Viaţa şi alte variate vulgarităţi

          Într-o noapte, pe când îmi pierdeam vremea în faţa unui pahar, nehotărât ce să încep să scriu, mi-am spus că nu ar fi rea ideea unei cărţi de citate. “Ştiu, mi-am spus, ar fi un pas înapoi”. Pe de altă parte, ar putea fi un pas către curentul actual al microbului citatelor. Cu vulgaritatea de rigoare, nu am putut să nu constat că lumea se rezumă la citat şi se învârte în jurul său. Dacă mi se permite să uzez de o oarecare “aroganţă” intelectuală, Nietzsche scria undeva: “Asta e viaţă? Fie”! Or, în baza principiului menţionat – pentru că şi eu la rândul meu pot să fac dintr-un citat principiu – am hotărât să îmi amân anumite proiecte, dacă nu cumva să renunţ la ele, şi să mă aliniez lumii. Poate şi pentru că, aşa cum spunea românul nostru Paler, “ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată”.

         Într-o seară, plictisindu-mă şi simţind nevoia unei ieşiri nocturne, dau un telefon. “Ce faci”? întreb, când mi se răspunde într-un final. “Citeam”. “Ce”? “Nişte citate”. Numai bine, mi-am spus, având proaspătă în minte ideea cărţii la care mă gândisem. Viaţa, nu numai lumea, poate să fie cuprinsă, oricât este ea de lungă, de zbuciumată sau de plictisitoare, într-o formulă sintetizată care, chiar dacă nu reflectă experienţă, în anumiţi ochi arată cultură. Şi de ce nu?! Citatul este mai accesibil decât orice carte; şi uite că acela – nu mai ştiu cine spunea că “în cărţi şade înţelepciunea lumii”, dar numele este mai puţin important decât ideea – ei bine, acela se înşela. În citat şade înţelepciunea lumii, mai degrabă, şi Menandru (habar nu am cine e!), spunând că “nu înseamnă că dacă ai păr alb ştii să şi gândeşti” este doar un altul, ilustru necunoscut, care se aruncă pe sine în derizoriu negând evidenţa. Citatul nu se gândeşte, se citează; se emană; se emană cu titlul de sentinţă, definitivă şi irevocabilă de multe ori – cu atât mai mult cu cât eu, personal, am întâlnit până şi bărbaţi care îşi ascundeau înţelepciunea prezumată cu ajutorul vopselei de păr.

          Totuşi, cum rămâne cu ce a zis Einstein?! Aşa m-am întrebat când încă nu mă hotărâsem deplin, „să încep, să nu încep”? “Încearcă să fii un om de valoare, nu un om de succes”. Caduc şi desuet, mi s-ar spune, pentru că într-o societate a citatelor, valoarea este dată de succes şi nu invers. Şi ceea ce nu are succes se prezumă că nu are valoare. Este exact ca în cazul inteligenţei, şi succesul se prezumă. Dar să revin la cartea mea de citate. Într-o noapte o începusem, sunt aproape gata să jur că o începusem, dar după câteva minute am revenit la ideile mele de dinainte, la dubiile şi la nehotărârile mele. Cum zicea Kierkegaard, într-o vreme în care inteligenţa avea mai mare putere decât citatul: “viaţa poate fi înţeleasă numai privind înapoi, dar trăită privind înainte”. Aşa mi-am propus să fac şi eu şi, privind retrospectiv, am înţeles că nu sunt capabil să mă înham la asemenea proiect şi că ar trebui să rămân ancorat în ale mele. Cu atât mai mult cu cât acel “nosce te ipsum” (al cui Dumnezeu era?!) mi l-am aplicat cu atâta sfinţenie încât demararea unui proiect pe care nu pot şi nu vreau să îl finalizez mi se pare prostie curată. Dar, pentru că vorba zice “niciodată să nu spui niciodată”, mi-am notat undeva, pentru când voi ajunge într-o pană de idei, sau în vreun caz, trecător sau nu, de demenţă comercială, ideea cărţii de citate. Pentru că în viaţă nu faci mereu ceea ce îţi place, ci ceea ce se cere. Cu atât mai mult cu cât, undeva într-o crâşmă, în faţa unei beri gigantice, bine zicea Amicul – şi să îi scuzaţi vulgaritatea, pentru că eu doar citez: “Viaţa are obiceiul prost de a te fute în gură când te aştepţi mai puţin”.

Demoni

           Îți simt pe buze sărutul cu gust de cadavru și în mine golul amintirii. Amintirea mereu mi s-a părut mai mult umană decât divină, pentru că păstrează ceea ce zeii vor să se uite. Este ca o luptă pornită împotriva lor și chiar dacă omul nu supraviețuiește, într-un final, luptei, amintirea îi supraviețuiește lui și îl duce mai departe. Îl duce în amintirea altora, îl duce să îl nască în alții, sub formă de spaimă, de viciu sau de hotărâre. Poate așa te-ai născut tu în mine, ca amintire a ceea ce ar fi trebuit să fie, drept vis pe care aș fi vrut să îl trăiesc, nu să îl văd sfâșiat, drept sărut care trebuia să aibă un cu totul alt gust – poate al meu, poate al tău, poate al mirării. M-am mirat de multe ori de rădăcinile amintirii, de gusturile ei, de locurile ei în mine; ca orice altceva, o amintire se poate descompune, și părți din ea, rămășițe, se răspândesc în trupul în care se instalează, căutându-și confortul, când in inimă, când în ochi, când în umeri lăsați neputincioși sau în pumni strânși. Amintirea ne supraviețuiește și este o formă de viață, chiar și atunci când gustul sărutului….

         Gustul sărutului trebuie să fie al buzelor tale, însoțit de moliciunea iubirii, de sfârșeala care să mă cuprindă ca pe un călător ajuns la capătul drumului. Îmi vreau oboseala sărutului, îi vreau tendința dementă spre pasiune, îmi vreau pasul alături de pasul tău, în fața lui, în spate, oriunde, doar să fie în preajmă. Pășeam pe urmele tale imaginare, urcam și coboram din ceruri, plângeam în sine, uram și râdeam căutând ochii fiecărui trecător ca să îi surprind privirea, să îi arăt, nerostit, cum mă arăt cu degetul. Poate pe vremuri mi-ar fi spus demon și m-ar fi ars, dar atunci aș fi râs și i-aș fi arătat cu degetul pe ei, nu pe mine. Și i-aș fi batjocorit, i-aș fi urât pe ei, nu pe mine, pentru că ei, cu tot cu flăcările lor, nu ar fi reușit să împiedice ce am împiedicat eu. Eu, eu am închis cerurile. Eu!

           Și le-am zăvorât cu lacăte grele pe care să crească mușchi de copaci ca tainiță care să le ascundă – să le ascundă de orice privire, de orice atingere, până când, cu glasul său, Îngerul va striga din abisurile disperării, dictându-mi reînvierea pe culmi spre care pașii nu au putut să îmi ajungă pierzându-se în împleticire. Așa mergeam, împleticit, gata să râd oricui în privire, de mine, de nimicnicia lucrurilor, de piața întreagă care, cu iz de mahala, șușotea asurzitor toate închipuirile pământului, doar pe ea nu. Pe ea, nu, pentru că i-a fost menit să o șoptesc doar eu, să o chem, să o strig, să o urlu agonizant până când, cine știe între care stele, prinzându-i mâna, i-aș cere să-mi dea viață, să nu mă mai prăbușească. “Și dacă vreodată vei vrea să mă prăbușești, când mă săruți să purtăm amândoi miros de tămâie”.

Diverse rele, cu muzică bună

        Mă gândeam să scriu ceva despre un personaj care îşi plânge iubirea pierdută, dar nu m-am apucat, mi-a fost lene. De fapt, de ce să mint, am dubii. Uneori îmi vine greu să cred că mai există oameni care să fie plânşi. Până şi iubirile, cele mai multe, sunt imitaţii, sentimente pipernicite care se reflectă azi pe un trup, mâine pe altul, în funcţie de care anume apare în raza vizuală a iubitorului.

       De multe ori mi se pare că omul, cu cât mai mult avansează în timp, cu atât mai mult se îndepărtează de forma sa, de varianta sa ideală. Da, astăzi mi-am pus una din cele mai dragi măști, a întristatului de toate cele pe care le observă în jur. Și îmi răsună în minte întrebarea poetului – la care, bineînțeles, răspunsul, în orice timp ar fi dat, este aceeași negație hotărâtă – “Au prezentul nu ni-i mare”?!

         Mi s-a întâmplat de multe ori să mă întreb care este răul mai greu de suportat, manifestarea unei permanente nemulțumiri față de timpul prezent, sau lipsa de putere de a îl schimba? Răspunsul nu l-am aflat, îmi tot spun mereu să nu gândesc, să trăiesc simplu și superficial. În definitiv, acela care ar reuși să schimbe ceva într-o zi, nu face altceva decât să dea naștere nemulțumitului de mâine. Și atunci, chiar dacă este singurul lucru veșnic pe lume, ce rost are schimbarea?!

          “Ce ai schimba din mersul lumii dacă ți-ar sta în putere”?

       Nimic, atunci când îmi este prea lene și prea teamă să devin altul. Totul, atunci când îmi este prea teamă de cel care sunt. Adevărul este că sunt două tipuri de oameni – cei născuți să se conformeze și alții, care chiar fără a schimba mare lucru, reușesc să impună firescului mersul lor, poate de-a dreptul nefiresc.

Chemare

          Cândva, în vremea în care mă hotărâsem să mă călugăresc… De fapt, nu, nu am început bine! Mă hotărâsem să mă călugăresc. Nu pentru că aş fi avut cine ştie ce chemare înaltă şi sfântă, ci pentru că… Nu, nici acum nu este bine. Dacă ar fi să ridic o problemă, ar fi una serioasă, deşi îmi vin prea puţine în minte – probleme în sensul de dileme, de întrebări legate de esenţă, de scop de sens. S-ar pune întrebarea, dacă nu îţi place ceea ce găseşti în drumul tău, tot ceea ce te înconjoară şi care caracterizat printr-un singur cuvânt s-ar numi “viaţă”, ce faci?! Te retragi din ea? Încerci să ignori totul, sperând că lucrurile pe care nu le vezi nu există? Sau încerci să schimbi ceva?

        Adevărul este că nu cunosc răspunsul, este pentru prima dată când îmi pun întrebarea. Mie îmi place să trăiesc uşor şi superficial. În cunoaştere nu va găsi nimeni, niciodată, nici fericire nici plăcerea pe care o aflu eu atunci când, zâmbind ascultându-i vorbele, mă gândesc la ce chinuri să mai supun femeia care îmi înflăcărează gândurile. Da, chinuri, spun bine, pentru că unele chinuri atrag după ele voluptate, acea voluptate pe care unii oameni o simt în prezenţa unei şoapte, a unei chemări într-o lume care depăşeşte hotarele realităţii. “Urmează-mă”, îi şoptesc atunci când deschid din somn ochii, “pentru că lumea acestor miliarde de oameni este mult mai săracă decât aceea care ne doreşte doar pe noi doi”.

Imaginări

          Atlas e un mit. Acel uriaş despre care se spune că ar ţine Pământul pe umeri este o minciună. Doar prostia lui, aceea rămasă proverbială, este un adevăr. Nu ştiu cât de mult ne tragem din zei, câte scântei de dumnezeire avem în noi, nu ştiu dacă nu suntem decât plăsmuiri de lut eliberate din imaginaţia unui hoţ. Oricum ar fi, omenirea, întreaga omenire, are înscris în codul genetic furtul. Poate l-am moştenit, deopotrivă cu focul şi cu moartea.

          Şi cu minciuna, pentru că Atlas e născocire, doar prostia-i este reală. La fel ca aceea a mea, de care nu mă pot debarasa nici atunci când ştiu că este prea târziu, că deşteptarea nu mi-ar mai folosi la nimic. Era o vreme în care îmi deghizam prostia în încăpăţânare nebună. Mă minţeam, mă furam singur, mă muşcam singur de coadă.

          Mă simt uneori asemenea unui şarpe încolăcit în întuneric, muşcându-şi cu putere coada, luând astfel aşa-zisa formă a perfecţiunii, susţinând pe pielea-mi rece şi vâscoasă lumi care nu sunt ale mele, populate de fiinţe imaginare pe care le zăresc mai mult ca umbre. Sau poate chiar asta sunt, Şarpele care susţine Lumea muşcându-şi înverşunat coada, provocându-şi durere… Durerea nu vine din muşcătură, nici din veninul care începe să îmi curgă în sânge, ci din imposibilitatea de a mişca. Totul s-ar prăbuşi în neant dacă numai pentru o clipă aş da drumul cozii pe care o muşc cu înverşunare, asemenea unui disperat care îşi muşcă pumnii. La ce bun să susţii altceva decât pe tine? La ce bun să susţii lumi, să laşi în viaţă umbre, să aduci viaţă cu preţul propriei vieţi? Uneori veninul este atât de puternic încât îl simt ajungându-mi până la inimă. Oare şerpii au inimă? Nu ştiu, dar eu unul, am. Una pe care o înveninez clipă de clipă, muşcându-mi coada, muşcându-mi pumnii. Oare şerpii şi-ar muşca pumnii dacă i-ar avea?! Nu ştiu, ştiu doar că unii îşi muşcă înverşunaţi coada…

          Sunt un şarpe care, uneori, din greşeală, se simte om. De aceea spuneam înainte că îmi muşc pumnii. În înverşunarea de a lăsa Lumea să trăiască, de a o susţine pe spinarea mea, îmi imaginez, visând în secret, că sunt om. Un om ca oricare altul, cu bune şi cu rele, cu o anumită femeie alături, zâmbind atunci când zâmbeşte ea, bucurându-mă de bucuria ei. Aşa cum mi s-a şi întâmplat, de altfel, într-un alt vis pe care l-am visat în împietrirea mea sub Lumea asta greoaie, şi pe care aproape că l-am uitat.

          Încerc să mi-l amintesc, în culori şterse de vreme, cu goluri de memorie, cu amnezii autoprovocate, pentru a îmi mai uşura suferinţa de a îmi muşca nebun coada. Sau pumnii. Dar parcă aşa era, eram om – de-asta aminteam de muşcatul pumnilor. Unul pe pieptul căruia în fiecare seară se odihnea o faţă zâmbitoare. Parcă era frumos, era frumos să fiu îmbrăţişat şi să îmbrăţişez altceva decât o lume din care nici măcar nu fac parte. Era frumos să fiu privit cu ochi luminoşi, şi să răspund, la rându-mi, în acelaşi fel, să-i fiu raţiune, vis, speranţă, casă. Locuia în mine şi îmi adormea cu capul pe piept. Cel puţin aşa îmi amintesc. Singurătatea de multe ori joacă feste şi este capabilă să provoace o rătăcire atât de puternică încât oamenii se cred şerpi şi şerpii se visează oameni.

          Se întâmplă, în împietrirea mea, să mai adorm. Atunci visez, şi cred că uneori tresar. Am învăţat că este bine să rămân nemişcat. De câte ori mă mişc umbrele Lumii pe care o ţin în spinare intră în panică şi strigă “Cutremur”! Nu mă mai mişc, dar în vis nu mă pot abţine să nu tresar. Ca la o atingere, ca la un sărut, ca la o bătaie mai puternică de inimă. Am adormit cândva şi am visat vreme de ani de zile. Apoi m-am trezit. Am încercat să adorm din nou, să îmi continui visul, dar nu îmi mai era somn. Nici acum nu îmi este, doar mă plictisesc. Când mă plictisesc, muşcându-mi în continuare coada, şuier printre dinţi cuvinte. Uneori mă învăluie atât de tare încât mă conving pe mine însumi că sunt adevărate. Spre exemplu, într-o noapte în care populaţia lumii mele dormea, m-am strecurat într-un vis în care aveam pe cineva alături. Eram om. M-am dus să mă spăl pe mâini. Nu ştiu cum am reuşit, dar m-am spălat pe mâini, ca om, de întreaga mea viaţă. De pe degete, în loc să îmi picure apă, îmi alunecau cuvinte, de aceea nici nu am mai căutat prosop. Apoi am devenit şarpe.

Uşoară dilemă

          Nu mai ţin minte unde am citit… se spune că trăieşte degeaba omul care nu încearcă să dea naştere unei lumi mai bune. M-am gândit destul de mult la lucrul ăsta, mai ales că am avut vreme –  săptămâna care a trecut nu a fost deloc productivă. Şi mi-am pus întrebarea: “o lume reală, sau ireală”? Poate până mor… dar mai este până atunci!

          Piesă grea, lungă, de weekend… praf de îngeri…

Lumi

          Încep să cred că trăim nu într-o lume, ci într-un spaţiu în care încap mai multe lumi. Una deasupra norilor, alta dedesubtul lor, o alta şi mai jos, sub ei, aflată în imposibilitatea de a îi atinge şi încă altele, dedesubtul celei care nu poate ajunge la nori, care, la rândul lor, asistă neputincioase la crearea unei ierarhii de lumi caracterizate prin sedimentare şi nemişcare.

          Există lumi în care cerul este albastru, în care soarele arde cu putere şi altele în care razele sale luminează fără speranţă şi fără să emane căldură. Există lumi în care fericirea are o culoare aparte, candidă şi strălucitoare, şi altele în care cea mai profundă fericire este aceea de a nu îţi conştientiza nefericirea.

          Există lumi în care omul este măsura tuturor lucrurilor, adică Dumnezeu, pentru că, probabil, altfel nu i s-ar fi spus unui Hristos banal Fiul Omului. Dar există altele în care omul este mai prejos fiarei, lumi în care, în mod fatal, bărbatul se alcoolizează şi femeia se vinde, lumi în care bestia iraţională se zvârcoleşte cuprinsă de febra dorinţei satisfacerii visului. Chiar dacă într-o asemenea lume visul are gust înfricoşător de cadavru – aromă permanentă a purgatoriului.

          Există lumi de a căror existenţă nici măcar nu avem habar, până când, într-un fel sau în altul, cărări necunoscute ne îndrumă paşii către răspântii marcate cu indicatoare, cu borne al căror scris a fost spălat de ploi şi de lacrimi.

          Există lumi în care trăim permanent şi paralel, uneori fără să ne dăm seama, minţindu-ne, poate, că viaţa este un drum, nu un strigăt de revoltă al lumilor care, succedându-se, ne vor întrânsele.

Spre altă lume (Răzvan Nicula)

E ploaie sub soare şi e soare cu umbre
Sub tremurândele-ţi gene – două mări sumbre,
E rouă pe pielea-ţi plouată de vară
Şi ochii-ţi se sting trişti pe chipu-ţi de ceară.

E soare pe ceru-mi nebrăzdat de vreun nor –
Mi-am ales urcuşul căci nu mai vreau să cobor,
Sub mine se zbat mările aceluiaşi duh
În van stropindu-mi pe aripi – eu plonjez în văzduh.

Nu o să-mi iau adio, n-oi spune „bun rămas”
Căci trupu-ţi îmi rămâne o hartă din atlas –
Acel atlas în care, din zeci de mări cu spume,
Storcându-le de sare, creez o nouă lume.

Tu nu îi vei fi nordul, nu îi vei fi nici sudul,
Pe plaje-ndepărtate ostracizat ţi-e nudul;
În lumea-mi nou creată, de zbor ameţitor,
Vei fi întreg nisipul ce zgârie sub picior.