Haz

          Dacă te gândești că totul este un joc, tratezi totul ca atare. Ceea ce am și făcut, alăturându-mă altora dinaintea mea. Nu era cale de mijloc, câștigi sau pierzi. Și ca orice răsturnători de lume, eu și alții, căutam să câștigăm. Unii au câștigat mai mult, alții mai puțin. Unii au pierdut câte ceva, alții au pierdut totul. Ca într-un joc de șah, ne foloseam atuurile crezând că putem păcăli ce ne așteaptă. Cei mai mulți, optimiștii, cred că ne așteaptă fericirea. Pesimiștii, cu priviri aruncate prea departe, cred că ne așteaptă moartea. Și calea de mijloc? Uneori îmi spuneam că viața nu este un joc pe care să îl câștigi, ci unul pe care, chiar dacă durează până în pânzele albe, să îl pierzi până la ultima celulă. Sperând.

Reclame

T

          „Ce ţi-e şi cu oamenii ăştia” – mi-am spus privindu-mă într-un mod imaginar şi scotocindu-mă prin amintiri şi prin suflet după obiceiurile mai mult sau mai puţin proaste. Am stat şi m-am gândit apoi, în faţa unui pahar de vin (asta este neapărat tradiţie(!) să trag măcar un pahar la fiecare început de septembrie ca să îl sărbătoresc cum se cuvine), dacă acei care suntem într-un moment anume suntem rezultatul experienţelor sau al sentimentelor noastre. Ca să fiu sincer, le mai permit din când în când, câte unora, să îmi spună că sunt prost. Oricâte experienţe aş fi avut, parcă toată viaţa sentimentele m-au tras de mânecă, nici vorbă să aud vreo şoaptă a experienţei. Dar pentru că ar fi prea multe de spus şi paharul de vin este de cele mai multe ori, în compania potrivită, prea scurt, voi încerca să nu mă depărtez de mine, acela care gândea, privindu-se într-un mod imaginar: „Ce ţi-e şi cu oamenii ăştia”! Fiecare cu metehnele lui, fiecare cu gândurile lui, cu speranţele, cu dezamăgirile, cu viaţa sa sau cu spaimele sale. M-am mai întrebat dacă există cineva care la aniversări se gândeşte la spaime. Posibil să fie – mai sunt şi ciudaţi pe lumea asta – dar ele ar trebui să pălească sub razele bucuriei. În mod cumva de neînţeles, cândva îmi aşteptam bucuria cea mare care să mă împlinească, acea bucurie care mi-ar fi dat impresia de sens. Cred că nu înţelegeam că tocmai ăsta este sensul: în fiecare început de septembrie o bucurie (mereu aceeaşi) trebuie neapărat sărbătorită. Chiar, nu cred că ar trebui să se spună „fiecare cu soarta lui”, mai degrabă „fiecare cu ale lui”. Într-un final, pentru că prea mult am aşteptat, a venit toamna, parcă să îmi arate că mai sunt şi aşteptări cu sens. Era să uit! „Ce ţi-e şi cu oamenii ăştia – îmi spuneam – sunt capabili să aştepte o mie de lucruri o viaţă întreagă, doar ca să moară. Cred că ar fi mult mai fericiţi dacă ar aştepta doar toamna”.

Toamna

A venit toamna, acoperă-mi inima cu… iubire. Nu e un sfârșit, e un alt început. S-a dus vara, noi am rămas. Am rămas înlănțuiți, încurcați unul în celălalt, două suflete încâlcite iremediabil unul în celălalt. Nu te voi mai purta cu mine pe aripi de vis prin serile calde, prin ploile torențiale și fierbinți; nu vom mai zbura pe cerurile de un albastru imaculat, privind în jos, spre câmpuri verzi și întinse. Nici nu ne vom mai adânci în crestele munților, nu ne vom mai ridica pe coamele valurilor, în adâncurile mărilor… nu mă voi mai teme că ceara cu care ți-am lipit aripile va fi topită de soarele nebun și torid.

A venit vremea să ne oprim, să ne odihnim trupurile înfierbântate, lăsând să se ridice spre cer aburii fierbinți din nopțile senine. Și a venit vremea să ne prăbușim, unul în ochii celuilalt, la fel ca frunzele care devin ruginii… Să ne prăbușim?! Bine, fie, să ne prăbușim, într-o cădere lină, o nouă plutire, o nouă visare, un nou fel de a ne săruta. Asemănător aceluia pe care îl vom învăța de la frunzele căzute pe pământul reavăn… sau asemenea stelelor căzătoare care se sting într-un sărut sinucigaș cu necunoscutul.

Ce va fi toamna asta? S-a dus vara… și vor veni ploile. Ploi de frunze, ploi de ploi, mai reci, mai frumoase, într-un fel, pentru că le vom privi îmbrățișați, sorbindu-ne ceaiul cu aromă de respirație încă înfierbântată. Și ne vom săruta zdrobind sub picioare frunze moarte, iarbă pălită, fructe, recolte… vom zdrobi sub noi o toamnă înreagă. Și apoi va veni iarna și primăvara și vara următoare care prin farmecul ei nespus ne va face să uităm vara care tocmai s-a dus. I-ai spus “la revedere!”? Spune-i… ce este mai bun abia de acum începe… Cum de ce?! Pentru că iubirea noastră devine mai puternică, mai materială, mai lungă, călătorind spre următoarea vară. Și de acolo mai departe, intrând în istoria trupurilor noastre, devenind o parte din eternitate. A venit toamna… nu, nu îmi acoperi trupul… lasa-mă să îl acopăr pe al tău cu sărutări, să îi simt pe buze aroma nevăzută de gutuie…