Arhive pe etichete: liniste

….

          Îmi propusesem cândva să recurg la o metodă care de prea multă vreme îmi este străină – aceea de confesiune. Priveam în jur, printre feţele care mă înconjurau, căutând pe ele nepăsarea. Pentru o confesiune sinceră este neapărat nevoie de un popă sau de nepăsare. Iar eu, mărturisesc, sunt certat cu popii. Negăsind pe niciun obraz, în niciun ochi, certitudinea că nu voi fi judecat, m-am întors înspre mine, pregătit să mă dedublez şi să mă confesez mie. În definitiv, exerciţiile de imaginaţie nu dăunează niciodată, dimpotrivă; deşi trebuie menţionat că au posibilitatea să nască iubiri puternice, de sine sau de alţii.

          Privindu-mă într-o oglindă imaginară, mi-am amintit – şi să mi se ierte lauda de sine – că într-o revistă apăruse, cândva, un text al subsemnatului despre un om care îşi odihnea viaţa pe o bancă. Nu mi-l mai amintesc, de fapt dacă mi l-ar arăta cineva aş spune că nu l-am scris eu. Respectivul om gândea – gândea prea mult pentru gusturile mele din anumite momente; de aceea l-am lăsat să treacă în uitare, el, textul, eu, totul. Mi-am reimaginat scena; nu un om şi o bancă – una solitară, care să suporte gândurile unui rătăcit, ci o cârciumă plină de fum de ţigară, un pahar aproape gol şi un om cu capul sprijinit pe braţ, cu privirea indreptată, de sub pleoape aproape închise, spre cine ştie unde. Acela ar fi trebuit să fiu eu, sau personajul meu. Pentru că, în anumite momente, se întâmplă ca până şi gândurile să ne tacă. Şi m-aş fi întrebat într-o vreme dacă liniştea pe care o caută fiinţa umană nu este, de fapt, decât tăcerea gândului.

Linişte

          Se lăsase liniştea peste noapte, aşa cum noaptea se lăsase peste lume. Lumea se lăsa în braţele liniştii – probabil cea mai fericită clipă a zilei pentru cineva asemenea mie. Revin uneori în momentele mele mai vechi, acelea în care adoraţia mi se îndreaptă înspre întunericul şi liniştea nopţii. Sunt atât de dezobişnuit să gândesc ziua încât am învăţat să vegetez. Vegetez şi renunţ să îi mai condamn pe cei care o fac zi de zi, în mod constant, umplându-şi nopţile doar cu somn. Mai demult uram somnul şi îl consideram pierdere de vreme, acum am învăţat să îl apreciez, aşa cum apreciez în anumite momente vegetarea. În schimb noaptea încerc să caut. Nu ştiu exact ce, dacă lumi noi sau liniştile şi neliniştile lor. Mi se pare, atunci, că gândul mi se face stăpân peste toate, aşa cum liniştea se face stăpână pe lume. Îmi împing gândul până acolo unde devine singur, în linişte profundă, ca şi cum, ajuns la capătul lumii ar cădea în neant. Doar să nu se piardă – din neant se pot naşte lumi şi gânduri şi oameni, de acolo de la capătul lumii, de la graniţa subţire dintre realitate şi fantezie. Şi linişte, mai ales linişte!

Scurtă apologie a paharului

         Undeva pe îndpărtatele ţinuturi ale Germaniei descoperisem o mănăstire celebră nu prin înclinaţia călugărilor către divinitate, nici prin prezenţa binefecătoare a vreunor moaşte, ci prin sfinţenia berii care se producea în pivniţele ei. Iniţial am rămas puţin uimit, apoi am râs, apoi mi-am dat seama că ar trebui să îmi uit modul propriu de gândire şi să gândesc ca ei. Ca ei, ca germanii, cei pentru care berea este sfântă. Pe de altă parte, pentru că împrejurările nu numai că îmi permit ci mă împing de la spate, mă obligă, cuprinsul acestor rânduri se împleteşte în mod ideal cu aroma unui pahar – cel puţin! – de rom. Dacă berea a ajuns să aibă caractere divine, viaţa nu are. Sau cel puţin aşa îmi place să spun; pentru că, deşi înclin să cred că în fiecare om există o scânteie de divinitate, aceasta cu siguranţă nu este viaţa.

          De multe ori viaţa nu este decât o sorbitură, sau, pentru cei mai norocoşi dintre noi, un pahar întreg. Un pahar întreg, uneori plin pe jumătate, alteori gol cu desăvârşire. Dar, orice ar spune altcineva, eu vreau să susţin că este un pahar cu rom. Pentru că, pe cât de puternică îi este aroma, pe atât de aspră îi este arsura. Şi, pe cât de plăcut poate plescăi limba sub impresia aburului dulce, pe atât de cumplit se pot zvârcoli intestinele scăldate în flacăra unei băuturi adesea numite “infecte”.

          Dacă s-ar întreba unii ce mi-a venit să fac apologia alcoolului, sau de ce îmi permit să mă laud cu paharul pe care îl savurez, le-aş răspunde “pentru că aşa vreau”. Pentru că în orice om este o scânteie de divinitate, şi pentru că atunci când căutăm cu răbdare, cu siguranţă vom găsi o pereche de ochi în care să sclipească un sâmbure de divinizare. Pentru că “a vrea” înseamnă voinţă, nu slăbiciune şi disperare, şi nu de puţine ori voinţa nu este caracteristică decât zeilor. Sau poate pentru că viaţa nu este altceva decât ceea ce percepem că este – un cumplit eşec sau un teribil de scurt moment de linişte. Da, aş admite şi că dintotdeauna am iubit haosul şi că de prea multe ori am trăit haotic, spunându-mi că odihna mi-o voi oferi la momentul potrivit. Deşi, pentru că nu savuram ca acum un pahar de rom, nu mi-am pus niciodată problema dacă nu cumva într-un ciclu esenţial al existenţei (al existenţei, nu al vieţii), însăşi viaţa mea este momentul de linişte.

          Lucrurile nu sunt niciodată aşa cum par, într-un final am reuşit să învăţ lecţia. Şi nici oamenii nu sunt ceea ce afirmă că sunt, de fapt pot să nu fie nici măcar ceea ce cred că sunt. Poate de aceea mi-am permis ca, pentru o seară, să revin în mine ajutat de conţinutul unui pahar, căutând liniştea cu teama – poate prea bătrânească – că abia mai târziu, când voi trece de hotare cât mai îndepărtate, voi afla ce înseamnă haosul. Şi mi-am spus că într-un asemenea moment nici înclinaţia şi nici înclinarea către filosofie, nici acelea către absurd nu îşi au sensul pentru că, dacă ar fi adevărată măcar o fărâmă din toate câte le ştiu, din toate cele pe care le bănuiesc, viaţa nu este altceva decât conţinutul arzător al unui pahar. Al unui pahar care, neapărat, se cere golit până la fund.

…

          Am mai spus-o de multe ori, mi se mai întâmplă să îmi tacă gândurile. Aşa, ca un fel de răzbunare că mai strig la ele, când mi se îmbulzesc prin cap. “Linişte”! le strig. Sunt ca nişte copii neascultători, care îşi opresc joaca o perioadă scurtă de timp, doar pentru a o relua mai haotică şi mai gălăgioasă. Dar sunt ranchiunoase, şi mi se mai întâmplă să se răzbune. Să se ascundă pe undeva şi să tacă răzbunător, fără vreun foşnet, fără vreun sunet, fără nicio mişcare. Să îmi lase între tâmple un vid imens de tăcere.

          Eu niciodată nu le strig “Tăcere”! Şi totuşi, mi se pare că oricât de copilăreşte s-ar comporta, înţeleg bine diferenţa dintre linişte şi tăcere. De multe ori tăcerile pot să fie dureroase, pe când liniştea… (Nu am mai ascultat-o demult).