Somn

          Era o vreme când, jucându-mă de-a scrisul, îmi începeam câte o idee spunând „ce mi se pare mie ciudat pe Pământul ăsta”. După o vreme am început să am senzaţia că eu sunt ciudat şi că Pământul se învârte ca întotdeauna, adică normal. Nimic neschimbat, doar oamenii şi timpurile. Fiecare – şi om şi timp – cu fracturile lui, cu dramele şi cu bucuriile lui. Dacă vreodată m-am aplecat asupra vieţii, indiferent cum, a fost pentru a înţelege natura visului. Şi mă lăudam cu fiecare ocazie că mie nu îmi este frică de moarte. Cum să îţi fie când, dacă viaţa este visul, moartea nu poate fi decât somnul?! (Trăim murind, murim trăind…)

Variaţii

          Într-o noapte amară, în faţa uni pahar, s-a adus în discuţie subiectul fantasmelor. De ce confundă de multe ori oamenii fantasmele cu fanteziile nu o să înţeleg niciodată. Pot înţelege, însă, fantezia unora de a se trezi într-un menage a trois, mai ales când este vorba de blonde cu sâni plini şi apetisanţi, de brunete cu buze senzuale de pe care să sorbi otrava viciului, de roşcate înflăcărate care să nu facă altceva decât să ducă senzaţia de viaţă la paroxism. Mai neexperimentat într-ale femeilor, am încercat să deschid ochii şi a părut, cred, că îmi calc principiul acela străvechi şi relativ înţelept: mai bine taci şi laşi impresia că eşti prost decât să vorbeşti şi să înlături orice urmă de îndoială”. Aşa că, spuneam, am îndrăznit să deschid gura şi să amintesc de permanentul meu menage a trois: eu, bineînţeles, Viaţa şi Moartea. De ce s-ar mira cineva de o asemenea fantezie care unora le poate părea perversă?! Viaţa şi Moartea sunt surori gemene, cu singura excepţie că Moartea, în urma cine ştie cărui blestem, a rămas cu faţa desfigurată. Poate de accea mi-a plăcut ca Viaţa să fie cea pe care o privesc în ochi de fiecare dată.

Scurtă disecţie (IV)

          Aş îndrăzni să susţin că a fi prost nu este o ruşine, atâta timp cât nu cauţi să nu laşi nicio urmă de îndoială în această privinţă. Dar şi mai cutremurător este cazul în care prostia merge mână în mână cu lipsa de cuviinţă. Orfeu, căzut în braţele unei suferinţe atât de necruţătoare, în loc să se prăbuşească în(tre) braţele altei femei, sau între coapsele ei, sau în loc să îşi fi luat câmpii, să fi plecat pe pustie, să se facă sihastru – deşi e clar că nu îl ducea mintea să prezică Supraomul – se întoarse pe plaiurile natale. Unde, în loc să dea măcar în al doisprezecelea ceas dovezi de deşteptare, se apucă să facă tot soiul de nefăcute. În loc să zdrobească pe unde poate capete de şerpi, se apucă să cânte aşa de duios că până şi animalele sălbatice îi resimţeau suferinţa şi îşi uitau menirea. Plângeau pietrele, erodându-se; fărâmiţându-se atât sub povara lacrimii încât, din nou, bunul mers al lumii părea ameninţat. Şi parcă nimeni nu îi mai lua în seamă sfidarea, şi toţi sufereau împreună cu el. Se mai gândea cineva în ce lumină îi pusese acest lăutar pe ceilalţi bărbaţi? Pentru că vedeţi, chiar şi după câteva mii de ani, o femeie mai pusă pe harţă ar putea în orice clipă să arunce la coşul de gunoi florile primite de la adoratorul ei şi, înfulecând dintr-o cutie de bomboane despre care ar pretinde că sunt expirate, ar spune: „Ia să faci bine să te duci după mine în Infern! Aaaa, nu vrei? Vezi, Orfeu ar fi făcut-o, aia iubire”! Orice gest, cât de romantic, făcut de orice îndrăgostit, ar păli în comparaţie cu atitudinea orfeică, atât astăzi cât şi atunci, şi poate ar fi fost mai bine să nu fie cântate niciodată asemenea isprăvi. Cât despre femeile acelea de atunci, ce să mai spunem?! Cu inimi slabe, cu suflete vibrânde, cu ochi ascunzând lăcomia poftelor sub vălul compătimirii, ţeseau în cuprinsul nopţilor cine ştie ce fantezii de a fi salvate de nefericitul lăutar, de a găsi o cât de mică ocazie pentru a i se abandona. Doar că el, Orfeu – şi aici intervine prostia împinsă dincolo de orice culme a lipsei de cuviinţă – nu se uita la niciuna, nu era interesat de niciuna. El doar plângea o umbră şi cânta pentru ea, conferindu-i dimensiuni supranaturale în conştiinţa oricui ştie să asculte o poveste despre o iubire capabilă să tulbure rotirea obişnuită a lumii.

          Poate de aici şi furia aceea cumplită a bacantelor – ar fi şi aici de discutat mult despre orgoliul femeiesc, strâns legat de pieirea orfeică. Acele bacante care, ca vulturii olimpieni, se repeziră într-un moment de delir şi îi sfâşiară trupul ca să îi roadă ficatul, aşa cum ficatul lor fusese ros nu de gelozia pe o umbră, ci de jignirea de a nu fi privite cum îşi doreau ele – ca femei, ca alternativă. Aşa i-aş spune fiului meu, dacă soarta mi-ar juca vreun renghi şi aş avea vreodată unul: „decât să mânii vreo femeie, mai bine du-te în cuşca leului şi, cu nonşalanţă, plezneşte-l zdravăn peste bot”. Cred că şansele de supravieţuire ar fi mai mari… Dar să nu ne avântăm în divagaţii. Ultimul gest de prostie al lui Orfeu – şi ar spune unele – de necuviinţă, nu a fost suferinţa. De suferit suferim toţi, mai mult sau mai puţin, mai adânc sau mai la suprafaţă. El, însă, nu a ştiut (sau nu i-a păsat?) că adevărată suferinţă trebuie gustată în tăcere.

Scurtă disecţie (III)

          Despre femei s-au scris biblioteci întregi şi probabil, dacă unele nu ar fi fost arse, am fi ajuns să pretindem că le putem înţelege – deşi adevărul este că nici măcar ele, femeile, nu se înţeleg. Nedumerirea pe care am mai exprimat-o în alte ocazii este, însă, de ce sunt denumite în anumite forme de exprimare „sexul slab”. Oricât am încercat, nu am reuşit, mărturisesc, să înţeleg o asemenea expresie. Spre exemplu, mă gândesc, Euridice cu siguranţă şi-ar fi asumat statutul de văduvioară şi, chiar dacă nu s-ar mai fi putut muta la Windsor, şi-ar fi trăit cu mai multă sau mai puţină demnitate restul zilelor. Ceea ce, de altfel, este o dovadă de tărie şi de raţionalitate. Cu siguranţă nu s-ar fi dedat nici la pacturi faustiene, nici la întreprinderi care să arunce morala în derizoriu. Orfeu, pe de altă parte, a încălcat legile esenţiale ale moralităţii, considerându-se mai presus de ceilalţi muritori şi arogându-şi dreptul la o a doua şansă, ignorând bunul mers al lucrurilor. Aşa îmi spun, dacă nu ar fi legile bunului simţ, cu toţii am face coadă la poarta Infernului ca să ne recuperăm morţii. Nu o facem, însă, pentru că în baza bunei noastre raţiuni înţelegem că trebuie să păstrăm neatins unul dintre cele mai mari mistere ale vieţii – moartea. Din Împărăţia morţilor se mai găsiseră temerari care să se întoarcă, deşi trebuie spus, nu prea aveau ce căuta acolo. Dar erau vii, nu descifraseră taina trecerii în nefiinţă, pe când Euridice, întâmplându-i-se, întorcându-se sub razele calde ale soarelui ar fi deconspirat misterul şi, cu siguranţă, nu ar fi pus ordine în dileme oferind răspunsuri, ci ar fi aruncat, mai degrabă, lumea în haos.

           Închizând ochii, totuşi, la derapajele de la moralitate ale lui Orfeu, nu putem să nu ne declarăm stupefiaţi de prostia crasă de care dă dovadă. La câţiva paşi fiind de a îşi recupera iubita şi de a reaşeza temeliile lumii, în ciuda înţelegerii făcute pe tărâmul umbrelor, îşi aruncă privirea în spate. De ce?! De teamă să nu se fi pricopsit cu alta?! Întorcându-şi privirea, nu a mai avut ce face decât să vadă umbra Euridicei îndepărtându-se de el, dispărând în tenebrele în care îi era locul. Iar el, Orfeu, ieşind fără speranţă şi singur pe poarta Infernului, nu a mai avut altceva de făcut decât să se prăbuşească în genunchi pradă unei suferinţe cumplite. Ceea ce, de altfel, susţine validitatea zicalei din vechime: „unde nu este cap, vai de picioare”. Citisem cândva de mult despre un alt prost care afirma că dacă i s-ar oferi un punct de sprijin ar răsturna lumea. Şi totuşi, Orfeu nu face altceva decât să îl contrazică şi să demonstreze că oricât ne-am strădui, suntem blestemaţi de divinitate, şi chiar şi când avem parte de tot ajutorul şi de toate circumstanţele favorabile pentru a stabili o nouă ordine în legile universului, reuşim să ne dăm cu stângul în dreptul mai ceva decât componenţii naţionalei de fotbal. „Errare humanum est”, ar spune unii, dar dacă nu ne caracteriza prostia, cu siguranţă noi eram aceia care i-am fi stăpânit pe zei.

Funebru

Ne arde focul cel amar
De suflet-lut trecut prin toate,
Al cărui cânt, al cărui jar,
Nici să plângă nu mai poate.

Ne arde sufletu’-n tenebre
Ce se albesc clipă de clipă,
Simţim îngheţul în vertebre
Şi visul ne e doar risipă.

Ne simţim slabi, ne simţim mici
În orice noapte care trece,
Nu ştim ce căutăm aici
Cu ochiul stins şi mâna rece.

În faţă ne-aşteaptă Charon
Cerând pe-un drum un ban tocmeală –
În spate, când jucam şotron
Şi nu ştiam ce-i aia boală,

Ne aşteaptă nostalgia;
Şi încep să doară toate,
Sufletul, călătoria,
Şi a vieţii-absurditate.

Ce e-n faţă? Ce e-n spate?
Ce e azi? Ce este mâine?
Există-n ceruri dreptate?
Vom primi sare şi pâine?

Sufletul amar tresaltă,
Se-nspăimântă să mai zboare –
Unde e lumea cealaltă
În care nimeni nu moare?

Toate-s vis, o moarte-‘ntreagă
Întuneric şi lumină,
Chiar şi speranţa pribeagă;
Pământ vom fi, soartă haină!

Spaimă (Răzvan Nicula)

Mi-e greu pământu’-n spate, pe tine-n piept te-apasă,
Din clipa neagră-n care spre cer te-ai dus de-acasă,
Dorindu-ţi, curioasă, să simţi cum e să zbori
Înspre eternitate purtând parfum de flori.

De-atunci mă tot apasă o spaimă nepătrunsă
Care în pieptu-mi jalnic, rozând, îmi stă ascunsă
Şi-mi naşte întrebarea de care fug mereu
Simţindu-mi neputinţa şi dor de Dumnezeu.

Şi cum privesc în juru-mi şi-ţi caut rost în toate,
În legile iubirii, caduce, abrogate,
Îmi pare că-ţi văd chipul şi ochii de strigoi
Chemându-mă la tine în haina de noroi.

Parcă te-aud şoptindu-mi, chemându-mă la tine
Să ud pământul rece cu sângele din vine,
Să mă alătur ţie, pe veci nemuritor
Din clipa nemiloasă în care-o fi să zbor;

Dar nu pot, mă frământă o spaimă înciudată
În noaptea care vine păşind întunecată,
Deşi mi-e greu pământul şi-n umeri mă apasă,
Mă tem că nemurirea nu mi-o găsesc sub coasă.

În cimitire crucea nu este semn de viaţă,
Nici noaptea nu e ziuă sub alburie ceaţă,
Şi frunza care cade îşi pierde nemurirea
Dacă nu lasă-n spate, ca urmă, amintirea.

Mi-e greu pământu’-n spate, mă cheamă la culcare
Să ne vegheze somnul cu iz de lumânare,
Dar cine, oare cine, de noi să-şi amintească,
Să ne alunge moartea, să nu ne irosească?!

Absurdităţi

          Îmi împletesc fumul de ţigară cu raţiunea stearpă, cu gândul născut mort, cu litera incapabilă să vibreze, chiar dacă este inclusă într-un cuvânt exact acolo unde îi este locul. Uneori mi se întâmplă să mă simt un cuvânt rămas fără frază, pentru că, de fapt, orice om ajunge să reprezinte, la un punct, un singur cuvânt – numele pe care îl poartă. Nimic mai mult, nici trăiri, nici amintiri, nici sentimente, nici certitudini sau incertitudini. Toţi devenim un cuvânt, un nume dăltuit pe o piatră funerară sau imprimat adânc în schingiuirile inutile ale vreunui suflet. Se mai întâmplă să ne uităm până şi numele, să devenim incapabili să le mai pronunţăm, şi atunci, în acele clipe, se nasc noi limbi moarte, incapabile să exprime ceea ce nu mai este de exprimat. Oamenii se exprimă pe ei înşişi, în modurile lor personale, convenabile şi caracteristice, în funcţie de ceea ce conţine fiecare. Şi totuşi, în mod cumplit, se poate întâmpla să ajungem să nu mai conţinem nimic, şi să ne conţină doar alţii, eventual, ultimi ştiutori de limbi moarte care nu vor mai uni niciodată sufletele care simt la fel. S-ar putea spune că din conştiinţa unui neam, a unei naţiuni, face parte în mod absolut necesar limba. Limba care exprimă, care ordonează sunetele, care le transformă în mod magic în oglindiri de suflet şi de raţiune. De multe ori m-am întrebat dacă limbile mor odată cu naţiunile, sau poate după ele, sau, de ce nu?!, înaintea lor. Chiar aş îndrăzni să afirm că o limbă moare, moare efectiv atunci când nu este capabilă nu să articuleze, ci să vorbească, să spună. Deşi alţii m-ar contrazice, afirmând pe bună dreptate că agonia nu este moarte prin ea însăşi. Doar că agonia este prevestire, prevestirea morţii, iar ultimul cuvânt spus, ultima formă vibrantă echivalează cu părăsirea trupului de către suflet, exact ca un abur eliberat în miez de iarnă, sau ca un fum de ţigară expirat nepăsător înspre înalturi.

          Am cunoscut cândva un om a cărui spaimă atotcuprinzătoare era moartea. Moartea, Doamna cu coasa, The Grim Reaper, sau cum veţi mai dori să îi spuneţi. Nu îi spunea niciodată pe nume, nu îndrăznea să o înfrunte, ci îi căuta nume ascunse, ofrande care ar fi trebuit să o îmbuneze. El nu ar fi trebuit să moară niciodată, ci să se ducă, iar moartea nu se numea Moarte, ci Trecere, Plecare. Mi-am amintit de el privind cum fumul eliberat din plămâni mi se ridica spre cer, împletindu-se cu ceaţa lugubră, lăptoasă şi umedă. “Oare de fiecare dată când expir fumul ăsta păcătos îmi extirp şi o frântură de suflet”? Mă întreb şi îmi vine să râd, să râd de cei care nu fumează, pentru că dacă ar fi aşa, risipirea lor ar fi bruscă, totală, poate chiar dureroasă. Pe mine mă doare mereu când îmi mai pierd câte o frântură de suflet, când îmi mai înşel câte o speranţă, când mai trădez câte un vis. Pe mine mereu mă doare. Poate de aceea fumez, ca să îmi risipesc sufletul pe rând, frântură cu frântură, abur cu abur, atom cu atom, pentru că unii nu suntem făcuţi pentru suferinţele mari. Dar până şi marea suferinţă este un viciu, la fel cum viciu devine şi sondarea imaginaţiei în căutare de demoni, de monştri, şi dansul, mai ales dansul desfrânat al disperării, imaterial şi pierzător înspre alte zări care s-ar dori a fi luminoase. Şi m-am mai întrebat, oare ce înseamnă lumina? Mie nu îmi place, eu nu o pot descrie şi nici caracteriza. Putem preţui oare ceva fără să cunoaştem antagonismele? Se poate descrie bucuria fără chinul tristeţii? Se poate dezvolta iubirea fără oprimarea urii? Ura, am spus cuiva, este principalul motor al universului. Ea face lucrurile să se învârtă, sub spectrul unei ameţeli a conştiinţei, sub pierderea conştienţei strivite de evidenţe. De ce, oare, un om, văzând evidenţa o poate contesta? De ce ne spunem, disperaţi: “Nu se poate”?! Poate pentru că în felul acesta ajungem să acceptăm ceea ce ni se pare inacceptabil şi pentru că orice stare, orice noţiune, nu poate fi definită decât prin opusurile ei. Dar dacă ar fi aşa, prin expirarea fumului de ţigară, prin eliberarea lui în atmosferă, nu înseamnă că neg şi că încerc să îmi păstrez sufletul în mine?! Exact ca o contradicţie primordială care m-am obişnuit să fiu, nu mă pot hotărî, nu îmi pot găsi răspunsul – moartea începe din prima clipă de viaţă, sau viaţa începe abia după ultima suflare? Aş întreba, dar nu mai ştiu pe cine, pentru că am impresia că în jurul meu sunt numai popi. Popi şi cioclii, iar de aceştia, atâta timp cât voi mai avea puterea să trag din ţigară, mă voi feri întotdeauna.

Rânduri fără logică aparte

          Îmi spuneam, într-o noapte, într-unul din dialogurile mele cu mine, purtate în faţa unei coli mai mult scrise, că toţi avem nevoie de cineva în viaţa noastră. Nu este cum îmi zicea ea… Ea… că nu aş avea nevoie de nimeni. O coală, este adevărat, poate să asculte orice, până şi cele mai îngrozitoare confesiuni ale vreunor crime, sau până şi cele mai firave speranţe, cele mai nebuneşti vise. Mi-am spus, deci, într-unul din dialogurile mele cu mine, purtate într-o noapte prevestitoare de vară, că este posibil ca unii oameni să perceapă altfel, distorsionat probabil, şi să considere viaţa drept moarte şi moartea drept viaţă. Eronat – aşa mi-am răspuns mie, cel care înclina să dea dreptate unui astfel de cuget. Eu nu ştiu ce este moartea, dar ştiu că nu poate să fie nici doar viaţă, nici doar moarte. Este ceva la mijloc, nici cal nici măgar, şi chipul i se poate schimba în funcţie de ochiul care îl priveşte. Aşa cum frumuseţea şade mereu în ochiul privitorului, la fel, esenţa morţii şade, poate, pe papilele gustative ale celui care o gustă. Dar, cu siguranţă, moartea nu are gust de cucută, ea doar îl poate însoţi. “În definitiv, mi-am spus, încercând să nu aprofundez prea mult, moartea nu omoară niciodată. Nu ea ucide, ci viaţa. Viaţa fără sens, fără echilibru, fără sprijin, fără simţire”. Atunci mi s-au întors gândurile, pe o altă cale pe care credeam că o părăsisem de mult. Ea… ea, femeia cu atât de multe nume încât nici nu i le mai ţin minte pe toate. Şi m-am întrebat cum ar fi să aleg drumul ei, acela pornit de la picioarele curcubeului, alunecos uneori din pricina stropilor de ploaie pe care îi picură gene nevăzute, orbitor alteori, ca nişte raze de lumină mult prea puternice.

           Gândindu-mă la Ea, femeia cu sute de nume, pe care i le-am dat şi cu buzele, şi cu gândul, şi cu şoapta, şi cu simţirea, şi cu sufletul, chiar cu mine însumi, am înţeles un alt lucru pe care l-am mărturisit şovăielnic hârtiei: “Fiecare dintre noi are nevoie de cineva în viaţa sa. Numai că “cineva” nu este un nume propriu, nu este chemare drăgăstoasă, mai degrabă disperată pentru aceia care acceptă că “cineva” poate să fie oricine. Încă o greşeală – o greşeală a oamenilor slabi, a oamenilor proşti, a oamenilor atât de obişnuiţi cu compromisul încât ei înşişi devin un compromis banal pierdut şi uitat într-o lume a compromisurilor. Gând: eu nu i-am făcut Ei niciun compromis. Eu m-am aşternut la picioarele ei, deşi îi muşcasem mâinile şi sufletul; m-am răsculat împotriva ei, deşi în mine făcusem jurământ de supunere totală. Mă lăsam purtat ca o frunză pe drumuri pe care o porneam doar pentru a le putea părăsi. Eu eram atât de liber în subjugarea mea încât nici nu o mai conştientizam, precum eram şi complet subjugat în libertate. Până când mi-a spus… da, a avut curaj să îmi spună ceea ce mi-a spus, deşi îi este cunoscut că nimeni, absolut nimeni, nu ştie unde va izbi fulgerul.

          Din fericire nu sunt fulger, sunt om, om ca toţi oamenii, chiar dacă îmi spune că eu sunt cel care, luminând, îi sfâşie furtunile. Poate de aici nevoia aceasta, de a avea pe cineva alături, pe acel “cineva” devenit nume propriu, atât de propriu încât buzele uită să se mai oprească din şoptit iar sufletul devine coardă mereu vibrantă a unui instrument cunoscut la care oamenii au uitat cum să cânte. Sufletul… sufletul acela care zboară, păşind din viaţă în moarte – trecător printr-o poartă pe care i-o arată mâna criminală. Viaţa ucide – ea, în definitiv, sărăcăcioasă înmormântare a viselor, a speranţelor, a dorinţelor, scurtă procesiune care îndrumă greşit călătorii, trimiţându-le paşii pe drumuri desfundate în care se pot împotmoli definitiv. Cam aşa cum mi se întâmplă mie, uneori, să rămân împotmolit în faţa unei coli goale pe care să o privesc cu spaimă. Cea mai mare spaimă se trăieşte atunci când nu mai ai ce spune. Dar mereu se găseşte ceva de spus, şi atunci Cineva trebuie să asculte. Să mă asculte, Ea, Cineva-ul, şi atunci mă simt bogat, pentru că spre deosebire de alţii, mereu voi avea un gând pe care să îl mărturisesc colilor care îmi aşteaptă confesiunile.

         Într-o noapte i-am mărturisit unei anumite coli de hârtie că mi se întâmplă să mă pierd de mine. Îmi simt personalitatea spărgându-se, fiecare bucată desprinsă din ea devenind entitate de sine stătătoare, cu chip propriu, frumos, urât, comun, înspăimântător… Eu nu sunt singur în mine, mă vieţuiesc zeci, sute de alte forme, de alte chipuri. Dar toate se şterg în faţa singurei mele locuitoare, cea pe care nu o uit nici când mă uit pe mine. Aşa cred – deşi nu ştiu despre moarte, cu siguranţă viaţa nu îşi uită locuitorii. Nici cerurile. Nici eu. Nici chiar când, vlăguită, privindu-şi viaţa, cerul, în înalturi îi răsună tandru ecoul şoaptei, puterea capabilă să îi prindă ca podoabă fiinţa-mi: “Te iubesc şi e plumb uneori”.