Muzical-frenetic

          Îi spuneam cuiva, cu ceva vreme în urmă: „cu tine timpul nu trece, doar zboară”. Afirmaţie perfect interpretabilă, cu ascunzişuri, cu suişuri şi coborâşuri, capabilă de ocheade şi de zâmbete. Chiar şi de colţi, atunci când îi scoate iarna şi începe să muşte. Dar era o vreme în care abia îi aşteptam muşcăturile imaginându-mi anotimpul perfect, plin de contradicţii, de opoziţii, de încleştări – chiar dacă încleştările sunt mai mult de dinţi şi mai puţin de suflet. Aşa făceam, cândva, ca să nu îmi clănţăne, îmi încleştam dinţii şi lumea mă învinuia de îndârjire. Doar că eu nu m-am îndârjit niciodată decât să îmi dau viaţa pentru visele mele. Cu atât mai mult cu cât, în multe momente, mi se părea că Anotimpul ăsta în care abia am păşit nu vrea decât să danseze frenetic.

Anunțuri

Confesiuni mai mult sau mai puţin metalice

          Din când în când, la intervale de timp mai lungi sau mai scurte, devin şi eu un împătimit al reţelelor de socializare – sau de „bestializare”, cum le numeşte dragul de E. Adică, mai arunc câte o poză să vadă lumea că mă conserv bine, pentru că, în anumite momente, devin tare scump la vedere. Încerc, adică, să mă păstrez în rândul lumii, că deh, dacă unii nu ne vedem cu anii, măcar să ştim unii de alţii. Nu prea departe în timp, am aflat, redevenind utilizator serios cum spuneam, că puştiul unui oarecare a împlinit o vârstă complet irelevantă; apoi, că nu ştiu care, a mâncat la prânz o strachină de ciorbă de-aia de care i s-ar face dor oricăruia plecat prin străinătăţuri. Ba chiar am aflat şi de vreo două decese, declarate de rude în suferinţă, aduse la cunoştinţă şi deplânse împreună cu prietenii. Apoi, vaca unui amic născuse un viţel (strict informaţii de zootehnie, nu ne jucăm cu figuratul!), pisica unei amice se îndopase cu hamsterul care ar fi trebuit să îi fie coleg de apartament, papagalul unei cunoştinţe îndepărtate învăţase să spună „mama”, un necunoscut care nu ştiu cum s-a rătăcit în lista mea de prieteni înghiţise o monedă (cum dracu’ ?!) şi două cucuiete împliniseră doi ani de prietenie virtuală. Iar eu, cumva parte a listei, declaram, vorba cântecului de pe la noi, „de trei zile beau la bere”. Dacă ceilalţi nu o făceau, eu minţeam cu neruşinare, pentru că or fi fost ele trei zile, dar cu siguranţă nu a fost numai bere!

          Pe de altă parte, tocmai pentru că trăim într-o epocă a exhibiţionismului şi a voyerismului, mi s-a făcut poftă să scriu o povestioară care să reflecte anumite momente din viaţa mea şi care, primind vreun mare premiu, „Elucubraţia Anului” m-ar mulţumi, să mă ajute în scopul de a îi face să plângă postmortem pe împricinaţii Dostoievski, Dickens şi, de ce nu, chiar pe bietul Marquez. Aşa că, dacă tot am ajuns la vremea sincerităţii nude, voi spune că nu mi-au plăcut niciodată bijuteriile. Cu toate acestea, pentru că nu eşti om dacă nu porţi aşa ceva (cel puţin aşa se spunea pe vremea mea) am acceptat să port un cadou făcut de bună-mea pe când eram cel mai rebel dintre rebeli. Purtam lănţişorul acela subţire de argint ca pe o pedeapsă, şi deşi era uşor aveam impresia că mă gârboveşte, că mă aplec în faţă sub greutatea lui şi prin unele dimineţi în care aveam chef de râs mă salutam în oglindă: „Bună dimineaţa, Quasimodo”! Să eliminăm orice urmă de îndoială: niciodată nu am fost silit să fac ceva împotriva voinţei mele, cu excepţia mersului la şcoală – dar asta este o altă discuţie. Nu am fost obligat niciodată să îmi port lănţişorul, dar, copil bun cum eram (mai puţin la învăţătură), văzând pe faţa bunicii tristeţea că nu apreciam cadoul, am ajuns la un compromis. „Lănţişorul îl port, dar medalionul ba”! Cred că de fericită ce a fost, bună-mea ar fi acceptat să mă păsuiască de purtatul de bijuterii şi în weekend, dar nu am forţat nota. Fără a menţiona cauzele, doar pentru că nu vreau să fiu considrat vreun zurbagiu sau, mai rău, bătăuş, într-o zi m-am întors de la şcoală cu un ochi vânăt şi cu lănţişorul rupt în buzunar. Mare fericire când, după ce mi-am spus povestea, am scăpat nu numai de vreo două scatoalce, ci şi de purtat lănţişoare. O vreme m-am simţit liber, mai liber decât păsările cerului, mai liber decât oricare liber care a umblat pe Căile libertăţii. Până când, stupoare! Bună-mea, ca să mă responsabilizeze, nu mi-a mai oferit lănţişor de argint ci aşa, pe nepregătite, unul de aur. Pe vremuri, la noi bunăstarea se măsura în bun gust şi în cât de subţire ai lănţişorul sau brăţara, nu ca azi… dar şi asta este altă discuţie. Important era că lănţişorul meu nou se potrivea perfect gusturilor mele, ca dovadă că îl port şi azi, fără să mă simt apăsat, îngreunat, cu vreo vertebră gata să cedeze sub presiune sau cine mai ştie cum. Şi, din fericire, nici nu mă mai duc la şcoală, ca să am de unde mă întoarce cu ochii vineţi şi cu bijuteria ruptă. Adevărul este că nu mă mai văd fără el, este parte din mine strict din punct de vedere al importanţei sentimentale. Şi deşi mă împăunam eu că nu îmi plac bijuteriile, uite că unele metale, mai mult sau mai puţin preţioase, le iubesc de mor!

..

          În goana nebună de fiecare zi, mie, cel puțin, mi se mai întâmpla să uit. Uneori așa tare uitam încât ajungeam să mă întreb ce uitasem. Era o senzație ciudată, și neplăcută, pe care de multe ori mi s-a părut, o vreme, că aș schimba-o cu altele la fel de rele, doar pentru că le cunoșteam mai bine. Într-o noapte, pe când m-am afundat în mine tocmai să scap de propria mea prezență, mi-am amintit ce făceam mai demult; când mă plictiseam de mine căutam să mă redescopăr, pentru a îmi găsi puterea să mă mai suport încă o vreme. Cred că atunci am simțit din nou cum este să privesc chipuri de îngeri de care, prea străbătut de demoni, uitasem că nu trebuie pierduți; și nici uitați. Până la urmă ce ar fi omul dacă îngerii și demonii și-ar găsi alt loc de joacă?!

Revenire la vechiul eu

          Mi-am spus la un moment dat că m-am înmuiat, că m-oi fi schimbat, că oi fi devenit altul. Oglinda, mincinoasă, mă arată acelaşi – cred că am ajuns la vârsta la care nu se observă că îmi trece timpul decât când mă voi ruina dintr-o dată. Citisem despre obsesiile unui scriitor pe care îl îndrăgesc în mod deosebit, unul care a murit înainte de a avea onoarea de a mă întâlni în vreo crâşmă. „Semănăm”, mi-am spus, “cu diferenţa că eu ascult muzică mai faină”. Nu mint, cine ştie ce trompetisme de salsa o fi ascultat bietul defunct. Mie la salsa mi se strepezesc dinţii, încep să îmi curgă ochii şi nici vorbă să dansez, mai degrabă mi-aş zbate ostentativ trupul ca să dovedesc că suntem unii care din cauza unei aşa torturi putem deveni epileptici.

         În rest, simţindu-mă în deplinătatea facultăţilor mintale, am scrutat întunericul de dincolo de conturul ferestrei. Nu ştiu cui am zâmbit. În mod ciudat, uneori îmi simt gândurile la locul lor.

„Metal disease”

          De când m-am îmbolnăvit de virusul rockurilor, metalelor şi a altor necuminţenii nu mai stau să număr, mai degrabă mă văd numărând orele până la o nouă manifestare care să îmi mângâie sufletul. Oricum, mai bine o pandemie precum Accept decât o epidemie de gripă…

Metalic

          O săptămână de sărbătoare nu putea trece fără măcar un metal. „Care sărbătoare”? M-am întrebat într-o noapte în care, deşi mi-aş fi dorit să fie altfel, îmi era patul gol. Ca să nu uit să dau greutate întrebării, voi motiva spunând că am întâlnit oameni care mi-au reproşat cearcănele. Dincolo de ele sunt încă gânduri. Gânduri! Şi spuneam cuiva, cu emfaza cunoscătorului, că scrisul nu poate fi decât salvare pentru acela care şi-l asumă. Ah, da! Ştii care este avantajul singurătăţii? Că te poate face să urli. Abia atunci te învăluie noaptea, şi te iubeşte, şi te face al ei.