Final

          … Şi, ca orice adevăr incontestabil, trebuie spus – pentru că trebuie – că se mai încheie o lume. Uneori renunţ să îmi privesc anii ca fiind capitolele unei cărţi (pe care nu am şansa să o rescriu ci pe care, din nefericire, am nenorocul de a o scrie o singură dată) şi prefer să mi-i ridic la rangul de lumi. De ce? mă întreb şi eu de multe ori. Poate pentru că de-a lungul timpului mi s-a întâmplat să mă trezesc ca personaj care nu are ce căuta într-o lume şi să tânjesc să o schimb. Sau să o termin, să o închei, să îi aduc sfârşitul pentru a îmi găsi locul în alta. În definitiv, lumile pot să nu mai fie lumi ci simple noţiuni reduse până la absurd, amintiri, gânduri, oameni. Până şi clipele pot să fie lumi, deci cu atât mai mult anii. Pe un asemenea fir logic, lumile se nasc doar pentru a avea datoria să piară, să îşi găsească sfârşitul, mai mult sau mai puţin demn, la începutul uneia noi în care lucrurile să nu se schimbe, dar să poarte alte nume; alte nume de lumi, alte nume de personaje. Diversitatea îşi are şi ea rolul ei, trebuie spus.

          Mi-am amintit că mă întreba cineva, în urmă cu o vreme, la ce visez eu. Răspunsul se întâmplă să fie variabil, în funcţie de lumea în care trăiesc şi în funcţie de clipa pe care o trăiesc. Răspundeam, de multe ori, că visez la imposibil, deşi am reuşit în câteva rânduri să îmi demonstrez că nu este aşa. Poate visez la o lume mai bună, pentru că de multe ori cosmetizez adevărul, îi caut calităţile şi îi ignor defectele, transformând totul în jur după propriul meu plac. Poate visez la o lume mai frumoasă, în adâncurile căreia să mă pierd până când uit definitiv de mine, în care să rămân pentru totdeauna ca fiinţă omnipotentă şi omniprezentă, în care să îmi pierd statutul de om şi să devin ideal, sau vis ideal. Sau, poate, visez ca oricine altcineva, la mai bine. Sunt momente în care suntem nevoiţi să ne spunem, ascunşi în noi înşine: “Astăzi se mai încheie o lume”. Parcă nici nu mai contează, important este să trăim cu credinţa, cu speranţa şi cu dorinţa ca următoarea să ne fie mai bună!

Motivaţie

          Se întâmplă, uneori, ca scrisul să devină o povară. Mă trezesc “dimineaţa” şi oftez… “iar trebuie să scriu”?! În acele zile îmi spun că aş da orice doar ca să nu mai trebuiască, doar ca să fiu capabil să mă opresc. Îmi promit mie însumi vacanţe peste vacanţe, renunţări peste renunţări; îmi jur că voi opri lumi şi oameni să mi se învârtă în cap, şi atunci mă îmbrac, hotărât să îmi sărbătoresc noua viaţă în faţa unui pahar de vin, confesându-mă public, bătându-mi în cuie renunţarea. Mi s-a întâmplat să nu îmi tremure sufletul de multe ori în faţa unei asemenea decizii, dar după scurtă vreme încep să îmi tremure degetele. Îmi aud vocile cu care sunt atât de obişnuit, rostindu-şi gândurile, replicile pe care parcă le-ar fi repetat ca nişte actori conştiincioşi în timpul somnului meu.

          Mi se întâmplă destul de rar să visez când dorm… dar o fac atât de mult cu ochii deschişi, încât de la joacă, de la plăcere, scrisul poate deveni o corvoadă. O corvoadă care apasă nemilos, aducându-mi în ureche adierea înspăimântătoare a unui singure şoapte comune: “Când vom apuca toţi să prindem formă? Când ne vom putea spune toţi replicile”?! Şi atunci am impresia că aruncându-mi de pe umeri povara nu aş fi mai bun decât un ucigaş de rând. Poate doar mai rău, pentru că renunţarea unora la omenie ucide oameni, renunţarea mea ar ucide lumi…

Lumi

          Încep să cred că trăim nu într-o lume, ci într-un spaţiu în care încap mai multe lumi. Una deasupra norilor, alta dedesubtul lor, o alta şi mai jos, sub ei, aflată în imposibilitatea de a îi atinge şi încă altele, dedesubtul celei care nu poate ajunge la nori, care, la rândul lor, asistă neputincioase la crearea unei ierarhii de lumi caracterizate prin sedimentare şi nemişcare.

          Există lumi în care cerul este albastru, în care soarele arde cu putere şi altele în care razele sale luminează fără speranţă şi fără să emane căldură. Există lumi în care fericirea are o culoare aparte, candidă şi strălucitoare, şi altele în care cea mai profundă fericire este aceea de a nu îţi conştientiza nefericirea.

          Există lumi în care omul este măsura tuturor lucrurilor, adică Dumnezeu, pentru că, probabil, altfel nu i s-ar fi spus unui Hristos banal Fiul Omului. Dar există altele în care omul este mai prejos fiarei, lumi în care, în mod fatal, bărbatul se alcoolizează şi femeia se vinde, lumi în care bestia iraţională se zvârcoleşte cuprinsă de febra dorinţei satisfacerii visului. Chiar dacă într-o asemenea lume visul are gust înfricoşător de cadavru – aromă permanentă a purgatoriului.

          Există lumi de a căror existenţă nici măcar nu avem habar, până când, într-un fel sau în altul, cărări necunoscute ne îndrumă paşii către răspântii marcate cu indicatoare, cu borne al căror scris a fost spălat de ploi şi de lacrimi.

          Există lumi în care trăim permanent şi paralel, uneori fără să ne dăm seama, minţindu-ne, poate, că viaţa este un drum, nu un strigăt de revoltă al lumilor care, succedându-se, ne vor întrânsele.

Spre altă lume (Răzvan Nicula)

E ploaie sub soare şi e soare cu umbre
Sub tremurândele-ţi gene – două mări sumbre,
E rouă pe pielea-ţi plouată de vară
Şi ochii-ţi se sting trişti pe chipu-ţi de ceară.

E soare pe ceru-mi nebrăzdat de vreun nor –
Mi-am ales urcuşul căci nu mai vreau să cobor,
Sub mine se zbat mările aceluiaşi duh
În van stropindu-mi pe aripi – eu plonjez în văzduh.

Nu o să-mi iau adio, n-oi spune „bun rămas”
Căci trupu-ţi îmi rămâne o hartă din atlas –
Acel atlas în care, din zeci de mări cu spume,
Storcându-le de sare, creez o nouă lume.

Tu nu îi vei fi nordul, nu îi vei fi nici sudul,
Pe plaje-ndepărtate ostracizat ţi-e nudul;
În lumea-mi nou creată, de zbor ameţitor,
Vei fi întreg nisipul ce zgârie sub picior.

Lumea din noapte

          Noaptea își deschise ochii întunecați fixându-i asupra mea. Parcă știa că acea privire dezlănțuia în mine neastâmpărul simțurilor, trezea dorințe nebune, ascunse, îmi cotropea pieptul și îmi stârnea suflarea, mă subjuga cu patima și îmi incendia trupul. Mă învăluia, cu mișcări nevăzute, mângâindu-mă, făcându-mă al ei cu desăvârșire, ferindu-mă de lumina zilei, interzicându-mi lumea doar pentru a îmi deschide porțile alteia. Îmi îngreuna pleoapele, făcându-le să se închidă peste ochii iscoditori, ca două porți ale unui tărâm al orbirii, pe care soarele să nu mai poată pătrunde niciodată.

          Îmi depărta buzele, făcându-le să cerșească un sărut de la alte buze imaginare, lăsându-mi respirația încinsă să se îmbine cu răcoarea ei, trimițând pale de vânt adietor să îmi mângâie fruntea, să îmi răsfire părul, să îmi atingă, suave, pieptul și coapsele. În timp ce eu, cu ochii zbătându-se sub pleoapele închise, îi cuprindeam trupul trăgând-o aproape de mine, din ce în ce mai aproape, căutând să devin una cu ea și ea parte din mine.

          Monștri nevăzuți, luni pline dătătoare de viață privirilor uneori fioroase înecate în foame ne supravegheau unirea, îmi urmăreau înrobirea. Îmi urmăreau mișcările, mâinile tremurânde, buzele alunecând, imaginar, pe gâtul ei, pe umăr, pe braț… Gestul de supunere – sărutul mânii care trăsese cortina întunericului peste razele soarelui și, brusc, momentul transformării totale, momentul alăptării prin care deveneam, definitiv, copilul ei.

          Noaptea înseamnă totul, ea reprezintă viața, nicidecum ziua. Luna este astrul suprem, nu soarele! Înghițeam, nesătul, întunericul – seva care îmi aducea revelația. Noaptea este mama tuturor lucrurilor, din ea ne tragem și în ea ne pierdem pentru toți ceilalți, mai puțin pentru noi. Clipeam des, simțind cum îmi arde pieptul, cum sufletul din mine prindea aripi și se zvârcolea să îmi părăsească trupul. Și când a reușit am trăit fericirea supremă. Alte porți se deschiseră, spre lumi neștiute, necuprinse, nesperate. Spre trăire, spre bucurie, spre adevărata viață, spre zbor, spre pieptul nopții din care curgea, nesecat, laptele care îmi hrănea desprinderea de inconștiență. Acea inconștiență a omului obișnuit și absurd, care nu își dă seama că cel mai important lucru pe care trebuie să îl facă este acela de a se hrăni necontenit din trupul nopții pentru a deschide poarta lumii visului…

Fluturele

          Am simțit-o, de multe ori, foarte aproape de mine. Atunci când aveam nevoie de un sprijin, de o încurajare, de o vorbă bună sau de o mângâiere, îmi apărea în față, ca un copil sfios, privindu-mă cu ochi nevinovați, uneori tandră și drăgăstoasă, alteori neștiutoare, dar gata să învețe cum să mă susțină.

          La început m-am păcălit sau m-am mințit, mințind-o și pe ea, spunându-mi că tot ce făcea era izvorât din iubirea care se născuse în sufletul ei – o iubire molcomă, fragilă, ca orice înmugurire, la început, dar care urma, gândeam, să se transforme în torent. Pendulam, într-un fel fără să îmi dau seama, între iubirea ei și teama pentru mine, privind-o uneori ca pe o amenințare îndreptată împotriva lumii mele, alteori ca pe o scăpare din negura întunecată în care mă cuibărisem comod, dorindu-mi să uit cum încălzesc razele soarelui. Îmi era suficientă sclipirea din ochii ei, mângâierea neștiutoare a mâinii mici și copilăroase, săruturile care îmi acopereau buzele.

          Până când, într-o zi, coconul se sparse, lăsând să țâșnească înspre văzduhuri un fluture – poate un fluture ca oricare altul, dar atât de diferit de acea larvă pe care o adăpostisem în suflet! Sub ploaie de soare fluturele își întinse aripile, dând impresia că nu îi pasă că astfel se îndepărta de mine, dar făcându-mă să înțeleg că nu mai poate trăi într-o lume atât de îngustă precum lumea necuprinsă a imaginației.

          Trebuia să îmi înfrunt temerile, probabil… Probabil trebuia să devin și eu fluture, măcar să încerc să îi zbor alături, în loc să îmi las capul în pământ, scormonindu-mi cu degetele pieptul după o urmă de simțire, căutând disperat un strop în plus de imaginație pentru a-mi lărgi lumea care amenința să îi strivească aripile.

          Fluturele se înălță spre zări, privindu-mă trist, părând că îmi spune că nu mai știe nici ce este cu el, nici ce este cu mine. Oare ce căutam eu în sufletul lui? Un loc… un loc pe care nu mi-l mai putea acorda niciodată, pentru că simțea chemarea unei lumi mai largi decât a mea, incomparabil mai urâtă, mai tumultuoasă, mai zdrobitoare – dar mai largi.

          M-a părăsit într-o dimineață. În lumea aceea largă nu știu dacă soarele își ocupase locul pe bolta cerească, nu știu dacă plouase, nu știu dacă frunzele foșniseră a adio sau îi uraseră drum bun. Știu doar că m-am trezit fără să mai văd… pentru că atunci când te părăsește speranța, chiar dacă are doar forma și dimensiunea unui fluture, lumina încetează să mai existe.