Misoginisme

          Într-o societate a egalitarismului în care nici misoginismul nici misandrismul nu ar trebui să primeze, o afirmaţie oarecare poate să echivaleze cu o autodecapitare. Şi totuşi, în profunzmea puterii pe care o poate exercita o femeie asupra unui bărbat, am fost pus în situaţia neplăcută de a mi se spune: zi-mi despre tine, nu ştiu prea multe”. “Cui ajută?” mă gândeam, în timp ce, deşi îi urăsc pe cititorii de citate, îmi aminteam de unul: „a rosti lucrurile în funcţie de adevăr este o atitudine mai proastă şi mai ignorantă decât a le rosti în funcţie de prilej şi oportunitate”. Şi în misoginimia mea lăudabilă, mă condamnam şi speram să fiu salvat de mine. Pentru că o femeie care nu poate naşte candoare ci dispreţ nu este femeie. Părerea mea, a celui de care m-aş salva oricând.

Anunțuri

Personaj (misogin)

          Am devenit afemeiat din orgoliu. Am spus-o mereu, mai mult sau mai puţin în glumă: îmi plac femeile şi urăsc bărbaţii; dacă nu aş fi atât de frumos m-aş urî şi pe mine. Pe femei îmi place să le iubesc. Pe toate. Deşi, adevărul este că nu iubesc femeile, iubesc femeia – femeia, nu femeile. Mai aproape de realitate ar fi că nu iubesc femeile; nici nu le urăsc. Mai degrabă le dispreţuiesc. Pe ele şi pretenţiile lor. “Vreau să fiu iubită”, spun cele mai multe. Iar eu, în gând, le răspund: “nu meriţi”. “Vreau să fiu răsfăţată”, spun altele. “Ciulinule”! le răspund. Tot în gând, desigur, pentru că favorurile lor sunt împărţite în funcţie de anumite criterii, şi dacă le spui adevărul, la fel de bine poţi spune “adio” favorurilor. Nu mulţi, dar multe m-ar cataloga ca fiind misogin. Poate şi pentru că mania persecuţiei este o boală la modă, mai ales printre femei. Asta o spun şi pentru că eu nu mă simt persecutat niciodată. Nici măcar atunci când femeile îşi desfac picioarele în faţa mea fie suspinând după altul, fie tremurând că soţul va veni mai devreme. Şi le înţeleg atunci când se supără dacă sunt numite minuni ale lumii. Dacă ele au conştiinţa că nu sunt aşa ceva, oricât s-ar strădui un bărbat, nu le poate convinge de contrariu. În plus… în plus, să mă iertaţi, substantivul “târf” nu există. Poate de aceea am simţit mereu o anume superioritate. Şi cum spuneam, am devenit afemeiat din orgoliu.

Contururi (sau conturări) de personaj

          Astăzi m-am îndrăgostit. O cheamă Denisa. Încercasem să îmi limpezesc mintea și apele, de aceea m-am oprit la o bere. Nu mâncasem nimic toată ziua, dar foamea pe care o simțeam era de altă natură decât fiziologică. Deși s-ar putea spune că și înfometările sufletului au, în felul lor, natură fiziologică. Până la urmă nu știu dacă am dreptate sau nu, mă simt prost și îmi era foame de sete. Știi, uneori când mă hrănesc cu prea multă sete mi-o sting cu alcool, pentru că nimic altceva nu mă potolește. Și totuși…

          “De ce ești trist”? mă întreabă. “Se vede”? răspund. Îmi zâmbește și îi zâmbesc. O iau în brațe cu privirea și o strâng la piept ca și cum mi-ar fi fost ultima salvare. Sau poate alcoolul îmi era salvarea și ea era sirena. Am strâns-o în brațe și după ce m-a întrebat cum mă cheamă, dar altfel, cu zâmbetul pe buze, cu privirea adâncită în a ei, cu speranța că tot ce se va întâmpla între noi va fi doar deșertitudine. “Am o problemă”, i-am spus. Și atât. Am vorbit despre altceva, despre altele, despre ea, despre mine, despre noi mai târziu. Nu am mai avut nici probleme și nu m-am simțit nici rău. Am fost doar eu, așa cum trebuia să fiu. Trecându-mi privirea prin ochii ei până în adâncimile sufletului mi-am spus că problema și răul sunt noțiuni distincte, pentru că dacă problema macină, răul distruge. Răul sugrumă irevocabil, pe când problema provoacă refuzul în fața asfixierii. Nu îmi mai amintesc dacă i-am spus ceva sau nu, doar am afirmat cu tărie că problema și răul sunt noțiuni distincte, sunt trăiri diferite, chiar dureri diferite. Promițându-mi să nu uit să o aștept acolo unde mi-a spus m-am hotărât că fără probleme ne-am plictisi; sau poate așa susțin eu pentru că nu mai am probleme și pentru că în jurul meu nu mai există nimic rău. Poate susțin așa pentru că am învățat că orice problemă are cel puțin o soluție, pe când orice rău nu trebuie decât să fie tăiat de la rădăcină. Da, dacă aș fi profet aș propovădui nu dumnezeirea și nici blândețea, ci radicalitatea. Sunt oameni care merită să aibă probleme; sunt oameni care merită să își ducă răul în spate. Și, dacă vreunul îndrăznește să se plângă, să își suspine sau să își căineze soarta, ar trebui nu să fie bătut cu pietre ci să i se râdă în față. Uneori sursa tuturor problemelor este femeia, iar atunci când problema se transformă în rău, când veninul se permanentizează în rană, nu este vina șarpelui care mușcă ci a aceluia care nu a zdrobit mai din timp capul șarpelui. În realitate, uitând de parabole, capul femeii nu trebuie zdrobit niciodată; ar spune unii, pentru că oricum nu o duc decât picioarele.

Eu, misogin, şi femeia îmbrăcată în fustă

          Mă puteți considera misogin, dacă doriți. Mă puteți considera pentru că, sincer să fiu, nu îmi pasă. Ar fi prima oară în cariera mea de om când aș pune preț pe părerea altora despre mine – mai degrabă, decât de condescendență, mi-aș considera gestul drept semn de îmbătrânire, de maturizare, de înmuiere, de renunțare la revolta mea de zi cu zi, de noapte cu noapte, de oră cu oră, de viață cu viață. O viață pentru o viață, aș spune eu, și dacă viața mea de până acum s-ar schimba în mod radical aș spune că am murit, așa cum am mai făcut-o, doar pentru a renaște din propria-mi cenușă într-o viață în care…

          Mă puteți considera misogin, spuneam, dar cu toate acestea, nu pot să nu vorbesc despre ea. De fapt, nu despre ea, ci despre fusta ei în carouri. Așa, scurtă, cu motive albastre, cu romburi și pătrate care mi se păreau asemănătoare cu capul meu după o noapte prelungită prea mult. Ea… frumoasă, v-o spun sigur, deși nu am privit-o deloc cu atenție, i-am privit doar picioarele, și părul, și brațele. Am avut cândva un profesor care spunea – mare dovadă de experiență! – “un studiu trebuie să fie ca fusta unei femei. Să descopere atât cât trebuie ca să incite, dar să acopere esențialul”. Și, mai ales, aș spune eu, dacă fusta ar fi în carouri…

          Să nu mi-o luați în nume de rău dacă vă spun că, în anumite momente, o femeie este asemenea alteia. Atât de asemenea încât unui bărbat îi poate fi complet indiferent cine îi stă alături – singura diferență, de fapt, ar fi numele. Poate pentru că până și mie mi se pare prea misogin ceea ce spun o voi spune altfel: acolo unde nu există sentiment, toate femeile poartă același nume – în condițiile în care bărbatului nu îi pasă deloc că rănește sentimente și orgolii. Da, nu știu dacă există vreo vietate mai orgolioasă decât femeia și decât mine… Dar nu despre asta vorbeam.

          Vorbeam despre femeie, și despre fusta ei în carouri, cu motive albastre, cu pătrate care de multe ori mi se păreau asemănătoare capului meu într-o zi de duminică. I-am privit picioarele lungi și subțiri, până acolo, la baza fustei, până când privirea mea nu a fost capabilă să treacă mai departe. Poate nu a fost o mare pierdere, deși instinctul îmi cerea mai mult, să vreau, să pot mai mult. Oamenii care își ascultă instinctul nu sunt altceva decât animale îmbrăcate în piei de oameni. Iar eu… Nu știu de ce îmi vine mereu să vorbesc despre mine, deși, dacă ați observat cumva, în cele mai multe dialoguri fiecare interlocutor uzează mult, prea mult de cuvântul “eu”. În asemenea dialoguri “eu” nu mai este pronume personal, este doar un tic verbal, pe care se pare că l-am deprins…

          Să revin la ea, și la fusta ei în carouri. Am privit-o fără să îi caut privirea, mai mult pe ascuns. Nu i-am căutat feminitatea nicio clipă, pentru că – dacă nu știți – femeile au aceeași feminitate, doar o manifestă mai mult sau mai puțin pregnant, mai mult sau mai puțin cuceritor. Am privit-o fără vreun gând, doar cu patima cu care un bărbat privește vreo femeie… și când privirea mi s-a lovit de împotrivirea fustei ei cu motive albastre, am dat din mână a lehamite. “Nu e singura”, mi-am spus. Deși adevărul este – nu sunt sigur, dar așa cred – că îmi este dor, foarte dor de o femeie care să își pună fustele în cap. Cred că doar atunci aș fi cu adevărat curios ce ascund acestea…