Ochidemai

          Atunci când nu mă mai suport încerc să mă apropii de cineva. Aşa mă pot minţi eu pe mine, că încă mai pot, că încă mai vreau să îmi destram obiceiurile proaste şi singurătăţile. De-asta a apărut ea, Ochidemai, poate de-asta s-a şi născut, cine ştie?! Nu de puţine ori, în nebuniile mele şi, la fel, în grandomanii, îmi spun că oamenii care îmi intră în viaţă există special pentru mine – pentru a mă învăţa ceva, pentru a îmi aduce o bucurie, o plăcere, o satisfacţie sau chiar vreo supărare.

          Avea ochii albaştri-verzi, o culoare ciudată care, la început, când a auzit că eu sunt Universul în jurul căruia gravitează întregul Univers, m-a privit lucind a sfidare. Aşa cum mi se întâmplă de obicei, însă, reuşesc să orbesc şi sfidările şi dispreţul, cu câte o rază de lumină pe care o inventez de undeva, din nimic. Ochidemai nu a a avut resurse şi puteri să se împotrivească şi, într-o noapte, pe când stelele i se oglindeau în lacul încă nesecat al ochilor, mi-a cerut să o prind de mână şi să o duc departe. Să o duc departe de tot ce îi devenisem, de tot ce îi gravasem în suflet, să îi îndeplinesc pentru ultima oară o dorinţă-testament. Să o duc departe de mine, în locul pe care i-l hărăzisem, din care nici razele blânde şi calde de zâmbet, nici furtunile privirilor ei să nu mă mai poată atinge. I-am mângâiat mâna şi în timp ce îşi sprijinea istovită capul pe umărul meu, i-am promis că o să fie bine. A tresărit, a încercat să îmi zâmbească şi printre buzele tremurânde s-a strecurat o singură şoaptă “Chiar poţi să promiţi aşa ceva”? I-am spus că da şi mi-am pornit călătoria din ochii ei sub formă de lacrimi; i-am sărutat tandru şi le-am şoptit, cerându-mă şi eu înapoi, cerând ca la sfârşitul erei pentru care îmi fuseseră hărăziţi să mă lase să mă întorc acolo unde nu şi-ar fi găsit niciodată locul. Ochii nu sunt numai oglinzi ale sufletului, ci şi porţi fermecate prin care, atunci când ne dorim, putem păşi în alte lumi, cu totul străine de cele în care trăim. După ce am dus-o departe pentru ultima oară, în văzduhuri, s-o smulg din lumi de colb, aşa cum îmi ceruse, i-am închis ochii, aşa cum se închide o uşă care trebuie ferecată. Şi am curs din ei, întrupându-mă în ceea ce sunt, în ceea ce eram înainte, departe de ea.

“In your world I’ll set you free”