Final (I)

          Aşa spune vorba populară, nu neapărat prosteşte, dar filosofico-fatalist: “un sfârşit este un început”. Un fel de înţelepciune prostească, pentru că acceptarea divinităţii şi a sorţii în detrimentul propriei puteri izvorâte din încăpăţânare nebunească şi din ambiţie nu poate să fie altfel decât prostească. Şi dacă stăm chiar strâmb şi judecăm drept, reciproca este complet valabilă – un început este un sfârşit, pentru că nimic în lumea asta nu este mai durabil decât schimbarea. Ea, dimpreună cu noi, oamenii – adică aceia care avem curajul să scimbăm, sau să facem ceva ca să scimbăm – dictează mişcarea de revoluţie a pământului şi acţiunea de evoluţie a omului. Evoluţie însemnând orice, pentru că orice experienţă înseamnă o învăţătură, iar învăţătura, ştiinţa, nu exclusiv de carte, ci a lumii, valorează mai mult decât orice grămadă de bănuţi lucitori.

          Nu, să nu fiu înţeles greşit, nu condamn şi nu dezaprob lăcomia, atâta timp cât este una utilă. Palate, castele, comori, bogăţii nenumărate nu vom lua cu noi dincolo. Şi nici măcar bogăţia de informaţie, nici de cunoştinţe teoretice sau practice – nimeni nu s-a întors de dincolo ca să depună mărturie pentru cele care ne folosesc sau nu ne folosesc. Mai degrabă cred că adevărata bogăţie este ceea ce lăsăm în urmă, nu ceea ce strângem pentru a ne face vieţi uşoare sau în speranţa copilăresc-stupidă că am lua cu noi în altă parte.

            Eu, eu însumi sunt lacom, de trăire, de senzaţie, de sentiment, de nematerialităţi care să mi se cuibărească în suflet şi pe care să le împlânt în acelea ale altora chiar dacă acţiunile, în sine, dor. Dar, în definitiv, cândva, într-o iarnă, a vieţii, nu a anotimpurilor, fiecare ajunge să îşi numere nu monedele din pungă, şi nici averile, ci acele cicatrici de suflet rămase dureroase, şi visele spulberate şi speranţele neîndeplinite, şi, mai ales, lucrurile bune. Pentru că, înainte de a deveni început, sfârşitul este doar un sfârşit, şi orice sfârşit, psihologic, contabil, juridic şi oricum veţi mai dori să priviţi lucrurile, trebuie întâmpinat cu un bilanţ, cu un raport. Un raport sincer, faţă de acel sine care urmează să părăsească lutul, în care să ardă acel “pozitiv”, acel plus care pe unii îi ajută să înfrunte mai senini întunericul.

            Aşa se întâmplă, este în firea lucrurilor, iarna zilele sunt scurte şi nopţile lungi. Dar spre deosebire de zile, care pot să fie pline de neguri, nopţile pot să fie luminate. Nu ştiu al câtora mai este acest adevăr suprem al meu, orice întuneric este străpuns de flacăra slabă a unei lumânări, şi atâta timp cât există o lumină pâlpâindă a speranţă, nimic nu este insuportabil. Pentru că mai puternică decât o lumânare aprinsă într-un brad, sau pe un mormânt, şi mult mai importantă, este lumânarea care arde în suflet. Chiar şi atunci când mâinile ne sunt îngheţate de geruri, de orice fel ar fi ele. (Piesă de sezon, şi tare dragă gândurilor mele, poate neprevestitoare de finaluri).

De sezon

          Nu mi se întâmplă să visez niciodată, sunt o fire mult prea pragmatică pentru aşa ceva. Visul este caracteristic dezrădăcinaţilor, celor care nu au suficientă greutate pentru a îşi înfige bine picioarele în pământ şi a înfrunta ceea ce au de înfruntat pe parcursul timpului care le este dat.

         Nu ştiu ce s-a întâmplat, însă, în noaptea aceea, în care o lumină obscură îmi veghea singurătatea şi gândurile. Nu, mai degrabă lipsa lor, pentru că nu făceam nimic, nici măcar nu gândeam, poate doar ascultam, între somn şi trezie, geamătul îngheţat al vântului. Dacă mi-aş fi aruncat privirea afară, pe un colţ de geam aburit pe care ar fi trebuit să îl şterg înainte, aş fi văzut fulgi lunecători din văzduhuri şi zăpada albă, acoperitoare de rădăcini de copaci şi de oameni, întinsă ca o pătură peste tot pe unde şi-ar fi găsit un loc, fie de bună voie, fie împinsă de rafale de vânt. Dar nu aveam nevoie, am auzit de unii nebuni care fantasmează în asemenea momente spunând, jucându-se cu propria lor minte bolnavă, cum că ar exista nopţi albe şi ceruri neîntunecate în nopţile cu ninsoare. Singurul lucru de care aveam nevoie era căldura moleşitoare care stăpânea camera şi îmi înmuia trupul, pătrunzându-l până la ultimul cartilaj ca să îl destindă, apăsându-mi, în acelaşi timp, din ce în ce mai greu pe pleoape.

         Brusc mi s-a părut că luminile slabe care curgeau ca o cascadă, ba ascunzându-se ba ieşind la iveală dintre crengile bradului aşezat într-un colţ al camerei, încep să strălucească mai tare, şi atunci, a mirare, mi-am îndreptat privirea spre ele. Am văzut-o, şi aproape m-am înspăimântat, la fel cum se înspăimântă aerul neatins şi împietrit atunci când este sfâşiat de un dangăt de clopot. Era ea, cu privire caldă şi lucitoare, cu buzele colorate de zâmbet, cu părul curgându-i bogat pe umeri, aşa cum îl ştiam, capabil să prindă în el, ca într-o plasă un fluture, reflexii de lumină. Silueta suplă, care părea să alunge întunericul din încăpere părea că îmi face semn, că mă cheamă mai aproape, mai lângă ea, iar eu o urmăream împietrit cum îmi răsfira din ce în ce mai mult bezna înconjurătoare.

        Am avut impresia că o forţă nevăzută mă împinge înspre ea, ducându-mă pe nevăzute până în braţele ei, şi îmi aşază capul pe umărul ei, aproape de curba fină a gâtului. Mă cuprinsese în braţe, strângându-mă la fel de puternic pe cât o strângeam eu, aşezându-şi şi ea capul pe umărul meu, inundându-mi nările cu parfumul părului şi cu cel al pielii, apoi, din ce în ce mai des şi mai îndelungat, buzele pe buzele mele şi între ele. I-am mângâiat umărul rotund şi alb. Degetele mi-au alunecat în jos, pe braţ, înspre încheietura mâinii, apoi pe degetele ei, ca pentru a îi afla acolo vreun inel magic capabil să o facă să apară şi să dispară când ar fi vrut ea. Deopotrivă cu lunecarea atingerii mele, rochia vaporoasă care o acoperea începu să alunece, însoţindu-mi degetele, descoperindu-mi-o, oferind privirii mele gâtul, umerii, pieptul. Îi simţeam pielea caldă, fierbinte, fină, atingând-o pe a mea, ca o arsură, părând că se topeşte ca o zăpadă care căuta să intre în mine pentru totdeauna, ca o magie.

           Umerii începură să îi tremure într-un tremur uşor, braţele să mă cuprindă, trupul ei să se muleze pe al meu, ca o haină foarte strânsă, apoi ca o piele – propria piele care îl acoperă pe fiecare. Ochii începură să îi ardă în orbite, de o culoare mocnită intens, contrastând cu albastrul sferelor răspândite prin verdele bradului care îmi părea că nu mai reflectă deloc picuri de lumină, asortându-se cu pielea ei de alabastru neatinsă de cicatrici aşa cum sunt alte suflete. M-a sărutat, la început ca o adiere, apoi din ce în ce mai viforos, ca o vântoasă cumplită şi înfiorătoare, capabilă să facă să tremure şi cel mai adăpostit suflet. Mi-am pierdut brusc cunoştinţa, simţind cum totul se învârte în jurul meu, cum umbre dense se hârjonesc cu pale de lumină, cum trupul ei din ce în ce mai descoperit mi se ascunde, voit, sub palme şi sub sărutări, în timp ce trupul meu se strângea din ce în ce mai mult într-o îngenunchere care îmi apăsa umerii, îndreptându-mi capul înspre coapsele ei, ca profund gest de pocăinţă. Camera părea că devenise un carusel din înalturile căruia ningeau fluturi mari de zăpadă, calzi, fierbinţi şi reci deopotrivă, care ne poposeau pe trupuri sau ni se prindeau în păr, transformând fiecare por al pielii în tremur, şi fiecare mişcare în şoapte şi în zâmbete. Faţa mi se îngropase în zăpada trupului ei, şi îi simţeam izvorând din piele mirosul umed, transpirat, de cetină veşnic verde, de cetină veşnică, aşa cum îi era şi mângâierea. Aşa cum era şi mângâierea mea pe trupul ei străveziu, cald şi primitor, pe care se reflectau luminiţe slabe de albastru-verde-galben-roşu, înmănunchiate toate într-o nouă culoare, inexistentă până atunci, a ochilor mei.

          Am mângâiat-o şi am cuprins-o, acolo, sub brad, confundându-i parfumul cu cel al veşniciei şi pe acela al eternităţii cu parfumul ei. Şi în timp ce eu mă smeream blasfemiator cu trupul ei în palme, ea îmi şoptea şi îmi mângâia, cu ochii închişi, primindu-mă sub pleoape, părul.

Despre esenţa lumânării

          Este o minciună titlul, pentru că nu ştiu nimic despre esenţa lumânării. Orice ardere, mereu, are o esenţă diferită, chiar dacă scopul ei, al arderii, este comun. Este o ciudăţenie lumânarea, mai puţin esenţa ei, care poate să fie duală sau multiplă, sau multiplicată, inflamată şi neînţeleasă. Lumânarea este şi ea, ca bradul, ca iubirea, însoţitoare la bine şi la rău, şi-n viaţă şi în moarte.

          Dar nu aş putea să spun care este esenţa, nici cea a vieţii – poate moartea, nici cea a morţii – însăşi viaţa, pentru că ambele ard atât de mocnit una într-alta încât mie, cel puţin, îmi vine greu să fac vreo diferenţă.

          Iar lumânarea, indiferent de esenţa ei, nu înseamă altceva decât lumină şi, însemnând lumină, bucurie. Pentru că, dacă există oameni care să creadă că viaţa nu are un scop sau vreun sens, înseamnă că există lumânări care ard degeaba, fără vreo esenţă. Pe de altă parte, fiecare îşi află scopul la vremea lui, aşa cum lumânarea se aprinde ca să ardă atunci când îi vine vremea…

          Se vor aprinde brazii – unii s-au aprins deja. Şi aşa cum bradul însoţeşte şi în tristeţe şi în bucurie, lumânarea nu este altceva decât încununarea în lumină a unei mergeri mai departe. Aşa ar trebui, să se aprindă-n suflet flăcări ce pâlpâie până se sting fumegătoare până la naşterea unei noi speranţe, ca însoţitori ai noului, ai vieţii şi ca far călăuzitor.

          O lumânare este o viaţă, este un om. Şi ardem toţi, cu flacără mai mare sau mai mică, în funcţie de aluatul pe care îl avem la dispoziţie pentru a ne alimenta flăcările.

          Să ardeţi în suflet speranţă. Deşi, mai important decât s-o ardeţi, este să o aprindeţi. Şi atâta timp cât se aprinde, cui îi mai pasă de esenţa lumânării?! Măcar în aceste zile…

Umbre

          M-am trezit. Simţeam, ştiam că m-am trezit, şi îmi strângeam dureros pleoapele ca şi cum asta m-ar fi ajutat să adorm la loc, să îmi suspend gândurile, să îmi amorţesc creierul şi să aştept, inconştient, siguranţa dimineţii. Nu mi-a plăcut niciodată noaptea cu tenebrele ei, cu umbrele ghemuite prin unghere, gata să se prelingă în ochi sub forme neaşteptate. În tenebre mereu pândesc demoni – demoni eliberaţi prin porţile iadului, sau cei pe care îi poartă fiecare în sine, făcându-i ai săi, fără a avea prea mult curaj să îi înfrunte.

            Am suspinat şi am început, deopotrivă cu pleoapele, să stâng aşternutul în pumn, căutând ceva real de care să mă agăţ în încercarea de a nu mă îneca în valurile fricii. Frica mi-a fost mereu unul dintre cei mai aprigi duşmani, ea m-a împiedicat mereu să zâmbesc şi să fiu vesel. Ea, ascunsă în adâncurile sufletului mi-a ros măduva oaselor vreme de ani de zile slăbindu-mă, supunându-mă, zdrobindu-mi împotrivirile şi revoltele ca un monarh însetat de supunere. O supunere absolută a sângelui în faţa oştilor ei, manifestată prin spasme, prin tremur, prin ascunderea capului sub plapumă sau sub pernă, prin strângerea chinuitoare a pleoapelor, în speranţa că, dacă nu voi vedea întunericul nici el nu mă va vedea pe mine şi astfel nu mă va cuprinde.

            De data aceasta era altfel, o forţă nevăzută mă împingea să îmi părăsesc patul, să arunc pătura de pe mine şi să caut o salvare, o cale de a scăpa. Era prea mult până la ziuă, şi simţeam, cumva, că zorii vor veni prea târziu ca să mă mai salveze. O bufnitură mă făcu să tresar, pielea începu să mi se încreţească şi un fior îmi alunecă pe şira spinării prevestindu-mi transpiraţia rece care, la scurt timp, îmi cuprinse tâmplele. M-am ridicat şi sub tălpi am simţit pardoseala tare – mozaic alb-negru, ca un suflet dual, şi bun şi rău, care mi se aşternea în faţă pentru a fi călcat în picioare. Asta face noaptea, domină suflete, le subjugă, poate de aceea nu mi-a plăcut niciodată. Le subjugă prin teamă, prin incertitudine, prin umbre care pândesc în unghere pentru a se strecura în ochi ca otrava, sub forme inumane şi blasfemiatoare. Când eram mic fratele meu imagina pe perete, cu ajutorul mâinilor şi ale degetelor, tot felul de forme – un liliac, un cocoş, un câine… Până când, într-o noapte, i-am văzut umbra; propria lui umbră, care nu îi semăna deloc, care dansa demonic într-un fir de lumină, parcă privindu-mă, pândind momentul în care, strecurându-se prin obscuritate, s-ar fi lăsat deasupra mea să mă înghită. De atunci nu l-am mai lăsat să se apropie de mine, nu i-am mai acceptat compania şi plângeam de fiecare dată când îl vedeam noaptea.

          Ştiam că mă iubeşte, dar umbra lui nu o făcea, dimpotrivă, dorea să mă captureze în cine ştie ce scopuri demonice. Mă trezeam transpirat şi strigând, gata să plec, atunci când îi simţeam prezenţa, când o auzeam foşnind pe perete, întinzând spre mine o mână slabă, chircită, osoasă, înspăimântătoare. Nici măcar el, fratele meu, nu ştia pericolul pe care nu mai aveam puterea să îl înfrunt în fiecare noapte. Sau, poate, îl cunoştea, altfel nu m-ar fi chinuit atât de mult râzând, arătându-mi cum umbra i se lungeşte sau i se subţiază, sau îi dispare pentru a reapărea în alt unghi şi sub o altă formă, în razele lunii. Îmi este teamă că umbra fiecăruia face parte din sine însuşi, şi nu mai ştiu dacă el, propriul meu frate, este nevinovat sau există o înţelegere secretă pe care a semnat-o cu întunericurile din care îi izvorăşte umbra. Ştiu doar atât, că miza sunt eu.

            Am privit cu teamă la bărbatul din stânga patului meu – o faţă osoasă, ascuţită, slabă, nebărbierită. Dormea cu bărbia împinsă în sus şi cu gura deschisă. Uneori horcăia în somn şi firicele de salivă îi curgeau din colţul buzelor lăsând în urma lor dâre umede care, în timp, se uscau albicios. Şi-a mişcat capul şi am avut impresia că deschide ochii, de aceea am încercat să mă ascund grăbit în spatele perdelei patului. Nu mi-a plăcut niciodată, avea în el ceva cinic, ceva de nebun, ceva chinuitor, atât pentru el cât şi pentru mine. Sau, probabil, doar pentru mine. I-am văzut de câteva ori umbra străjuindu-l, înspăimântătoare, şi ea inumană, şi nu de puţine ori m-am gândit că a fost trimis special ca să fie aproape de mine, să mă păzească, să îmi facă cunoscute unei puteri neştiute fiecare mişcare. Altfel nu îmi explic de ce de câteva nopţi mă trezesc brusc, pentru a îmi simţi corpul controlat de tremur şi de spaimă. Am cerut de multe ori să mi se facă ceva, să nu mă mai trezesc decât după revărsarea zorilor, dar, deşi mi s-a promis, cred că nu m-a luat nimeni în seamă.

            Am făcut câţiva paşi şi am deschis uşa rezervei în care mă aflam. Întunericul se răspândea pe culoar apăsător şi părea că mă cheamă, pregătindu-se să mă înghită. Am auzit un mârâit, iar cel al cărui chip îl privisem cu câteva clipe înainte se mişcă brusc. Nu aveam voie să plec, asta îmi transmitea. Îşi ridică puţin trupul într-o încordare violentă, încercă să îşi ridice şi mâinile şi rămase aşa, într-o poziţie anormală, respirând greu, ca posedat, repetându-şi, ritmic, mişcările, spasmele. Era ciudat, mereu când dormea prindea în pumn marginile patului şi nu le mai dădea drumul până la dimineaţă. Mi s-a spus că uneori încerca, dar nu avea putere să îşi descleşteze degetele, probabil tot ceva legat de puterea pe care zorii o strecoară în orice fiinţă omenească.

           Decât să ies pe culoar m-aş fi ghemuit la marginea patului, sau chiar în pat, cu capul sub pernă, dar atunci i-am văzut lui umbra. Noaptea era întunecoasă, dar luna străpunse perdeaua de întuneric pentru o clipă şi mi-a arătat pericolul. Copacii foşneau temători afară, îi auzeam, le auzeam sunetele ca pe un avertisment, şi atunci mi-am întors ochii, pradă unui impuls venit dintr-o sursă necunoscută mie. Stătea gata să se repeadă asupra mea, întunecată, neagră, conturată de lumina slabă care reuşise să îi trădeze existenţa. Am făcut primul pas pe uşă, dorindu-mi să alerg, să mă ascund. Dar întunericul nu ascunde decât creaturi ale nopţii şi numai pericole. Răul însuşi preferă să meargă învăluit în noapte pentru că el nu orbecăieşte niciodată, doar se acoperă mai bine de ochi nepregătiţi care nu ştiu să îi caute prezenţa.

             O uşă scârţâi lugubru şi de afară copacii prinseră să foşnească şi mai tare, parcă avertizându-mă de ceva ce nu vedeam dar vedeau ei. “Ieşi de acolo! Ieşi de acolo”! Nebunii! Din întuneric nu poţi să ieşi decât la lumină, dar când nu mai există lumină… Uşa scârţâi încă o dată, foşentul copacilor se înteţii şi deodată o bubuitură puternică, un tunet sinistru, păru să îi readucă la tăcere. Nu îi mai auzeam. Am privit în faţă, tremurând, şi am văzut umbre strecurându-se, înaintând spre mine. Am început să tremur, transpirat, am simţit sufletul strângându-mi-se ghem în stomac şi iritându-mi pielea, făcând-o parcă să respire, ca o gură care se deschide şi se strânge convulsiv. Fiorii mi se înfigeau în piept, în braţe, smulgându-mi de pe buze gemete neauzite, pe care le doream din ce în ce mai puternice, pe măsură ce umbrele se apropiau de mine. “Ieşi de acolo”! Îmi strigă un copac mai curajos. Doar că din întuneric nu poţi să ieşi decât la lumină, şi când orice speranţă este pierdută…

            Mereu mi-a fost teamă de întuneric şi de locuitorii lui. Umbre diforme, asemenea sufletelor din care se nasc, gata să chinuie, să tortureze, să strecoare în suflet viermele spaimei. De acolo, din adâncul sufletului, îi este uşor să ajungă în măduva oaselor şi să roadă, să roadă, să roadă! Zadarnic îi strigi, transpirat, “ieşi de acolo”, din măduva oaselor spaima nu mai are cum să iasă. Şi din întuneric nu se poate ieşi decât la lumină. Ca o umbră tremurândă pe un zid, diformă şi înspăimântătoare, ca absenţa speranţei. Dar când nu mai există lumină…

Diverse impresii

           Se pregăteşte să învie Hristosul. Citeam, parcă ieri, că popimea a adus deja lumina sfântă de la Ierusalim cu un avion special. Aşa, ca să aibă în ce să se scalde ortodoxia în noaptea de Înviere. Am încercat să nu iau în seamă ştirea, de ce aş fi rău în prag de sărbătoare?! Dar mi-am amintit de un cântec care spunea “Heaven is a place on earth”. E vechi, de demult… dintr-o vreme în care eram suficient de naiv să îi dau crezare. Acum am impresia că Raiul este mai rai pentru unii şi mai iad pentru alţii. Sau o fi şi el  doar vreo cloacă infectă dintr-o mahala care găzduieşte cine ştie ce mistere ale Parisului. Sau ale căilor Domnului.

          Problema e alta: oare când îşi va aminti cineva că lumina vine din suflet, nicidecum de la Ierusalim cu avionul? Fiat lux!

Nelămuririle sufletului

Tot căutând răspunsuri, Psyche nu mai ascultă şoapta palidă a încrederii în ceea ce simţea, în ceea ce ştia fără să vadă, în cel care îi era aproape în fiecare noapte. Curiozitatea şi, poate, dorinţa de răzvrătire care ne macină pe toţi, mai degrabă ele decât degetele ei lungi şi străvezii, aprinseră fumegândul capăt de lumânare. Flacăra slabă risipi misterul, dar, odată cu bezna, se destrămă şi visul. Cum să mai ierţi pe-acela care aduce o rază de lumină?!

Urare

          Dacă doriţi, consideraţi-mă inconsecvent. Hulesc religia şi ce are legătură cu ea, dar vă urez „Sărbători Fericite”, fie că e Crăciunul sau Paştele. Religios, nu dau doi bani pe niciuna dintre sărbători. Laic? Da! Sunt momentele în care uităm, pentru câteva clipe, cel puţin, de cotidian. Îi avem alături pe cei dragi, le zâmbim şi încercăm să le facem o bucurie, cât de mică. Noţiunile de „familie”, de „prieten”, de „iubire”, capătă un cu totul alt sens. Şi chiar dacă Hristosul lor nu îşi găseşte loc în sufletul meu, vă doresc să aveţi parte de lumină. O lumină izvorâtă din ochii celor care vă iubesc, revărsată cu drag asupra voastră. Şi încă una, pornită din sufletul vostru, indiferent de ţinta pe care doriţi să o atingă. Paşte fericit!