B(l)azar

          “Ia, neamule!” ar trebui să urle scriitorul, ca țigăncile pe vremuri la colțul drumului, îmbiind la un cornet – două de semințe. Semințe de gând, de idee, împrăștiate pe o coală de hârtie; sau de spart în dinți și de scuipat pe stradă, în autobuz, în metrou, în tren. În fața cuiva. În avion mai puțin. Sunt prea puțini cei care mai zboară visând. Și în vis nu se sparg semințe. În vis se poate muri, eventual. Pentru o speranță. Pentru că nu devine realitate. Pentru că visul în sine nu se materializează, dimpotrivă, se destramă cât vezi cu ochii pe câmpia Sirenelor. În bazarul viselor, cele împlinite pot deveni blazare. Și cele neîmplinite?! Lorelei plângea pe o stâncă și nu mai putea să-și șoptească decât sieși: “Vise? Plângi, Lorelei!”

Reclame

De duminică

          Lăsându-mi la o parte toate motivele pentru care am ajuns să urăsc ziua de duminnică, mi-am spus: „defineşte sfârşitul”. Sfârşiturile, privite de optimişti ca noi începuturi, pot fi chiar dezirabile. Dar de multe ori un sfârşit rămâne doar un sfârşit. O moarte, de exemplu, este tot o moarte şi, deşi ştiu că mor în fiecare zi câte puţin, în unele sfârşituri nu îmi mai doresc nici epitaf. Ce nou ar putea spune cuvintele din ceva ce, oricum, s-a spus? A mai murit o săptămână…