Confesiune (cred!)

          Într-o zi mi s-a întâmplat să mă plictisesc. Să mă plictisesc atât de mult de mine şi de ceea ce mă înconjura, încât simţeam nevoia să fac ceva inedit. Dar ce?! M-a măcinat întrebarea, pentru că nu găseam nimic care să mă impulsioneze, să mă atragă, să mă facă să îmi doresc… De fapt, eram într-o asemenea stare de plictiseală încât nu numai că nu puteam să îmi doresc ceva anume, nu îmi mai doream nimic. “O să stau aici, mi-am spus trântindu-mă în pat, şi o să aştept să îmbătrânesc”. M-am plictisit repede, bătrâneţea nu vine când o cerem noi, şi nu vine de plictiseală, doar cu înţelepciune. Îmi era aşteptarea prea lungă, aşa mi s-a părut, şi atunci am început să îmi caut o activitate.

         După o vreme mi-a venit o idee salvatoare: “Ce ar fi să îmi iau un interviu?!” Suna bine, chiar a titlu de carte: “Interviu cu mine însumi”. “E prea comun – am încercat să mă descurajez imediat. În zi de azi toţi dau interviuri, toţi retardaţii, toţi plagiatorii, toate curvele – fie ele femeieşti fie politice, toţi împuşcaţii în gât (să mă iertaţi dacă am fost, cumva, prea vehement…) .Dar prea dau interviuri toţi plăvanii, şi oricât de inedit ar suna un interviu cu mine însumi, mai bine nu mi-l dau”. Am aruncat din mine reporterul pe care mi-l pregătisem, ca pe o scursură de la o fiţuică de scandal, dezgustat de ceea ce fusesem pe cale să fac. “Mai bine mă spovedesc, asta chiar nu am făcut-o niciodată”… Aşa mi-am spus, uitând că nu ştiu să îmi fac o spovedanie, şi, mai cu seamă, că nu aş avea curaj. Dar o confesiune tot am început să scriu…

         Adevărul este că nu am început să scriu cu o confesiune, am început să scriu cu altceva. Eram nici măcar tânăr, mic, poate vreo zece ani. Am luat un caiet cu douăzeci şi patru de file şi în două zile mi-am scris primul roman. Nu, nu îl mai am, dacă se întreabă cineva, şi îmi pare rău. După ce mi-am terminat opera am ieşit afară să bat mingea cu băieţii, şi dus am fost, de dimineaţa-spre-prânz până târziu în noapte. Aceea, cred, a fost prima oară când am înţeles ce este răscrucea. Acea răscruce la care artistul – îmi daţi voie să mă numesc astfel, sper – înţelege că arta cere sacrificii. Şi nu orice sacrificii, mari! Atunci a trebuit să fac prima alegere: să încep al doilea roman, a cărei idee deja germinase şi pentru care, mă gândeam eu, mi-ar fi trebuit vreo două caiete, sau să îmi exersez talentele fotbalistice? Am ales sacrificiul, în cele din urmă (unul din ele), şi am sacrificat arta pură literară pe altarul Regelui Fotbal…

          Am reînceput să scriu prin liceu. Simţeam în mine un gol, un ceva care mă făcea să mă simt incomplet. Nu, nu vreun dor al unei femei, ci al cântului ei. M-am jucat, la început temător, cu câteva rime. Apoi cu versuri întregi şi cu strofe, pentru ca, ceva mai târziu, să ajung să nu treacă o zi fără să versific ceva. Adevărul este că nici acum nu aş îndrăzni să le spun poezii versurilor mele, “versificaţii” mi se pare mai aproape de adevăr. S-a întâmplat, însă, într-o zi, o mare nenorocire. Am fost prins de un profesor. Nu numai că nu eram atent la desfăşurarea dementă a logaritmilor, dar mai şi versificam. “Ia uite-l pe ăsta, face poezii în loc să facă matematică”! Mi-a luat versificaţia, de care mi-a părut rău, vă spun sincer, şi mi-a rupt-o în bucăţi. Acela a fost un nou moment în care am înţeles că arta cere sacrificii. Eram la o nouă răscruce, şi a trebuit să aleg un drum. Şi matematica este o artă, de aceea pot spune cu tărie că în numele ei, al artei, mi-am sacrificat, pentru o vreme, versificările. Aveam de ales, să scriu versuri sau să trec clasa…

         A devenit şi mai rău puţin mai târziu, când am mai crescut. “Ce bei?” eram întrebat. Nu mi-a plăcut niciodată berea, nici acum nu îmi place, dar o beau… Eram iar la o răscruce – trebuia să devin şi eu o dată bărbat. Răscrucile mi s-au înmulţit, bere, vin, gin, rom… mai bine mă opresc aici, dacă vreun preot mi-ar citi confesiunea m-ar pune să beau, vreme de o săptămână, numai apă sfinţită. Problema a fost alta; deşi mi se înmulţiseră răscrucile, toate drumurile păreau, după câteva pahare, că duc la Roma. Mereu ajungeam în acelaşi loc, să simt cuvintele valsându-mi pe limbă, să îmi tremure mâinile, ca unui alcoolic, după ceva de scris şi după o coală. Dar m-am abţinut, urma să profesez într-un domeniu de activitate în care orice urmă de visare putea să fie fatală. Aveam nevoie să ridic pragmatismul la rang de artă, nu visarea.

         După încă o vreme, nu vreau să îmi amintesc câtă, am ajuns la o nouă răscruce. M-am trezit în faţa unui capitol neterminat şi încolţit de o plictiseală feroce. Oricât m-am străduit, oricât m-am ferit, am ajuns la bifurcaţia (cel puţin bifurcaţie!) de care îmi este atât de teamă. Să plec, să fug, să ies la un pahar, sau să scriu o confesiune? A fost o vreme în care scriam de plăcere, nu din alte motive. Dar nu mereu facem în viaţa asta ce ne place! Cred că de asta mă tem cel mai mult, să nu ajung să fac ceea ce nu îmi place. Mă tem mai mult decât mă înspăimântam cândva auzind spunându-se, în şoaptă, că în miez de noapte, la răscruci, te poţi întâlni cu necuratul.

Cerşetor

          Mi-am neglijat “Bijutierul”. Aş putea spune că este povestea pe care am scris-o în cea mai lungă perioadă de timp. De fapt, încă nu am scris-o, o am doar în cap şi mă mai gândesc la ea din când în când. Nu, sigur cea mai lungă poveste este aceea a vieţii mele, dar nu o scriu eu, doar contribui la ea, ca personaj principal. Îmi place să spun că omul îşi face singur destinul, dar uneori e mai uşor să cred că eu sunt doar personajul, altcineva este scriitorul.

         Mă întreba cineva, mai demult, ce fac atunci când nu pot să scriu. Se întâmplă ca scrisul să devină o corvoadă inimaginabilă, o activitate apăsătoare şi indezirabilă, chiar dacă la început a fost plăcere. Ce fac când nu pot să scriu?! Nu, mai bine nu zic. Este secretul meu şi îl ţin doar pentru mine, aşa cum îmi păstrez şi alte secrete, ascunse în cutia pieptului. E oare corect spus că pieptul ar fi o cutie? Eu aşa mă văd, un spin aşezat în anumite cutii, în care mai înţep din când în când; sau un gând care revine, periodic, în nişte minţi obosite de realitate. Aşa cred, că amintirile sunt poveşti trăite de posesor, şi revin atunci când acesta simte nevoia să se debranşeze cumva de la o realitate. Vă miraţi… de parcă sunt singurul căruia îi place de multe ori să evadeze în altă lume lipsită de graniţe!

         Astă noapte m-am văzut şi mi-am dat seama că sunt un cerşetor. Nu, bani nu cerşesc, doar îi iau cu împrumut, în cel mai rău caz, pe termen nelimitat. Totuşi, artiştii, în general, scriitorii în particular, sunt nişte cerşetori. Toţi, fără excepţie. Unii sunt inadaptaţi la rigori sociale, alţii sunt leneşi sau incapabili să facă altceva decât să caute să dea viaţă cuvintelor. Dar, fără excepţie, fie că sunt buni sau mediocri, geniali sau închipuiţi, toţi sunt cerşetori. Aşa cum m-am văzut şi pe mine…

          Nu eram îmbrăcat în zdrenţe, nu eram murdar, nu inspiram milă. Aveam privirea pierdută în zare şi mă jucam, între degete, cu nişte litere din alfabet. Trecătorii se uitau din când în când la mine, unii cu milă, alţii zâmbindu-mi, dar nimeni cu prea mult interes. De fapt, de ce să vă mint? Nimeni nu se uita la mine cu interes. Atunci am început să cerşesc. M-am aşezat în genunchi, în praf, şi am început să aranjez literele cu care mă jucasem până atunci într-o anumită ordine. Pe sub sprâncene, pe ascuns, aruncam ocheade trecătorilor grăbiţi. M-am prefăcut mai preocupat. Atât de preocupat încât acea stare devenise de-a dreptul reală, ceea ce m-a împiedicat să observ că cineva se oprise la mică distanţă de mine şi privea. I-am văzut în ochi curiozitatea, deşi se stăpânise să mă întrebe ce fac. Am împrăştiat literele cu o mişcare bruscă, apoi am început să le rearanjez, într-o altă succesiune, din ce în ce mai preocupat. Deodată, când mi-am ridicat puţin privirea, mi-am înghiţit cu repeziciune zâmbetul pe care îl simţeam născându-mi-se pe buze. Alţi câţiva trecători se opriseră şi priveau, mai mult sau mai puţin intrigaţi, cu mai mult sau cu mai puţin interes, ceea ce făceam. Unul s-a apropiat şi mi-a aruncat în grabă o literă. L-am urmărit cu privirea cum se depărtează, apoi am început să îi studiez darul. Avea litera aceea o formă pe care nu o mai văzusem niciodată. Mai degrabă era o neliteră, căreia eu trebuia să îi dau o formă pentru a o putea adăuga la cele cu care mă jucasem până atunci. Ceilalţi, cei rămaşi pe loc, mă priveau. M-am aplecat şi mai mult, în praf, stând în genunchi, devenind atât de preocupat de litere încât am uitat că în realitate cerşeam.

           În preocuparea mea devenisem un element al locului în care eram. Îmi pierdusem identitatea, devenisem parte din peisaj, obiect, nu om. Aşa mă simţeam; dacă dintr-un anumit loc prin care trec zilnic ar dispărea o bancă, i-aş observa absenţa. Dar dacă nu ar dispărea, aş fi atât de obişnuit cu prezenţa ei încât nici nu aş mai remarca-o. De fapt, aşa se întâmplă şi cu oamenii – nu ne vorbim săptămâni întregi, luni, ani. Din când în când ne mai îndreptăm gândurile unul spre altul, şi, parcă, este suficient să ştim… Să ştim că celalalt este undeva, în existenţa lui, în viaţa lui. Gândul acoperă, de multe ori, absenţele.

         Aşa eram şi eu, mai degrabă un gând al trecătorilor prin acel loc, nu mai eram om, nu mai eram o persoană, numai un element de decor căruia poţi să îi remarci doar absenţa. Dar, cu toate acestea, nu s-a întâmplat să nu se oprească cineva, să nu îmi arunce o literă din cauza căreia să fiu nevoit să stric toată succesiunea de alte litere, pentru a o lua de la început, căutând să o includ în noua construcţie şi pe ultima primită. Am auzit vorbe, şoapte, unii spuneau chiar că sunt nebun…

          Nu aş spune că cerşetorii sunt nebuni. Sunt oameni singuri, fără sprijin, sau oameni fără scrupule – depinde. Eu m-aş vedea mai degrabă fără scrupule, dar acest lucru nu mă face să îmi plec ochii atunci când mă privesc în oglindă. Scopul scuză mijloacele, nu este aşa? Spuneam că artiştii în general, şi, dacă este să particularizăm pe gustul meu, scriitorii, sunt, fără excepţie, cerşetori. Este adevărat că în orice perioadă istorică a universului a existat nevoia de mijloace de schimb – fie de bani, fie de produse destinate trocului. Scriitorul, ca oricare altul, are nevoie de mijloace pentru a putea trăi şi pentru a îşi putea continua activitatea – indiferent care îi este motivaţia. Dar, spre deosebire de alţi cerşetori, aceştia nu cer bani, cer altceva.

           În definitiv, toţi, fiecare dintre noi, cerşim acelaşi lucru, pentru că în sinea noastră, a oamenilor, fiecare este cerşetor. Depinde numai cum o facem, încovoiaţi, aplecaţi, îngenunchiaţi, în praf, sau cu spatele drept, fără mână întinsă, doar cu priviri nesigure aruncate pe sub sprâncene. Toţi vrem, toţi pretindem, dar nu obţinem. Şi dacă nu obţinem, cerşim. Ce? Eu cred că unele buze au dat deja o formă răspunsului: atenţie.

        Şi dacă stau să mă gândesc bine, cerşetor mai mare ca un scriitor eu nu îmi pot închipui. Pentru că el, la colţ de stradă, nu impresionează nici prin mutilări corporale, nici prin vaiete. El impresionează, sau măcar încearcă să o facă, printr-un joc cu litere. Ceea ce primeşte, pomana lui, este, mai degrabă, o povară, pentru că fiecare literă aruncată în locul unui ban strălucitor îl face să ia totul de la început. Oamenii trec, îl privesc şi, poate din milă, poate din interes, îi aruncă o literă – poate cu ea îşi poate termina jocul ca să plece acasă. “Cât costă o literă?! Nimic… Atunci o să îi arunc şi eu una nebunului care le cerşeşte” – spuneau. Însă acela din colb, cu mâinile pline de litere, nu face decât să strige mut, implorator: “Priviţi! Priviţi-mi sufletul”!