B(l)azar

          “Ia, neamule!” ar trebui să urle scriitorul, ca țigăncile pe vremuri la colțul drumului, îmbiind la un cornet – două de semințe. Semințe de gând, de idee, împrăștiate pe o coală de hârtie; sau de spart în dinți și de scuipat pe stradă, în autobuz, în metrou, în tren. În fața cuiva. În avion mai puțin. Sunt prea puțini cei care mai zboară visând. Și în vis nu se sparg semințe. În vis se poate muri, eventual. Pentru o speranță. Pentru că nu devine realitate. Pentru că visul în sine nu se materializează, dimpotrivă, se destramă cât vezi cu ochii pe câmpia Sirenelor. În bazarul viselor, cele împlinite pot deveni blazare. Și cele neîmplinite?! Lorelei plângea pe o stâncă și nu mai putea să-și șoptească decât sieși: “Vise? Plângi, Lorelei!”