Arhive pe etichete: luna

Dilemă

          Ca să fiu sincer, sunt o persoană care de multe ori dă dovadă de nehotărâre. Spre exemplu, dilema ultimă şi actuală – cea mai actuală – are legătură cu Pedeapsa. Nu mă pot hotărî când să o lansez. În 5 aprilie 2014, sau în 25 decembrie douămiicâtofi. Stau pe gânduri pentru că îmi spun, orice proiect dus la bun sfârşit reprezintă un sfârşit. Şi, un sfârşit de proiect poate să echivaleze cu un sfârşit de lume. Ştiu, Pedeapsa a aşteptat prea mult să se nască, şi totuşi… Nu, încă nu m-am hotărât. Deşi îmi mai spun, din când în când, cartea asta, oricât de legată este de lună, nu o va face să dispară. Şi în cazul ăsta nu am nici de ce mă teme, nici de ce să plâng; nu am de ce să plâng după ea, după Lună.

 

Sub semnul lunii

          Mă mai întreba cineva, din când în când, poate atunci când stârneam câte o curiozitate, care îmi este semnul zodiacal. De parcă ar putea să fie judecat cineva după horoscoape şi calendare, după trăsături generale neaplicate în particular. Aş numi-o superficialitate, pe de-o parte, pe de alta naivitate. Personalitatea se formează, se zideşte, se îmbunătăţeşte (sau se ruinează), dar nu o cred într-atât de slabă încât să fie influenţată de numărul stelelor de pe cer. Şi totuşi, judecându-mă altfel – pentru că, oricât de mult m-am ferit, am fost şi eu judecat fără a primi vreo pedeapsă – au fost oameni care m-au întrebat de ce pe chipul copiilor mei este zugrăvită luna. Poate pentru că m-am născut noaptea – dacă am făcut-o, dacă m-am născut încă. Sau, poate, deşi nu îmi mai aduc aminte, pentru că primul rând l-am scris într-o noapte. Sau pentru că, aşa cum toţi avem semne pe trup sau în suflet, mă simt mai apropiat de lună decât de soare. Şi i-aş urma oricând strălucirea în cea mai adâncă noapte – îmi este preferabil decât, trăind diurn şi comun, să fiu redus la unul din douăsprezece semne fără să mi se acorde dreptul de a trăi sub semnul lunii.

//

Final temporal

          Mai moare o lună; mai mor oameni, mai mor speranţe şi dorinţe. Mai moare o lună, ca să îi ia o alta locul, aşa cum se întâmplă şi cu oamenii – cine mai crede în minciuna aceea, cum că toţi şi fiecare dintre noi suntem de neînlocuit? Cine mai crede în minciuni? Sau în minuni? Până şi minunile mor, aşa cum moare o lună dintr-un an, cum moare un om dintr-o viaţă, cum moare viaţa dintr-un timp; cum moare timpul dintr-un om… Pentru că deşi noi murim în timp, în realitate timpul, timpul nostru, moare în noi.

Întunecime

Probabil întunecimea nu este cel mai rău lucru pe care putem să îl trăim. Pentru că, respectând ciclul universal valabil al schimbării, după noapte vine zi, după întuneric vine lumina. Dar, uneori, întunecimea capătă sclipiri de basm lăsând lugubrul să dispară în uitare.

Lămurire…

Am fost întrebat de ce prefer noaptea zilei. Este simplu… dacă nimic nu este ceea ce pare a fi, cu atât mai mult noaptea dă lucrurilor mai multe sensuri, mai multe forme, mai multe înţelesuri. Ziua împietreşte, crispată într-un tipar… noaptea dezlănţuie umbre, întunecimi, vise, frumuseţe şi nesiguranţă. Nimic din ceea ce eliberează ea nu dispare, rămâne doar ascuns, până când razele de lună îmbracă din nou visul în haine argintii.