Liberarea presei

          „Ce naiba să citești, bă, în revistele literare!“, și-ar spune ciobanul Ghiță butonând telefonul de ultimă generație, pregătindu-se să-și tragă un selfie cu oițele lui dătătoare de lână și lapte și brânză. Nici măcar un studiu aplicat asupra Mioriței nu îl poate atrage, cu atât mai puțin o întreagă pleiadă de scriitori și scriitorași – unul mai puțin celebru ca altul, de amatori și de aspiranți, cu poezioarele, poezelele și poezicile lor, cu textuțele, textișoarele și textulicile lor. „Păi ăștia nu au muncit o singură zi în viața lor, hahalerele“, și-ar continua firul gândului, rânjind tembel înspre cameră, nehotărât dacă să facă vreunei prezențe imaginare cu ochiul, sau să urle, spre creierul munților, „La muncă, bă!“

          Sunetul sec al diafragmei, imortalizându-l pe vecie, i-ar aduce pe buze un zâmbet fugar, împreună cu un alt gând, unul care să contrazică vorba din străbuni, denaturată, de altfel, „ai carte, ai parte“. Pentru că mai degrabă ai parte dacă ai oițe sau, cum a fost cazul în alte vremuri, dacă ai ouă. Și găini. Și, bineînțeles, școala vieții, aia care te învață să faci bani, nu cealaltă, pe băncile căreia să-ți rupi coatele visând la un viitor strălucit până te trezești tremurând de frig, cu mațele ghiorțăindu-ți de foame, doar ca să legi câteva fraze așa cum făcea loserul ăla de Eminescu. Cu siguranță, ciobanul Ghiță a înțeles fără probleme principiile economice, inclusiv funcțiile banilor. Le-ar putea recita cu ușurință: etalon al valorii, mijloc de schimb, mijloc de păstrare a valorii. A învățat, din ritmurile care-i hăulesc în boxele mașinii, că dacă ai bani, ai valoare. Dacă ai valoare, ai dușmani – trebuie să crape cineva de ciuda bunăstării tale! Dar ai și prieteni, care să se îngrijească de tine, să nu te lase în colbul uitării, dimpotrivă, să te ridice în slăvile în care îți e locul.

          Continuând să zâmbească, ciobanul Ghiță ar apăsa butonul send, și whatsapp-ul și-ar face imediat treaba. Normal, a transmis doar fotografia, articolul trebuie scris de altul, că doar nu i-o face el și jobul ăluia! Să mai muncească și ăștia care scriu, că nu dă nimeni pâine de pomană. Și fără să fi auzit vreodată de el, ciobanul mai că ar râde în barbă dacă i-ar aminti cineva de spusele lui Tolstoi: „Lectura ziarelor a făcut să crească numărul proștilor“. Altul, ceva mai înțelept, ar ridica din sprâncene, poate chiar și-ar pune întrebări. Și ar ajunge la concluzia că viitorul sumbru se întrezărea cu mai bine de un secol în urmă. Ar ajunge chiar la părerea că doar naivii mai cred că presa este a patra putere în statul de drept. Și ar putea susține, dacă și-ar face curaj, că astăzi Presa nu mai aduce nici măcar cu matroana țiitoare a lu’ Zorba a lu’ Kazantzakis, mai degrabă este o hoașcă desprinsă din paginile Marchizului de Sade. Una capabilă de orice, gata să arate că e dispusă la orice. Astfel, pentru că nu are ce citi în revistele literare – prin ele nu-și arată nimeni țâțele – consumatorul de informație mai deschide câte un cotidian de sport (care a mai rămas), pentru că acolo lectura este mai interesantă. Și ar vedea, spre exemplu, un titlu tronând incitant: „Până și febra musculară mă face să mă simt împlinită“. Cui îi pasă că nu există vreo legătură între sport și persoana citată?! Important este că oricine înțelege, febra musculară este consecința unei activități epuizante. În definitiv, și șahul este numit sportul minții, și jucătorii după ce fac câte o mutare rămân nemișcați chiar cu orele. Dar despre șah niciun rând, pe cine interesează știri despre unii care pretind că joacă, deși arată la fel de inerți ca vechii faraoni egipteni?! Sau ca jucătorii Naționalei de fotbal, care pun jurnaliștilor friptura pe masă, mai mult cu realizările de prin cârciumi decât cu cele de pe teren. Același cititor hămesit după informație ar mai afla și alte lucruri care, dacă nu i-ar îmbunătăți viața, măcar i-ar oferi subiecte de discuție în timp ce își ia drojdia împreună cu prietenii. Ba că un mare antrenor portughez era cât pe ce să-și viziteze un prieten român, cazat pentru o scurtă perioadă la „pușcărie“, nu prea departe de București. Sau cum, dintre zidurile unui asemenea stabiliment, un fotbalist român a fost transferat tocmai în Bătrânul Albion, că s-au dus vremurile pe care le-a trăit Valjean. Și dacă s-ar citi măcar vreun pasaj din Hugo prin închisorile României, mulți dintre cei mediatizați l-ar râde pe bietul francez cu lacrimi în ochi. Și ar avea zâmbete largi, ca acela afișat mereu în presă de ciobanul Ghiță, brandul devenit mai cunoscut ca Vodafone.

          Libertatea presei este unul dintre cele mai sănătoase principii pe care le-a adus cu sine democrația. Iar Presa, depășind demult stadiul articolelor în care găinile nășteau pui vii, a arătat că s-a maturizat. Ca orice persoană matură, știe ce să facă, și cum, cu propria libertate. Azi Presa este liberă să se aservească de bună-voie și să îngenuncheze în fața celui care dă mai mult. Așa ar spune visătorii, făcând uitată declarația lui Mussolini: „Presa din Italia este liberă, mai liberă decât presa din orice altă țară, atâta timp cât susține regimul“.

(Luceafărul de dimineață, Aprilie 2019)

Oameni

          Aş îndrăzni să spun că singurătatea este caracteristică inadaptaţilor. Mereu ne retragem dintr-un loc, sau de lângă o persoană, atunci când este ceva care nu ni se potriveşte. Mi se mai întâmplă, din când în când, să mă înrobească câte o femeie. Să mă decoreze cu lanţuri la mâini şi la picioare până când, în cele din urmă, unul dintre noi, incapabil să îşi mai poarte măştile, îşi arată chipul schimonosit. Aşa sunt toţi oamenii – de fapt, aşa suntem toţi, şi mai devreme sau mai târziu ne arătăm adevăratul chip schimonosit de durere, de decădere sau de viciu.

         Mi se mai întâmplă, spuneam, din când în când, să mă înrobească vreo femeie. Să îmi curme libertatea spiritului şi să îmi elibereze gândul. Gândul… Adevărul este că omul este o sumă de gânduri, la fel cum despre un popor se poate spune că este o sumă de oameni. Pe cale de raţionament logic, un popor este o sumă de gânduri, indiferent de care sunt ele. Deşi, aplicând reducţionismul, fiecare dintre noi se gândeşte mai întâi la sine însuşi, şi ca atare, suma gândurilor sale nu poate să reprezinte în mod real un popor. Şi totuşi, se întâmplă ca un popor să cucerească pe altul, un om pe un altul, aşa cum un gând poate să cucerească şi să ia locul altuia. Iar singurătatea să devină, pentru o vreme, nu indezirabilă, ci de-a dreptul apăsătoare, până când adevărul iese la iveală. Aşa face adevărul, se arată atunci când măştile se coboară, iar realitatea iese contondentă la suprafaţă, tăioasă şi ucigătoare.

        Doar în acea clipă poate să apară decizia. Decizia – apanajul liberului arbitru cu care sunt înzestraţi şi oameni şi popoare – mai puţin gândurile, şi, mult mai puţin, adică tinzând spre zero, speranţa. Acea speranţă a înlănţuitului care îşi visează libertatea deşi, dacă ar fi pus în faţa faptului împlinit, ar ajunge să simtă că nu este capabil nici să o trăiască nici să o folosească. Poate că oamenii sunt învăţaţi doar să ceară, să caute să primească… iar când primesc, să nu aibă curajul să se folosească de ceea ce şi-au dorit atât. Poate asta este soarta speranţei, să moară; poate asta este speranţa libertăţii, să nu fie folosită; poate asta este soarta oamenilor, să îi oprime pe alţii. Cât despre soarta popoarelor, o spune istoria,  nu este alta decât să subjuge sau să fie subjugate. După o vreme petrecută după gratii, mai mult sau mai puţin imaginare, niciunul dintre oameni nu mai este capabil să îşi folosească libertatea, doar să o dorească, eventual să o ceară ca pentru un lucru inutil. Ne obişnuim, de multe ori, să aparţinem, să fim sclavi – ai altora sau ai noştri personali. Sclavi ai dorinţelor, ai simţirilor, ai laşităţii. În definitv, statutul său ţine de fiecare om în parte şi de modul în care înţelege să se supună – pentru că, orice ar spune alţii, libertate există şi în sclavie, aşa cum în sclavie poate să existe o libertate. “Ecce homo”! mi-am spus cândva, privindu-mă în oglindă. Şi am ajuns la concluzia că nu am urât niciodată sclavia, i-am urât însă, mereu, nedreptăţile.

Faţetă a libertăţii

          Încă nu ştiu dacă o femeie poate să fie trăită ca libertate, pentru că la fel ca orice alt Paradis, fiecare femeie are restricţiile şi şerpii ei. Şi nici gardurile nici şerpii nu sunt apanaje ale libertăţii. Libertatea are diverse moduri de manifestare, fie că sunt logice, fie că sunt instinctuale. Deşi, mai degrabă instinctul este o libertate pură, şi dacă cineva ar admite că femeia trezeşte instinctul, automat ea poate să fie privită ca eliberare. Deşi, eliberarea atrage după sine, în mod teoretic, libertatea. Libertatea de a îi şopti orice, de a mărturisi orice, de a îi oferi orice. De multe ori libertatea cuvântului nu are nicio valoare, asemenea cuvântului în libertate. Libertatea sinelui, în schimb, este cea care va conta întotdeauna, şi va lumina mereu, sfâşiind şi beznele fricii şi beznele lipsei raţiunii. Abia atunci, probabil, femeia poate fi trăită ca libertate în cel mai antagonic mod, dar totodată natural – salvare şi chin, credinţă şi ispită, puritate şi depravare.

//

Diverse dileme, scurte

          Am învăţat… ciudat, nu îmi închipuiam că mai pot să învăţ ceva, şi totuşi mi s-a întâmplat. Am învăţat, trăindu-mi libertatea, că unele faţete ale ei sunt o crimă, un act de oprimare îndreptat asupra sinelui, asupra propriului eu. Trăindu-şi libertăţile  în unele moduri, oamenii reuşesc să se întemniţeze, să se reprime, să se oprime, îndepărtându-se cu desăvârşire de esenţa lucrului pe care îl râvneau. De multe ori mi-am spus că libertatea prost înţeleasă este dăunătoare şi devine un alt soi de sclavie. Pe de altă parte, îmi spuneam, libertate completă nu există, pentru că mereu va fi ceva care să ne înlănţuie, să ne interzică… mereu va fi undeva un fruct oprit la care să privim simţindu-ne îngrădiţi. Greşeam, pentru că aşa suntem noi, oamenii, supuşi greşelii. În libertate, în libertatea esenţială şi adevărată nu există nimic interzis, pentru că niciodată, nimeni – nimeni, adică niciun om întreg la cap – nu îşi va îngădui să dorească ceva care ar duce la pierderea ei. Am învăţat, am înţeles şi mi-am asumat pe deplin blestemul ancestral invocat de unii – alungarea din grădinile Paradisului. Acolo nu exista libertate, exista doar îngrădire. În libertatea esenţială până şi păcatul nu mai este păcat, este doar manifestare a libertăţii. Pentru că există forme ale păcatului pentru care nimeni, niciodată, nu poate să fie tras la răspundere atâta timp cât trăieşte între graniţele libertăţii complete.

          Nu ştiu, este posibil ca o femeie să fie trăită ca libertate?!

Captivitate

          Într-o clipă în care credeam că le ştiu pe toate, am ajuns la concluzia că nu ştiu nimic. Nu, nu a trebuit să citesc prin pergamente împovărate de straturi dense de praf, nici să întreb în dreapta şi în stânga, cerând păreri. Mi-a fost suficient să deschid ochii, aşa cum un om adormit îşi deschide ochii dimineaţa părăsind tainiţele adânci ale visului pentru a se trezi la realitate. La fel şi eu, am deschis ochii trezindu-mă din vălurile cu care mă înconjurasem şi pe care le numeam “visătoare”. Se spune despre caracterele slabe că pentru a supravieţui au nevoie să îşi plăsmuiască poveşti, să îşi inventeze idoli, să scormonească mereu cât mai adânc după o rădăcină pe care să o folosească drept punct de sprijin. Aşa s-a născut şi societatea, la fel s-a născut şi religia, la fel s-a conturat şi omul, stopându-şi, însă, evoluţia înspre ceea ce ar fi putut deveni. La fel am făcut şi eu, creionându-mă, conturându-mă, înconjurându-mă cu bariere de spini, minţindu-mă, pedepsindu-mă şi revoltându-mă deopotrivă în faţa captivităţii căreia mă supuneam singur. Îmi ridicasem zidurile visătoare în care îmi trăiam temerile, coşmarurile, bucuriile şi speranţele. Mă renegam, ascuns între ele, mă negam, mă schimbam, devenind în fiecare zi altul, uneori mai bun, alteori mai rău, pretinzând că îmi modific după propria voinţă, cu propria mea putere, esenţa. Dar uitam un aspect, cel mai important aspect – oricine aş fi fost, orice aş fi devenit, rămâneam mereu acelaşi – captivul care avea puterea să le trăiască pe toate; captivul care trebuia să le îndure pe toate. Acela care din bezna temniţei sale îşi striga curajul împletindu-l cu neputinţa. De cele mai multe ori, captivii înveteraţi nu pot supravieţui în libertate, de aceea, de la un anumit moment, încetează să şi-o mai dorească vreodată. Deşi libertatea, nevoia de libertate, adânc inscripţionată în codul genetic, nu îi va da pace şi, ca răzbunare, îi va face captivitatea de neîndurat. Captivul obişnuit cu captivitatea nu mai duce lipsă de nimic, nu îi mai trebuie nimic, nici speranţă, nici vis. Şi totuşi, i se întâmplă să sufere uneori, să îşi simtă în piept durerea şi dorul nu după libertate, ci după ceea ce ar fi putut fi într-o stare de libertate dacă nu ar fi fost cuprins de lanţuri sau dacă nu s-ar fi temut să şi le lepede. Am auzit de multe ori spunându-se că greutatea lanţului are puterea de a zdrobi spiritul, deşi eu, mai degrabă, cred că spiritul este acela care se lasă zdrobit de lanţ şi chiar îl ajută. Dar cui îi pasă, în definitiv?! Am învăţat acum mult timp că vorbele sunt pierdere de vreme…

          Vorbele sunt pierdere de vreme, dar cuvintele nu. Este o diferenţă între ele, să ştiţi… Sunetul, ca o componentă a vorbei, nu face altceva decât să se propage, să străbată o distanţă, să se strecoare printr-un timp, apoi să se stingă. Cuvântul, în schimb, nu este nici sunet, nici distanţă, el este mereu apropiere. Îmi amintesc, cuvântul este trădător, aşa am spus-o de foarte multe ori. Şi este, pentru că se manifestă ca un cal troian care bate la porţile sufletului. Odată intrat înăuntru, rămâne la alegerea sa, poate, dacă vrea, să zdrobească, să ucidă sau să înflorească. Aşa am învăţat, că fiecare cuvânt este o parte din mine, moleculă capabilă să se reverse în suflet, călcând molatec în adâncurile visului. Al cui vis? Al celor care au puterea să nu îl ucidă. Visele sunt cel mai uşor de ucis, dovadă de putere este urmărirea lor… Aşa că m-am trezit, spuneam, dezmorţindu-mi genele şi, păşind sigur din temniţele mele peste pragul de care mă temusem întotdeauna, am început să visez cu ochii deschişi.

Absurd, poate…

          Nici nu ştiu care este păcatul mai mare, să renunţi la propria voinţă, sau să cauţi să o impui cu tot dinadinsul. Mereu am dispreţuit îngerii considerându-i apariţii amorfe, lipsite de cel mai important lucru dintre toate – propriul spirit. Dar uneori dispreţuiesc demonii, fiinţe perfect libere condamnate să fie strivite sub povara propriei libertăţi. Ambii, îngeri şi demoni, sclavi ai propriei neputinţe – dar soarta demonilor este, nu ştiu cum se face, mereu mai cruntă.

Absolutisme (V)

          Trăim încorsetaţi, sub imperiul normei absolute – indiferent că este normă legală sau morală. Ca animal sălbatic omul nu avea cum să supravieţuiască şi, înţelegând puterea care stă în unitate, a adoptat viaţa în sânul comunităţii. Pentru a funcţiona, însă, orice adunare are nevoie de nişte reguli, de nişte norme, de principii de la care să nu se deroge.

          Oare prin aderarea la contractul social omul nu şi-a sacrificat libertatea? Mai mult sau mai puţin obligat, fiecare se supune normei. Fie pentru că o consideră utilă, fie de teama pedepsei care atârnă ca o sabie a lui Damocles deasupra capului celui care se abate de la conduita impusă, omul îşi trăieşte viaţa pe un făgaş trasat de alţii. Dar dacă acei alţii nu au capacităţile intelectuale necesare, legiferând inconştienţi, impunând norme legale sau morale desuete sau nedrepte?

          Întotdeauna intoleranţa îi leagă la ochi pe cei pe care îi stăpâneşte, lipsindu-i de puterea de a îşi vedea eroarea, impunându-le neputinţa de a o corecta, făcându-i temători faţă de ceea ce există ca alternativă la un sistem, eventual şubred, de valori. Din anumite puncte de vedere, starea naturală a omului, sălbăticia, poate părea dezirabilă, anumite grupări sociale fiind indicat să fie evitate. Pentru că, dacă omul are ceva mai scump pe lume, aceasta nu este nici viaţa, nici bunăstarea materială, ci libertatea.

          Sunt mulţi cei care vor afirma că se simt liberi într-un sistem social, ignorând privirile care le sunt adresate, privind cu nepăsare prejudecata pe care alţii le-o aruncă în faţă. Şi totuşi, prin această ignorare, nimeni nu se poate rupe de mediul social, doar alege să sufere consecinţa nesupunerii sale, a dispreţului pentru normă. Rebelii se întâmplă să se simtă liberi, deşi nu sunt, sunt doar reprezentanţii înrobiţi ai unei opoziţii declarate sistemului social pe care îl consideră nepotrivit. Într-o comunitate, de orice fel ar fi ea, nimeni nu este liber, omul nu mai beneficiază de libertate decât la nivel declarativ şi idealistic. Probabil noţiunea de libertate a omului ar trebui uitată cu desăvârşire, pentru că numai liberul arbitru mai poate fi considerat liber.