visam cum la treizeci de ani îmi voi întemeia o familie. La treizeci de ani visam cum se va materializa totul la patruzeci. Iar la patruzeci cine ştie cum voi mai visa, poate planificându-mi totul pentru vârsta de şaizeci de ani, pentru că, în definitiv, familia este celula de bază a societăţii. Şi, dacă nu suntem suficient de nebuni să ne dorim sanctuare, de anumite celule de linişte tot avem nevoie. Dar aceste gânduri erau, mai degrabă decât un vis, transpunerea scopului elementar al omului, anume de a lăsa ceva în urmă, de a îşi marca trecerea.

          „Care este visul tău”? Îmi răsună întrebarea în minte, uneori, atunci când am curajul să o înfrunt. Ca să o completez, m-am întrebat dacă există visători fără vise. Pe cele generale le avem toţi, într-o formă sau alta, şi totuşi, dacă ar fi să particularizăm… „Care este visul tău”? Eu cred că ştiu, dar intimităţile noastre, ale fiecăruia, aplică autocenzura inclusiv în privinţa viselor. Până şi eu aş pune întrebarea oricui, chiar dacă aş face-o cu scopul egoist de a cântări diferenţa dintre mine şi alt visător. Poate pentru că la o asemenea întrebare aş răspunde tot cu o întrebare: înafară de ăsta pe care îl trăiesc”? Apoi s-ar aşterne liniştea.

           O linişte plină de emoţie pentru că, am mai spus-o, aşa se aşterne timpul peste toate încât uit de când am început să visez să scriu. Ştiu doar că o fac. Ce nu visam, sau poate nu speram, este ce se va întâmpla mâine. Nu scriitorul, ci „Pedeapsa” lui îşi va da testul. O lectură în faţa unor nume în privinţa cărora nu de puţine ori m-am întrebat cum de am avut norocul să mă alăture lor. Dar despre lipsa mea de calităţi ascunsă de modestie voi vorbi altă dată, niciodată, atunci când voi simţi că mi se potriveşte ca o mănuşă.

           Emoţii sunt, şi chiar foarte mari, noroc cu anumite pahare şi cu alţi oameni care au înţeles că într-o asemenea situaţie s-ar putea să îmi tremure picioarele. Deşi – că mi-am amintit! – la emoţie am visat întotdeauna. Şi astfel revine întrebarea aproape veşnică în cuprinsul unei nopţi albe: „Care este visul tău”? Fără să răspund la ea, dar totodată fără a face uz de superioritatea unei vârste pe care nu o am, aş spune altfel. Adevărat e că visăm de multe ori pentru a avea puterea de a merge mai departe. Şi este adevărat că ceea ce visăm se poate îndeplini. Grija mare, însă, ar trebui să fie aceea că până să apucăm să ne împlinim, se poate întâmpla chiar şi ceea ce nu visăm. Iar eu nu visam să am atâtea emoţii pentru o lectură dintr-o carte, chiar dacă numele ei nu poate fi asociat decât cu al meu. Şi să nu uit! Lăsând orice emoţie la o parte, mai mult ca orice vis m-ar speria absenţa lui.