Îmi trec prin minte tot felul de gânduri – recunosc, în marea lor majoritate, prostii. De obicei oamenii aşteaptă de la scriitori sau pretinşi scriitori să spună şi să scrie lucruri inteligente. Ceea ce, în realitate, este o greşeală mare şi, în plus, un factor inhibator. Aşa se crede, că minţile celor care trăiesc în alte lumi rătăcesc cu repeziciune dintr-o parte în alta, scormonind după răspunsuri, inventând întrebări, creând dileme, neocupându-se, nicidecum, cu lucruri copilăreşti şi puerile.
Din nou spun, cu riscul de a mă repeta, eronată concepţie! Spre exemplu mie, după ce îmi las mintea să cutreiere aiurea, îmi vine greu să aleg zece gânduri inteligente pe marginea cărora să pot ţese o pânză de cuvinte. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu voi declara în ruptul capului că sunt prost. Nu sunt, sau cel puţin nu mă consider prost – nici eu, nici alţii. Dar îmi place de multe ori să îmi umplu mintea şi timpul cu nimicuri, să creez scenarii stupide, să mă joc, copilăreşte, în loc să mă hotărăsc să aflu dacă sunt în stare să pun bazele vreunui sistem filosofic. Nu că ar fi nevoie, dar măcar să îmi treacă timpul în mod util…
Mă cuprinsese modestia, în urmă cu ceva vreme, şi la bere (a se citi ca termen generic), când cunoşteam persoane noi cărora li se spunea că aş fi scriitor, mărturiseam doar că încerc să fiu. Ştiu eu de ce am făcut acest pas înapoi din punct de vedere psihic… doar pentru că mi se reproşa din ce în ce mai des că m-am certat rău cu modestia. Aşa că am încercat să mă împac cu ea, deşi un mare personaj istoric spunea că moderstia este calitatea celor care nu au ce calităţi să arate. Şi mai aveam un motiv.
De multe ori am fost întrebat dacă mă consider scriitor sau doar un individ care scrie. Întrebare şireată, de altfel, şi înşelătoare. Mi-a reamintit cineva, mai demult, că un scriitor ar fi o persoana incapabilă să facă altceva. Având o tresărire de orgoliu, şi totodată încercând să mă împac cu modestia, am cerut să nu mai fiu numit scriitor. Adică ce, chiar aşa, să nu fiu bun la nimic altceva?!
În toate lucrurile pe care le-am făcut de-a lungul vremii am încercat să fiu, dacă nu cel mai bun, măcar bun. Mai puţin la şcoală, pentru că nu am fost un învăţăcel bun şi respectuos – când aveam nota nouă la purtare eram aşteptat acasă cu şampania desfăcută, ca să sărbătorim. La fel şi când am început să lucrez – nu mi-am putut îmbunătăţi nota asta de care atâta lume ţine seama. Dacă programul începea la nouă, era posibil, dar improbabil să apar mai devreme de douăsprezece. Rar, destul de rar mi se întâmpla să nu apar deloc… Totuşi, paradoxal, deşi eu nu eram bun, ceea ce făceam era foarte bine făcut, şi era mereu apreciat. Mai puţin purtarea, şi asta mă trăgea mereu în jos, atrăgându-mi nenumărate reproşuri.
Să revin, însă! Făcându-mi un fel de bilanţ, mai mult în joacă decât serios, am hotărât să mă împac cu modestia şi să devin bun. Să devin bun la ceva, sau şi la altceva, nu numai la scris (să mi se ierte lăudăroşenia). Aşa că m-am lăsat cuprins de smerenie şi m-am declarat om care scrie (adică unul care este capabil să mai facă şi altceva). Şi dacă primeam vreo laudă mai amplă de la vreun prieten mai extaziat, puneam privirea în pământ şi încercam din toate puterile să roşesc, contrazicându-l şi minimizându-mă pe cât posibil.
Mărturisesc, totuşi, asemenea contraziceri, modestia ridicată la rang de artă, ca paravan în calea laudelor care se pot împlânta în urechi şi în suflet ca vârfurile de suliţă, nu fac altceva decât să crească mândria şi să să calce în picioare orice urmă de modestie. “Eşti prea modest”, îmi spunea cineva râzând de schimbarea mea de atitudine. „Păi… dacă mi s-a spus că eu şi modestia”… Nici nu mă mai lăsau să termin. “Pe cuvânt, parcă ai devenit martor al lui Iehova. Dă-o dracului”!
Dacă stau să mă gândesc bine, între smerenie, între modestie şi mândrie, deşi pare să fie o distanţă ca de la cer la pământ, graniţa este subţire, foarte subţire, şi nu de puţine ori una poate lua locul celeilalte. “Lăudaţi-mă”, spune modestul, pentru că el are prea mult bun simţ sau prea puţină ştiinţă în a se arăta mândru. Deşi, în sinea sa, poate să fie mai plin de mândrie decât oricare dintre îngâmfaţi. Pe de altă parte, la fel de bine, mândrul poate să spună: “Nu te mai chinui să îmi construieşti laude, ştiu că sunt bun şi îmi este suficient să arăţi că eşti de acord”. Asta mă gândeam astăzi, că este posibil ca mândria să contraste complet cu imaginea pe care o avem despre ea. Mândria poate să fie cea mai frumoasă haină a modestiei, chiar dacă poate să pară ponosită. Iar modestia de multe ori poate să pară o minciună ticăloasă, prin care îngâmfarea priveşte cu ochi pofticioşi la laudele care i se pregătesc. Şi mă mai gândeam că mi se spunea bine că de cele mai multe ori calea potrivită este aceea de mijloc; aceea prin care mândria să nu ajungă să zdrobească, iar modestia să nu pară umilinţă de sine.
Sau, poate, cel mai bine este să alegi să fii tu însuţi. Sau însăţi, după caz.
Nevermore 