Prin singurătate spre lipsa de însemnătate

          Se susţine de prea multă vreme, încă de dinainte să te naşti dumneata, cititorule, că lucrurile mari se pot spune cu vorbe mici. Se pot scrie cu vorbe mici. Vorbe puchineţe, scurte, zgribulite, care prin vibraţiile lor dau un înţeles frazei. Adică ansamblului. Adică lucrului care se transmite. Nu, nu aş susţine niciodată că vorba, cuvântul scris, trebuie să dea un sens celui de la care pleacă, este suficient să se integreze în ansamblu. În realitate, aceasta îi este menirea.

           De asemenea, se mai susţine, pe la colţuri, că arta nu are ca limite decât neputinţa artiştilor. Aşa zvonea acum ceva vreme unu‘ pe nume Zola. Emile Zola. Nu ştiu dacă bea martini sec, nu ştiu dacă bea ceva, în definitiv tabieturile oricărui scriitor ar trebui să ne rămână mai puţin cunoscute decât minţile şi gândurile lui. Am întâlnit însă oameni care, căutând să deschidă orizonturi pentru cuvintele lor, nu reuşeau decât să le limiteze. Limitau accesul lor, al cuvintelor, către oameni, şi le transformau în fornăieli, în sforăieli, în invective – de ce nu?! – pe care le azvârleau asupra colii de hârtie, drept în ochiul cititorului. Şi dacă se întâmpla ca vreunul căruia îi pica o carte în mână să nu o înţeleagă, bineînţeles că nu era vina autorului. Pentru că, ne închipuim, orice om capabil să scrie o carte nu reprezintă decât o divinitate supusă riscului de a fi călcată în picioare de un oarecare (sau oricare) „bou absolut”. Mă întreb uneori: nu cumva cripticul în literatură a apărut din pricina unor oameni care nu erau capabili să exprime ceva valoros din punct de vedere literar? Sau poate din criptic izvorăşte posibilitatea scriitorului – de acolo, din înălţimile sale dumnezeieşti – de a considera cititorul care nu îl înţelege „Prostul Suprem”?

         Pentru că este adevărat, la adăpostul invocării artei, scriitorul poate scrie orice. Dar la fel de bine, celălalt, cititorul, poate să nu mai citească nimic. În felul acesta nu se ajunge numai la „divorţul” dintre aceste entităţi care au trăit multă vreme în simbioză, ci la falimentul amândorura. Este vorba mai ales de un faliment moral-intelectual, unul produs de dezumanizare. Pentru că dezumanizarea nu este altceva decât rezultatul rupturii violente dintre litera scrisă şi cititorul ei.

          Îi vezi uneori, pe ei – oamenii, înghesuiţi prin tramvaie, prin metrouri, împingându-se unii în alţii, cerându-şi scuze cu jumătate de gură, concentraţi pe ecranul fluorescent al telefonului. Sau pur şi simplu privesc în gol, prea văduviţi de gânduri, sau prea apăsaţi de ele, ca să îşi mai caute scăparea în fanteziile altora. Numai lui Ortega y Gasset i s-a părut că arta s-a dezumanizat, nu publicul ei. Deşi, pe de altă parte, de ce nu ar fi posibil să aibă dreptate?! Întrucât şi artistul este om (nu dumnezeu, aşa cum speră), schimbându-şi natura a imprimat schimbarea şi artei lui. Grea întrebare, la care orice om cu scaun la cap nu s-ar încumeta să răspundă în pripă: „Omul a dezumanizat arta, sau arta l-a dezumanizat pe om?”; “Scriitorii şi-au alungat publicul, sau publicul şi-a ostracizat scriitorii?” Ar spune unii că asemenea întrebări sunt lipsite de importanţă, că divorţul este pronunţat, că dezumanizarea este ireversibilă. Dumnezeul îşi priveşte cititorul de pe culmile intangibile ale unui autodeclarat act de creaţie, iar cititorul este complet dezinteresat de ce ascund înălţimile – pentru că, cercetându-le uneori fugar, nu le mai găseşte pe placul lui.

          „Graba! mai strigă câte o voce. Dinamica vieţii! Îndobitocirea! Dezinteresul!” Sunt vorbe mari strigate de la o tribună mică, una de la care se poate arăta cu degetul înspre cirezile de bovine care îşi petrec drumul spre locul de muncă în stare de vegetaţie aparentă. Şi totuşi, din turmă se ridică murmure de nemulţumire, iar cei care mai citesc câte o carte – nu puţini – cer fără vlagă să li se dea altceva. Altceva decât nişte file în care un presupus dialog între personaje „Pe-a mă-tii! – Ba pe-a mă-tii! i se răspunse” – este catalogat drept artă.

          Cine să fi judecat divorţul dintre public şi literatură?! Şi pe ce motive s-o fi bazat când l-a pronunţat, nedând câştig de cauză nimănui? Pe lipsa „gustului” cititorului? Pe lipsa „calităţíiartei? Pe fundamentele nihilismului? Eu nu ştiu, şi nu aş vrea să răspund, dacă m-ar întreba cineva. Iar soluţiile par să fie puţine, pentru că întoarcere în timp nu există. Poate doar întoarcerea omului către om. Poate întoarcerea omului comun către tărâmurile visului, conştientizând că lectura nu este numai evadare din cotidian ci şi educare. Şi, de asemenea, întoarcerea dumnezeului auctorial către calitatea sa de om, de om dator faţă de alţii. Pentru că dintotdeauna nu publicul este supus scriitorului, ci scriitorul este supus publicului. Nu, nu criticilor publicului, ci nevoilor acestuia, mai degrabă servitor decât divinitate.

         Şi atunci, să fie lipsa de modestie una dintre cauzele dezumanizării? Sau însingurarea? O carte poate însemna o salvare, dar în absenţa ei omul se poate pierde de sine însuşi. Aşa cum acela care se numeşte Creator se însingurează într-o lume în care nu mai are cui îi adresa Cuvântul. Oameni şi cărţi; cărţi şi scriitori; scriitori şi oameni. Poate între asemenea noţiuni ar trebui pus, din când în când, semnul echivalenţei. În interesul reconcilierii. Altfel, omul de pe stradă e tot mai neînsemnat pentru scriitor, iar scriitorul e tot mai neînsemnat pentru omul de pe stradă. Şi sfârşesc, amândoi, singuri, pentru că nimeni nu poate predica în pustie.

 

Convingere literară

          „A vorbi de rău filosofia înseamnă a face şi filosofie. Dar proastă”.

         Nu mai ţin minte cine susţinea un asemenea lucru, dar mie mi s-a părut că este real şi neapărat trebuie să fiu de acord. Am preluat concepţia şi, fără a spune nimănui că am citit prin cine ştie ce carte, am încercat să extrapolez părerea asupra altor domenii. Din păcate, în unele rânduri mi s-a părut că m-am izbit de ziduri nesimţitoare. „Ce mă interesează pe mine?!eram interogat cu brutalitate atunci când încercam să amintesc unuia şi altuia că Dostoievski nu este un personaj al lui Dostoievski; că Raskolnikov nu ar putea să scrie, sărmanul, Crimă şi pedeapsă. În mod cumplit, există persoane care, în scris, nu fac distincţie între vis şi trezie, refuzând să travestească realitatea şi prezentând-o nudă, ca pe o târfă scoasă la lumină în camera insalubră a unui bordel, trăind într-un singur plan rezumat la propria persoană. Răspundeam şi eu, printre dinţi, că îmi este dor de acele zile în care aveam dreptul şi libertatea de a nu avea o părere. Şi fiind în pericol să devin frustrat, am ales ca pe aceşti „cronicari” să îi numesc nu creatori (pretinşi creatori) de literatură proastă, ci violatori de literatură. Aşa sunt eu, în naivităţile mele îmi închipui că bestialităţii nu i se poate opune decât sinceritatea, nu iertarea. Şi mai cred că în a îmi expune viaţa (a mea şi a altora apropiaţi mie) în faţa cine ştie cărui necunoscut aş face o treabă execrabilă.

Lamentări şi proteste firave

          Personal, încerc să mă feresc să dau sfaturi. Atunci când îmi sunt cerute le dau cu nesiguranţă, cu jumătate de gură şi cu un soi de excitare, aceea de a fi introdus în intimităţile altora. De ce să minţim? Nu e cum cred diverse personaje, că scriitorii ar fi stane de piatră. Deşi eu mă feresc în continuare să mă declar scriitor, prefer să o facă alţii. E adevărat, îmi este mai uşor să vorbesc despre excitare decât despre statutul meu. Totuşi, pentru că aici nu mă adresez nimănui în mod special, îmi permit să emit o părere. Anume că este mai indicat să se citească două, chiar trei cărţi în acelaşi timp, atâta vreme cât au profiluri şi teme diferite, în aşa fel încât să nu creeze un talmeş-balmeş în mintea cititorului. O spun mereu, deşi se mai râde pe la colţuri, uneori citesc câte trei cărţi. Câtă vreme nu se amestecă informaţia, e numai bine. Sincer, să citeşti numai Kant (nu că aş citi aşa ceva!) ţi-ar trece cheful de citit pentru toată viaţa. De Nietzsche ce să mai vorbesc, laşi cărţile pe vecie şi te duci pe crestele munţilor să te împrieteneşti cu vulturii. În partea de beletristică, dacă dai peste vreun bou pe care ţi-l recomandă un altul, Makine de exemplu, îţi vine să îţi smulgi părul şi să te faci de profesie chelios, orice, numai cititor nu. Şi câte altele – nu le mai spun ca să nu par cine ştie ce snob intelectual.

          Revenind la una din lecturile mele, recunosc, deloc acaparatoare, am început să parcurg cărţulia (sau mai bine spus cărţuloiul) unuia care, dacă în adâncul său şi-ar fi dorit, din partea mea, mai bine se făcea electromecanic, sau chiar ciocănar la CFR, doar aşa, ca să mă scutească pe mine de chinuri. Dar literatura, fiind supusă subiectivităţii, eu îi accept statutul de scriitor, accept gusturile altora şi sper doar să nu se arunce cu roşii zborşite în mine numai pentru că nu îmi place ceva.

          Din câte am citit în anul ăsta, cărţi pe gustul meu şi cărţi actuale, m-a frapat un lucru. Nu la morţii mei, la viii ăştia. În cel puţin trei cărţi scrise de români, profesia personajelor principale era aceea de profesor. Profesor simplu, de şcoală, indiferent că ar fi fost de română, de matematică, de fizică, de religie sau de sexologie. Toţi erau profesori. Ce poate fi mai uşor decât să fii profesor?! Din anumite privinţe (degeaba vă pregătiţi ouăle stricate, domnilor profesori)! Într-o carte, un profesor poate spune orice, poate face orice, nu are nevoie, pentru a exista, de o documentaţie prealabilă, are nevoie doar de o viaţă. O viaţă care ar putea fi, la fel de bine, a unui muncitor de la Distrigaz, atribuită, în paginile cărţilor, cu mici retuşuri, unui profesor. Să spunem lucrurilor pe nume, Dorel de la Distrigaz poate iubi cu pasiune, dar un profesor nu va bea fostul aşa-numit coniac Unirea. Aşa că, iubind cu pasiune, domnul X va bea, probabil, măcar un pahar de Stalinskaia. Problema cu aceste cărţi româneşti, că la ele mă refer, nu este că fac din profesor Dorel, nici din Dorel profesor. Problema este că ele nu fac decât să redea crâmpeie (cel puţin!), zile, săptămâni ani şi mai ştiu eu cât din viaţa celui care le scrie. Vedeţi?! Sunt de acord că nu ne putem detaşa de noi, că, noi, ăştia care scriem, ne ascundem cumva între rândurile noastre. Dar nu trebuie să ne îmbrăcăm numai în trenciuri, cu nimic pe dedesubt, pe care să le deschidem brusc în faţa oricui ne trece prin faţă. O asemenea acţiune nu mai este literatură, ci exhibiţionism.

          Nici măcar nu sunt împotriva exhibiţionismului literar, singura mea dorinţă este ca exhibarea să fie însoţită de fantezie. Pentru că eu, personal, nu mă doresc a fi voyeur decât în cazul femeilor care prea îmi plac. De aici şi sfatul, dacă mai gândeşte cineva ca mine: de ce să citeşti o singură carte care să îţi mănânce ficaţii, când poţi foarte bine să citeşti mai multe care să nu se amestece?!
Încă nu sunt pe deplin lămurit, dar când şi cărţuloaiele mult-lăudate sunt simple exhibări împănate cu pretenţii de-a dreptul hilare la Nobel, încep să mă întreb: „eu de ce mama dracului mai port haine?!” Pentru că altfel,
chiar dacă pe mine nu, scrisul o să mi-l respect întotdeauna.

Scurte evocări literare

          În urmă cu ceva vreme, la o bere, mă întreabă cineva cu cădere, care sunt preferinţele mele în materie de literatură. Fără a încerca să fiu vag, am încercat să invoc câteva dintre numele care îmi sunt dragi şi de care, zic eu, nu mă voi despărţi niciodată. Cum, bineînţeles, într-un asemenea domeniu nu se poate vorbi decât despre subiectivism pur, ascultând o apologie a literaturii moderne, mai degrabă a post-postmodernismului, aproape m-am simţit ca lovit de tren. Un „învechit” ca mine, care urăşte cu pasiune mai ales versul alb, ar fi trebuit să renunţe la încorsetarea pe care i-o impune subiectivismul şi să se alinieze vremurilor. Cu o altă ocazie, însă, mi-a mai venit inima la loc când, discutând cu un alt om în domeniu care povestea despre donaţiile de carte pe care le face celor câteva biblioteci care mai există prin oraşe mai mici, s-a exprimat o dilemă care pe mine m-a făcut să râd şi m-a uns pe suflet – anume: „Măi, şi am stat şi m-am gândit, cu ce or fi greşit bieţii copilaşi ca să le duc eu cărţi de poezie modernă”?!

          Deci e clar, în materie de literatură suntem subiectivi până în măduva oaselor, şi cred eu, nu ar fi indicat să fim altfel. Luând în calcul ambele opinii, şi admiţând că, oricât mi s-ar strepezi dinţii, este de datoria mea să îmi încerc puterile cu emanaţii literare care cu siguranţă îmi vor depăşi atât gradul de inteligenţă cât şi puterea de a suporta tot soiul de chinuri, am început să mai citesc şi din opera vremii. Până când, puţin convins deopotrivă că este bine să îmi depăşesc şi încăpăţânarea şi ignoranţa, dar pe deplin sătul, m-am hotărât să mă răcoresc la o bere cu o companie dragă mie. Doar că şi acolo am avut parte de contre, pentru că oricând, la orice oră, i-aş spune Amicului: „lasă-mă, bre, în pace cu grecul tău”! Cam la fel cum îmi spune el mie: „bre, termină dracului cu Muntele tău vrăjit”. Nu ştiu de ce, dar poate pentru că e mai uşor să te legi de numărul doi, în condiţiile în care, cel puţin deocamdată, de foarte mulţi ani, nimic nu mi s-a legat mai mult de suflet decât „Un veac de singurătate”.

Confesiune superficială

          Îmi tot spunea bună-mea, luna trecută, de fiecare dată când avea ocazia: “Bagă-ţi, măi, copile, minţile în cap. Ce îţi veni ţie cu scrisul acum, măgar bătrân”… Nu am idee de ce îmi tot spune măgar, sau poate am idee, dar nu vreau să spun…

          Şi chiar aşa, ce îmi veni cu scrisul?! M-am întrebat de câteva ori dacă nu cumva este doar o toană, un moft, sau o scuză pentru a mai copilări puţin. Apoi, uitându-mă la activitatea din ultima vreme… sau peste ea… mi-a mai venit sufletul la loc. Tuturor ne plac poveştile, contează, însă, şi de ce parte a unei limite doreşti să te situezi – între cei care vor să le fie spuse, sau între cei care le spun? Graniţa este instabilă, la fel de instabilă ca nitroglicerina, şi, uneori, la fel de periculoasă. În Nevermore s-a recunoscut prea multă lume, şi unele persoane s-au simţit chiar lezate şi furate, de parcă, dacă ar fi fost cazul să simtă astfel, nu ar şti că scriitorii nu sunt decât nişte hoţi de vieţi care îmbracă haina imaginară a cinstei. Sau, dacă nu sunt hoţi, sunt mincinoşi, pentru că prezintă tuturor întâmplări pe care nu le-au trăit niciodată, ca fiind ale lor; pentru că, dacă nu fură identităţi, le plăsmuiesc, şi, privind cât se poate de pragmatic, orice nu este adevărat este minciună.

          Sau poate scriitorii nu sunt nici hoţi nici mincinoşi, ci doar nişte copii care au refuzat sau nu au mai reuşit să crească, rămânând la un stadiu în care foamea chinuitoare de poveşti îi face să şi le inventeze singuri.

          “Bagă-ţi, măi, copile, minţile în cap”, îmi tot spunea bună-mea, luna trecută, de fiecare dată când avea ocazia. Nu i-am spus niciodată că cel care scrie s-ar putea să aibă mai multă minte decât îi trebuie… sau poate că istoria literaturii nu poate fi contrazisă sub nicio formă, pentru că, într-adevăr, privită superficial, nu arată decât că scriitori au fost fie copiii de bani gata, fie nebunii…

Nevermore. Autocritică – justificări.

          Încet, în privința lui Nevermore, opiniile au început să apară, atât în mediul virtual – Lavinia și Araceli fiind primele care și le-au exprimat – cât și în mediul real. Am încercat să trec rapid peste felicitări și peste încântări, rugându-i pe cititori să se pronunțe asupra lacunelor cărții. Totuși, deocamdată, Nevermore nu a ajuns la publicul larg, găsindu-se online, dar în librării fiind prezentă numai în Deva și în orașul în care autorul său a fost crescut și format – Simeria.

            Chiar și așa, interesul stârnit de Nevermore a fost peste așteptări, ceea ce nu poate decât să mă mulțumească. Totuși, consider că am așteptat destul, a venit momentul unei autocritici. Sau, probabil, și a unei justificări.   Punctual.

            Mi s-a spus că Nevermore ar fi prea scurtă. Deși, exprimarea mea nu este cea mai precisă. Încercând să aflu mai multe, am realizat că nu întinderea pe un număr de pagini este problema, ci exact faptul că am reușit unul din lucrurile pe care mi le propusesem. De la început am decis să sacrific întinderea poveștii în favoarea intensității ei. Și se pare că am reușit. Au fost câteva persoane care mi-au spus că ar mai fi vrut să citească și că nu ar fi vrut să iasă din acea lume. Să fie un plus, sau un minus al cărții? Nu știu, asta nu mai sunt în măsură să decid eu. Hotărârea inițială, da, îmi aparține, dar cât de inspirată a fost, nu îmi mai stă mie în putere să mă pronunț.

            Nevermore nu este o carte veselă. Este puțin întunecată, este apăsătoare, uneori, dar nici nu putea fi altfel. Și, deși era posibil, prea multe note de umor ar fi dus-o undeva unde, cu siguranță, nu aș fi vrut să ajungă.

            Personajele sunt doar conturate. Da, pentru că am vrut să las loc de identificare fiecăruia dintre cititori. Nu știu, am decis bine? Am decis rău? Rămâne de văzut. Cum era și normal, o dată cu întinderea, am fost nevoit să sacrific și aspecte privind acțiunea. Nevermore nu este exagerat de statică, dar este introspectivă, fiind accentuate trăirile interne în detrimentul evenimentelor externe. Din nou, un plus sau un minus care va trebui decis de cu totul altcineva decât subsemnatul.   

            În Nevermore lirismul este mult prea pregnant, mult prea accentuat. Da. Dar dacă realizăm că este un cântec de dragoste…?

            Nu în ultimul rând, Nevermore este un experiment. Probabil, dacă ar fi fost concepută altfel, ca o lucrare clasică, de exemplu, modernă, sau mai știu eu cum, ar fi fost mai bine. Dar… atunci nu ar mai fi fost, cu adevărat, Nevermore. Deși, cine sunt eu ca să pot decide în privința asta?! Cu totul alții sunt cei îndreptățiți…

Adrian Păunescu trebuie să moară

          Mi-a căzut în mână o carte de poezii a lui Adrian Păunescu. Am cumpărat-o dintr-un anticariat, cu mari sacrificii, la un preț exorbitant (așa mi se părea atunci), pe când eram student. Am răsfoit-o puțin, am recitit niște poezii pe care le știam și de care sunt îndrăgostit. Apoi am lăsat-o din mână… de fapt am pus-o la loc în bibliotecă. Am decis. O sentință definitivă și irevocabilă. Adrian Păunescu trebuie să moară. Să mai trăiască puțin și după aceea să moară. În puținul timp care i-a mai rămas să renunțe la politică și să scrie. Nimic mai mult. Să ne îmbogățească pe noi, cei care îi vom rămâne în urmă, moștenitorii lui și ai limbii române. Dar de ce trebuie să moară Adrian Păunescu? Ce crime înfiorătoare a comis ca să fie condamnat, să primească pedeapsa capitală? Una singură, dar într-atât de gravă încât pedeapsa este meritată. Tulbură liniștea divinităților izbind cu pumnii săi grei in porțile panteonului. Sub loviturile hotărâte al geniului său poetic porțile aurite au început să se întredeschidă. Dar atunci sute de bicisnici s-au repezit să le oprească deschiderea. Au reușit opintindu-se slugarnic, asudând de efortul grețos, scuipând venin prin ochii injectați și lătrături prin boturile de cerberi.

          Nu vorbesc despre omul Adrian Păunescu. Nu îl cunosc. Nici despre politicianul Adrian Păunescu. Nu îl prețuiesc. Dar printre aceste negații își face loc afirmația care cântărește mult mai mult… vorbesc despre poetul Adrian Păunescu. Și poetul Adrian Păunescu trebuie să moară. Pentru că pumnii săi lovesc în porțile aurite ale eternității, ale istoriei literaturii române, fără a le putea deschide. Acestea sunt ferecate, păzite de poeții contemporani, de iluștrii necunoscuți pe care elevii din zilele noastre sunt învățați (îndobitociți) să îi considere de clasă. În manualele de literatură Adrian Păunescu nu își are locul, acest lucru trebuie să fie cunoscut tuturor. Nu ar încăpea, prea este mare, prea adânc, prea valoros pentru bazele societății pe care o creăm. Închipuiți-vă, un Păunescu, un Blaga, un Eminescu între aceleași coperți… nu, Adrian Păunescu, țara are nevoie de o generație de poeți tânără, așa cum naționala a avut nevoie de o generație tânără pentru performanțele din ultimii ani. Nu putem permite ca poetul Adrian Păunescu să se pună de-a curmezișul dezvoltării „talentelor nesecate” pe care ni le scuipă în față ordinea socială actuală. Decât după ce nu va mai fi printre noi.